Paul privea cu stupoare râul. Pur şi simplu nu îi venea să creadă ce vedea. După trei săptămâni în care bântuise prin sălbăticie aproape mort de foame, uitându-se mereu peste umăr după duşmani, încercând să rămână lucid, ajunsese în locul de unde începuse întregul său coşmar. Spera că odată ajuns la râu i se vor termina problemele. Se înşela.

– Paule, poate mai este vreun pod… Poate mai în amonte… Trebuie să mai căutăm.

Era vocea înecată a lui Vincent. Vorbea ca un tâmpit, ca de obicei. Însă acum vorbea ca un tâmpit care îşi pierdea speranţa.

– Nu mai e niciun pod. Am învăţat harta aia nenorocită mai bine decât ştiu să număr şi îţi spun că nu mai e nimic. Nimic.

Privea flăcările care se ridicau domol deasupra râului. Apa ardea cu nuanţe verzui. “Cine ştie ce porcării au turnat in ea.” Puţin la stânga se aflau rămăşiţele a ceea ce fusese odată un pod. Mai rămaseră doar doi piloni a căror formă abia se profila prin fumul negru.

Paul se întoarse cu spatele la râu. Îl văzu pe Şobolan stând rezemat de un copac ars, fumând. Nu mai mâncaseră de câteva zile, însă el avea chef de fumat.

– De unde ai ţigări? întrebă încet Vincent, însă primi drept răspuns doar o ridicare din umeri şi un zâmbet larg. Tipic Şobolanului.

***

   Atunci când semnase  formularul de înrolare, fusese mai mult o glumă. Ştia că războiul avea să se încheie în câteva săptămâni, poate chiar zile. Paul se gândise de câteva ori la faptul că ar putea fi rănit sau chiar omorât. Era însă o idee atât de îndepărtată încât vedea războiul doar ca pe o distracţie binevenită, mai exotică decât vacanţele pe Marte şi mai extremă decât orice cursă de jet-uri la care participase.

Pe Vincent îl cunoscuse in stagiul de pregătire, când cei doi au fost repartizaţi pe aceeaşi platformă de luptă: Paul era pilot, iar colegul său avea onoarea de a controla armamentul. Făcuseră o echipă extraordinară, Paul fiind entuziasmat de faptul că avea o nouă jucărie pe care să o piloteze, iar Vincent aruncând in aer cam tot ce nu era marcat drept “Prieten” pe harta de luptă.

Nu se gândise niciun moment că ar putea fi lovit de ceva mai rău decât moartea. Însă după ce fuseseră doborâţi, se pierduseră. Vincent începu să alterneze între stări de un optimism incredibil si depresii maladive, iar Paul încercă să îşi păstreze calmul, dar nu reuşise. Rătăciră astfel cam o săptămână până dădură peste Şobolan.

Îl găsiseră într-un sat, de fapt câteva case împrăştiate haotic pe marginea unui drum. Locul părea abandonat, cu excepţia siluetei bizare a unui slăbănog care se putea desluşi in mijlocul drumului. Paul era convins că reuşiseră să găsească în sfârşit vreo divizie aliată care să îi ajute. Când străinul începu să le vorbească, pământul începu să li se micşoreze sub picioare. Ofensiva eşuase mai întâi pe flancul drept, apoi… Paul nu îşi mai amintea detaliile, însă ideea principală i se întipărise in minte: cam toate forţele aliate fuseseră distruse sau capturate, iar restul se retrăgeau într-o dezordine perfectă. Mai aveau o singură şansă, iar aceasta era să se întoarcă peste un fluviu cu un nume ciudat ( “Dulnăre” sau “Dunăre”, nu îşi amintea numele exact), unde ar fi putut găsi trupele care se retrăgeau.

Cu toate că străinul se oferise să îi ajute, Paul ştia că ceva nu era în regulă. Când vedea faţa osoasă a Şobolanului, instinctul îi spunea să fugă, iar de când se prăbuşise, Paul devenise cu adevărat un animal, bazându-se doar pe instinct şi simţuri. Totul era ciudat de când îl întâlniseră. Nu dorise să se prezinte, spunând doar că nu avea nume, ci doar porecle; din partea lui puteau să îi spună cum doresc. Aşa că îi spuseseră “Şobolanul”, in onoarea rozătoarelor pe care le captura cu iscusinţă. Părea că se descurcă în sălbăticie, cel puţin mai bine decât ceilalţi doi, asigurând de cele mai multe ori hrana pentru toţi trei. Iar cu cât se apropiau de râu, cu atât Şobolanul părea să se comporte din ce în ce mai ciudat, evitându-i pe Vincent si Paul. Părea că pregăteşte ceva şi orice ar fi fost, ceilalţi doi nu trebuiau să afle.

***

– Noi suntem pe aici, cred. Ultimul pod era exact în zona noastră. Următorul este la 275 kilometri în amonte.

Degetul lui Paul umbla haotic pe harta holografică, lăsând o uşoară dâră luminoasă în urmă. Tremura uşor când trecea peste punctele care marcau oraşe şi poduri sau atunci când harta dădea semne că ar urma să moară.

– Închide-o, oricum nu mai are prea multă baterie, spuse Şobolanul. Nu ne ajută cu nimic dacă o pierdem de tot. Şi nici măcar nu e actualizată.

