Mergeam atent, cu toate simţurile încordate la maxim. Când venea câte omaşină, strada se făcea mai îngustă decât o alee. Şi dacă trecea un camion îmi venea să mă dau jos şi să merg pe lângă bicicletă. De fapt de vreo două ori m-am dat jos, că aveam impresia că nu mai pot să-mi recapăt echilibrul în curentul lăsat în urmă de camioane. Dar m-am suit iar pe bicicletă de fiecare dată, că mai treceau oameni pe stradă, şi-mi era ruşine să mă vadă aşa, cu bicicletă dar ca şi fără bicicletă. Ş-apoi nu era numai ruşinea. Mai era şi mândria. Păi dacă am bicicletă, să mă plimb numai printre blocuri, ca ăia mici? Ajunsesem destul de departe, nu mai aveam mult de mers, deja mă vedeam ajuns. Eram în dreptul unui izvor unde opreau toate maşinile să ia apă. Şi acum erau două maşini oprite. Nu ştiu ce culoare aveau şi nici alte amănunte n-am remarcat, că eram prea concentrat la drum. Dar am apucat să-mi dau seama că erau două maşini oprite la izvor. Şi dintr-o dată… nu mai eram la izvor. Eram la şcoala părăsită. Eram cam un kilometru mai încolo aşa brusc, fără să-mi aduc aminte nimic de kilometrul ăla. M-am speriat aşa de tare că nu mai puteam opri bicicleta. Vroiam să opresc, să-mi dau seama ce s-a-ntâmplat şi nu mai puteam. Îmi tremurau mâinile şi picioarele, dac-aş fi căzut cu bicicleta cred că mi-ar fi părut bine, aş fi făcut orice să mă opresc.
Până la urmă m-am oprit. A trecut o maşină pe lângă mine şi asta în loc să mă
sperie ca pân-atunci, m-a dezmeticit. M-am dat jos de pe bicicletă, m-am depărtat de stradă vreo câţiva metri, că era acolo un fel de parcare sau mai bine zis un loc de-ntors maşina, şi am rămas aşa, în picioare şi cu mâinile pe ghidon. Am stat mult aşa. Nu pot spune cât, dar am stat acolo şi m-am gândit la toate posibilităţile, care să excludă misticul sau paranormalul. M-am gândit c-am visat, dar ce să visez, o pauză de memorie? Poţi să visezi ceva, dar nu poţi să visezi lipsa a ceva. Când visezi şi-ţi aduci aminte visul, ai în memorie un eveniment în plus, care nu s-a petrecut de fapt, nu un eveniment în minus, şi care de fapt trebuie să se fi întâmplat. Eu aveam în memorie ceva în minus nu ceva în plus.
Mi-am zis apoi că în timp ce mergeam pe bicicletă probabil mă gândeam la ceva şi m-am concentrat atât de mult la ce mă gândeam încât memoria mea nu a mai înregistrat ceea ce am perceput vizual. Mi se întâmplă de exemplu, şi sunt sigur că nu numai mie, să citesc şi în acelaşi timp să mă gândesc la ceva. Câteodată devin mai acaparat de ceea ce gândesc decât de citit, şi nu mă opresc decât atunci când se întrerupe monotonia senzorială: un zgomot aparte, un miros aparte, schimbarea bruscă a gradului de iluminare.
– Sau o scatoalcă zdravănă, c-aşa mă trezea mama pe mine şi-ncepeam iar să
citesc.
Cristi, singurul mai puţin interesat de poveste, îşi terminase berea şi găsise
că e momentul să le atragă atenţia şi celorlalţi. Doar că ceilalţi aveau halbele aroape pline, aşa c-a trebuit să comande doar pentru el.
Vlad, fără să fie deranjat de întrerupere, a băut o gură de bere şi a continuat:
– Nu prea contează ce te scoate din transa aia, chestia e că după ce te
dezmeticeşti, îţi dai seama că ai citit o bucată de vreme fără să-ţi aduci aminte ce ai citit şi o iei pe text înapoi, căutând ultimul paragraf pe care-l mai ţii minte. Numai că atunci, deşi nu mai ţii minte ce ai citit, ţii minte gândul care te-a făcut să nu mai fi atent la ce citeşti. Memoria ta nu e goală. Îţi lipseşte ce ai citit dar tot spaţiul ăla de memorie, sau mai bine zis tot timpul ăla de memorie nu e gol, e plin cu ce ai gândit când citeai. Ori la mine nu era aşa. Eu aveam o bucată de timp fără nimic memorat în el. Nu ţineam minte nimic la care să mă fi gândit, la fel cum nu ţineam minte nimic văzut, auzit, mirosit din kilometrul ăla. Era un kilometru gol în memoria mea. Aveam câteva minute lipsă din viaţa mea.
