A început din nou să ruleze jocul obsesiv dar, după cum a declarat mai târziu supraveghetorul de noapte al sălii, părea deodată – pentru prima dată – indiferent la ceea ce se întâmpla pe monitor. Privirile îi zburau tot mai des pe pereţi, pierzându-se în gol timp îndelungat. Nu mai simţea nimic din adrenalina de altă dată, totul părea tern şi plictisitor, o repetiţie mai mult sau mai puţin fidelă. Suita haotică de urmăriri şi lupte din computer nu mai avea nici pe departe efectul devastator, însă benefic, cu care îl obişnuise atâta timp. Într-un târziu, a înţeles ce îi lipsea. Ce îi trebuia. Un adversar. Erau destui în jurul său, dar nu ajunsese încă la nivelul de complexitate prin care să îi identifice corect. Cum adică? Nu contează. Adversarul va veni oricum. Mai devreme sau mai târziu… Dar până atunci, va şti să aştepte. Deoarece nu numai bravura constituie o mare calitate pentru un războinic adevărat, ci şi răbdarea. Mai ales pentru un războinic ascuns. Să ştii să aştepţi ce şi când.
Iar adversarul a venit, aşa cum îi şoptise intuiţia. Într-o noapte oarecare, sub identitatea unui tip care pe vremuri era prezent aproape tot timpul în sala de jocuri. Care şi el jucase „Labirintul ucigaş”, în perioada de glorie a acestuia. A intrat în vorbă cu Cosmin Lovin doar pentru că rămăsese singurul cunoscut de atunci. Ce mai zice? Ce mai face? Cosmin Lovin nu a fost în stare să îi răspundă. Nu avea ce să-i spună. Ce mai joacă? „Labirintul”, ca întotdeuna. Celălalt părea exagerat de binevoitor. Ce joc, tată, te omoară efectiv. Nu ca rahaturile astea noi… Cosmin Lovin a zâmbit şters, însă intens. Are dreptate. Nu că s-ar da în vânt după jocurile de strategie. Nu-i plac. Celălalt continuă aproape entuziasmat. N-ar vrea să joace împreună? Şi atunci, în ochii lui Cosmin Lovin s-a aprins o luminiţă ciudată. De ce nu, dacă ţine neapărat… Oricum, se săturase să tot joace singur!
A doua confruntare a avut loc fără spectatori direcţi, care să povestească mai târziu, dar sunt aproape sigur că s-a derulat, în linii mari, aşa cum o voi descrie în continuare.
Jocul a început şi s-a scurs leneş, în primele două nivele. Cu rezervele obişnuite în cazul unor adversari necunoscuţi, cu disputa pentru puncte şi poziţii strategice, fără să se întâmple nimic deosebit. De câteva ori, Cosmin Lovin a simţit slabe distorsionări ale evoluţiei jocului dar le-a trecut cu vederea, considerându-le deja normale. El şi celălalt se studiau reciproc în ambele realităţi, vibrând ca două motociclete înaintea începerii cursei. Inamicul părea dezorientat şi nemulţumit, situaţie care îi convenea de minune lui Cosmin Lovin. Îşi propuse să-l aducă la exasperare, uzitând artificii inutile şi manevre lipsite de sens. Reuşi, mândru de sine. Omul se transformase într-un ghem de nervi, starea psihică cea mai propice declanşării războiului. Pentru că într-o astfel de situaţie, avea să greşească cel mai uşor. Apăsă hotărât pe taste şi simţi cum un avânt uriaş îl ridică pe aripile sale. Menirea adevăratului războinic, de a lupta şi a învinge. Acţionă cu îndemânare şi calm. Urmărind eroarea capitală, care apăruse mai devreme decât se aştepta. Salvele precise, de adevărat maestru, ţâşniră într-un zgomot asurzitor, deposedându-l pe pe inamic de jumătate din punctele însuşite până atunci. Celălalt se retrase