– Da, ai dreptate. Harta dispăru într-o secundă. Şi acum ce facem?

– Ar trebui să căutăm un loc unde să rămânem până ne dăm seama ce urmează.

Răspunsul veni de la Vincent care până atunci se holbase tăcut la hologramă.

– Am văzut un cătun la vreo 10 kilometri de aici. Părea abandonat. Eu zic să încercăm acolo.

Şobolanul avea mereu idei bune. Peste 2 ore erau în cătun.

***

– Îţi spun Vinnie, tipul ăsta e nebun.

– Nu ştiu… Ne-a ajutat până acum…

– Nu contează. L-am găsit singur in satul ăla. Singur. Şi nicio unitate nu a trecut prin satul ăla.

– Nu ştiu, Paul.

– Nimeni nu era în sat. Era doar el. Stătea în mijlocul drumului. Am văzut doar câteva pete de sânge înainte să ne scoată de acolo. Cine ştie ce s-a întâmplat.

– Nu ne-a obligat să plecăm. Puteam rămâne sa cercetăm…

– Avea o armă şi părea că se grăbeşte. Nu a fost prea prietenos.

– Si noi aveam cuţite.

– Tu chiar eşti idiot, Vincent? Ne-ar fi curăţat înainte să scoatem tinichelele alea nenorocite. Trebuie să facem ceva. O să ne omoare. I-a fost uşor cu un sat întreg, nu cred că noi i-am pune probleme.

– Nu ştiu ce să zic, Paul. Ar trebui să te calmezi.

Vinnie îl privi pe colegul său. Era o privire nesigură, însă era clar că exista şi o nuanţă de învinovăţire. Poate chiar de ameninţare. Poate că Vinnie pur şi simplu nu vedea adevăratul pericol. “Nu pot să mai am încredere în el.”

– Am găsit ceva.

Vocea Şobolanului era apropiată. Vorbea din ruinele unei case de peste drum. “Poate că a reuşit să audă conversaţia”. Îl găsiră aplecat peste un cadavru pe jumătate ars. Rămăşiţele erau chircite, încercând parcă să protejeze ceva.

– Băieţi, am găsit cina.

Paul îi aruncă o privire lui Vinnie. “Ţi-am spus eu că e nebun”.

Şobolanul se aplecă şi mai mult, umblând între mâinile cadavrului. Scoase ceva înnegrit; îl ţinea cu ambele mâini. Se întoarse cu spatele la cei doi, fără a-şi desprinde privirea de la obiectul diform. Începu să enumere cu o voce liniştită:

– Carne. Destulă pentru toţi trei.

Expresia de pe faţa lui Paul devenise de nedesluşit.

– Pâine, care este puţin cam arsă şi cam veche. Ananas. Ton. Şi asta cred că e mazăre.

Se întoarse spre cei doi şi le înmână obiectul care părea a fi o cutie arsă în care se aflau conserve şi două pâini.

Vinnie fu cel care îi aruncă de această dată o privire lui Paul. “Ţi-am spus eu”.

***

 

Paul găsise in sfârşit o scăpare. Era atât de uşor şi de clar, încât nu-i venea să creadă. Ştia exact ce trebuie să facă. Plecă de unul singur spre ruinele podului. Nu îi păsa de ceilalţi. Ştia că oricum nu l-ar fi crezut. Probabil că Şobolanul l-ar fi împuşcat, iar Vinnie s-ar fi holbat ca un idiot. Aşa că plecă de unul singur în mijlocul nopţii.

Când ajunse la râu, flăcările se înălţaseră destul de mult încât înghiţeau pilonii fostului pod. Malurile erau la rândul lor  cuprinse de foc. Paul se opri, aşteptând. După câteva minute începu să strige:

– Ajutor!

Observă cum două umbre se desprind din întuneric în partea dreaptă. Veneau prin acelaşi loc pe unde călcase mai devreme el însuşi. “Vinnie şi celălalt nebun”.

Îi ignoră şi continuă să urle:

– Ajutor! Sunt locotenentul Paul Gaufinn. Sunt blocat aici.

Nu îi răspunse nici măcar ecoul. Siluetele se apropiau din ce în ce mai mult. Ajunseseră la vreo 200 de metri. Paul se simţea din ce în ce mai disperat. Se întoarse, pregătindu-se să fugă, însă văzu alt grup de umbre care se apropia din direcţia opusă.  Una din umbre începu să îşi fluture mâinile. “Am scăpat”. Paul îi răspunse cu un gest asemănător şi începu să alerge.

Simţi o şuierătură scurtă lângă urechea dreaptă. Îşi întoarse capul şi desluşi silueta deşirată a Şobolanului, pe jumătate luminată de lumina verzuie a flăcărilor uriaşe. Stătea perfect drept, cu puşca de asalt îndreptată spre Paul. “Nu”. Încercă să fugă mai repede. Simţi încă două proiectile bâzâind pe lângă urechi, după care văzu cum umbrele din faţa sa se prăbuşeau pe rând. Se opri şi căzu în genunchi. Începu să plângă. Auzi vocea răguşită a lui Vinnie:

– Ce naiba faci? O să ne omori, tâmpitule!