Şi oricum, de aia v-am povestit mai devreme ce simţeam eu ca biciclist începător, ieşit pentru prima dată cu bicicleta afară din oraş, pe un drum cu trafic de toate felurile. Era imposibil să mă gândesc la ceva aiurea atunci. Tot creierul mi-l foloseam să merg drept, să nu mă dezechilibrez, să feresc maşinile, să iau toate curbele, şi altele, şi altele. Numai să mă gândesc la altceva nu eram eu în stare.
A făcut o pauză dar ceilalţi nu ziceau nimic. Până şi Cristi rămăsese gânditor.
– M-am întors în oraş pe lângă bicicletă. Nu-mi mai era frică de maşini,
aveam o frică mult mai mare. Nici acum nu ştiu de ce mi-erea frică dar mi-a fost frică multă vreme. După un timp senzaţia aia stranie şi nelămurită a-nceput să se şteargă. Dar de uitat n-am uitat-o niciodată, şi câteodată, nu ştiu de ce, sunt năpădit iar de simţământul ăla de ceva ireal, doar că nu mai simt frica de atunci.
Nu prea mai avea nici unul chef de bere, dar nici nu le venea să se ridice. Se
crease o atmosferă oarecum apăsătoare dar care nu-i deranja. Dimpotrivă. Câteodată îţi doreşti să fi trist şi melancolic. Un moment din ăsta era acum şi nimeni nu vroia să-l alunge. Au tăcut mult şi le-a fost bine aşa. Parcă era ceva şi-n aer. O răcoare de-nceput de toamnă care strângea pielea pe tine. Şi înserarea care stingea lumina încet, încet. Ar fi trebuit să se ridice şi să plece, să rămână cu amintirea melancoliei ăsteia care-i cuprinsese pe toţi.
– Domnii mai servesc ceva?
Vraja care învăluise pân-atunci masa lor s-a spart, lovită de vocea chelnerului.
Deodată a început să se audă rumoarea străzi oprită parcă până atunci de un clopot de sticlă. Ca şi când ar fi deschis cineva o fereastră şi odată cu zgomotele de afară care au dat năvală înăuntru, s-a dus liniştea şi moleşeala în care se cufundaseră cu toţii. Şi-au dat seama că sunt ultimii clienţi pe terasă şi chelnerul probabil vroia să plece. Cristi s-a ridicat de la masă.
– S-a făcut târziu. Hai să mergem acasă.
Vlad s-a ridicat şi le-a întins mâna.
– Eu mai rămân.
Au plecat. S-au rostit nişte saluturi şi au plecat. Vlad a mai cerut o cafea. Putea să plece şi el că nu mai avea rost să stea, dar vroia să mai rămână singur o vreme. Ar fi vrut să retrăiască senzaţia de mai devreme, când începuse să simtă din nou, ca acum douăzeci de ani, fiorii unei frici apărute de niciunde. Era mâhnit că se rupsese vraja aia de mai devreme.
N-a reuşit să-şi mai recapete starea dorită. N-a mai stat să termine nici cafeaua. A plătit şi a plecat, cu gândul că drumul pe jos pân-acasă o să-l mai liniştească. Avea de mers vreo douăzeci de minute. Treptat, luminile oraşului, aerul de munte şi liniştea întreruptă rar şi discret de câte un cuplu ce şoptea trecând pe lângă el i-au adus o stare de bine care-l îndemna să meargă mai încet, să savureze plimbarea. Nu mai vedea ce e frumos în jur, nu mai savura senzaţiile care-l aduseseră în starea asta, era cotropit de o senzaţie nouă, nelămurită, pe care nici nu vroia s-o lămurească. Paşi-l duceau spre casă fără ca el să mai conştientizeze asta. Fără să fie atent la drumul pe care, oricum îl făcuse de-atâtea ori, ocolea denivelările, sălta piciorul la borduri, evita gropile.
O văpaie îi cuprinse toată partea stângă a corpului. Instinctiv se-ntoarse spre stânga să vadă ce-i asta. O lumină albă, venind parcă de peste tot îi bombardă irisul, oprindu-l să mai distingă ceva. Simultan cu lumina, un claxon şi un scrâşnet de frâne l-au făcut să realizeze brusc că e-n mijlocul străzii. Cu un efort disperat s-a aruncat în lateral. Orbit şi cu ochii închişi se aştepta la o cădere rea pe pavajul trotuarului. Cu toţi muşchi încordaţi, cu toate simţurile ascuţite aştepta o cădere care nu mai venea. Treptat durerea din ochi a dispărut şi a-ncercat să-i deschidă. Mai întâi abia mijiţi iar apoi deschişi de-a binelea, nevenindu-i să creadă ceea ce vedea. O lumină caldă ca într-o zi de vară fără nori. În faţa lui se derula asfaltul unui drum de ţară, fără trotuare, cu şanţuri pe margine. Era pe bicicletă şi pedala cu mâinile strânse pe ghidon. Cu fălcile încleştate de la spaima accidentului ăla imaginat, se dezmeticea încet, încet şi zâmbetul îi revenea pe buze. Ce prostie. Să-ţi imaginezi că te calcă maşina ca pieton când tu mergi pe bicicletă. Nici nu-şi amintea în ce moment începuse să se gândească aiurea în loc să fie atent la drum. Mai bine să se uite pe unde merge. Uite şi şcoala părăsită. Pe măsură ce se apropia de şcoală creştea o nelinişte în el. Era ceva neclar care-l îndemna să se oprească. Un fel de amintire despre o amintire. O să se oprească după şcoală la locul ăla unde întorc maşinile. Trebuie să se oprească pentru că neliniştea aia se transforma într-o frică nedesluşită. O să se oprească şi o să se gândească la…nimic.
*
Între timp măsuţa din sufragerie se umpluse de linii formate din pătrăţele de carton colorate, care alcătuiau poveştile copilăriei tuturor copiilor. De mult nu mai era nevoie să-l ajute la nimic. Îşi punea singur scociul dublu adeziv, şi lipea pătratele exact în ordine, cum ştia din poveste.
Când a venit de la cumpărături, l-a găsit aşezând ultimele piese ale unui joc nou. Scoţându-şi haina udă l-a întrebat mirată:
– Nu terminaseşi jocul ăsta ieri?
– Nu mami. Ăsta l-a adus nenea poştaşul cănd erai plecată. Şi puse ultima
piesă apăsând-o să se lipească bine. Gata. L-am terminat.
Intrigată de răspuns, se apropie de măsuţă. Instinctiv ridică de pe jos o mizerie
ce se dovedi a fi un pătrat colorat. Copilul, văzând cartonul, îl luă repede din mâna mamei, şi-l răsuci să vadă poza.
– Cum adică l-a adus nenea poştaşul? Cine i-a deschis uşa?
În ochii celui mic apăruseră deja lacrimi mari.
– Mami! Poza asta e de la jocul nou şi n-am pus-o.
Începuse să plângă cu sughiţuri.
– Păi pune-o acum dacă tot am găsit-o.
– Nu mai pot că aici nenea era tânăr şi avea bicicletă şi acuma e bătrân şi
mort că l-a călcat maşina că n-a trecut pe zebră şi nu l-a ţinut nimeni de mână.
Plânsul disperat nu-l mai lăsa să respire şi risca să se sufoce. Femeia îl luă în
braţe şi-l duse lângă măsuţă.
– Nu-i adevărat mami. Uite, poza asta e de la sfârşit. După ce a murit,
îngeraşul i-a făcut cadou o bicicletă, pentru c-a fost cuminte când era mic. Şi lipi cartonul pe scoci la sfârşitul şirului de piese.
Micuţul se mai liniştise dar continua să sughită şi să suspine. Acum nu putea
să-l mai întrebe nimic dar mai târziu, când o să se liniştească, trebuie să afle neapărat ce e povestea asta cu poştaşul.