uluit, iar Cosmin Lovin îl urmări pas cu pas, simţind cum sângele îi fierbe în creieri. Era minunat! Cele patru bombe, pe care le lansă una după alta, îşi făcură din plin efectul. Două grenade. Mitraliera de campanie lătră răguşit. Distrugătorul de blindaj. În tot acest timp, monştrii loiali lui Cosmin Lovin îl forfecau din părţi, cu asiduitatea proprie plăsmuirilor informatice. Stupefiat, adversarul său nu mai avu puterea să riposteze. Nu încercă să fugă, căci nu avea unde. Se aventurase într-o fundătură metalică, unde combatanţii ostili, plasaţi din timp şi în număr suficient de mare, îl aşteptau răbdători. I-ar fi trebuit un efort inteligent şi de durată ca să iasă cu bine din capcana construită migălos, dar tirul nemilos pe care trebuia să-l înfrunte nu îi lăsa răgazul să-şi ducă la îndeplinire planul de evadare. Întreaga detaşare iniţială a lui Cosmin Lovin făcu explozie, iar el se aruncă înfrigurat asupra adversarului, decis să-l termine o dată pentru totdeauna. O undă răzleaţă de obiectivitate îl avertiză de metamorfoza psihică nefirească pe care o cunoştea, însă, în clipa următoare, renunţă enervat la simulacrul de autoanaliză. Ce îi păsa, fusese provocat şi acceptase cinstit. La sfârşitul luptei, unul singur trebuia să învingă. Cel care rămânea în viaţă! Îşi abandonă rânjind armele şi se îndreptă hotărât spre inamic. Lupta corp la corp, o satisfacţie finală binemeritată! Cu coada ochiului, îşi cercetă adversarul din virtual. Încremenise pe scaun, iar mâinile îi căzuseră inutile de pe tastatură pe genunchii care tremurau. La rândul său, Cosmin Lovin se văzu pe sine în reflexia monitorului şi constată că o expresie crudă îi lumina figura colţuroasă. Nu era rău… Un croşeu de dreapta îl întinse pe inamic la podea. Se ridică anevoie, ajutându-se greoi cu coatele. Imaginea lui, de insectă muribundă, îi produse repulsie lui Cosmin Lovin. Îl va zdrobi sub talpă, ca pe un gândac! Un upercut de stânga a fost suficient să-l aducă din nou la orizontală. Şi totuşi, încăpăţânat din cale afară, celălalt reuşi să se ridice până la urmă. Cu eforturi de durată, retezate periodic de eşecuri nemiloase, ajunse într-un sfârşit să se sprijine pe propriile picioare şi de peretele metalic, aflat în spatele lui. Clătinându-se deplorabil, vru să-şi ducă braţele în gardă, însă riposta brutală a lui Cosmin Lovin îi reteză slaba tentativă de apărare. Două lovituri de picior, amândouă în piept, îl terminară pe adversar. Se prăbuşi, iar urletul său răsună în întreaga sală, producând panică printre puţinii jucători care se mai aflau acolo. Căzut de pe scaun, omul se zbătea cu amândouă mâinile împreunate în partea stângă a cutiei toracice, iar gemetele pe care le scotea chinuit se înecau în sânge şi salivă.
Părea că se stinge în chinuri lente, dar medicii, mobilizaţi în grabă, s-au dovedit a fi de altă părere. O intervenţie de urgenţă i-a redat şansele de a mai trăi încă mult timp după incident. În urma unei lovituri foarte puternice, două coaste îi perforaseră plămânii, producând astfel o hemoragie internă extrem de periculoasă, spuneau ei. Cosmin Lovin i-a ascultat dezamăgit, reproşindu-şi că a ratat prosteşte. Ca un novice… Tot restul nopţii a fost furios pe sine şi pe toată lumea, însă venirea dimineţii i-a schimbat radical comportamentul. Nu sângele de zi a fost cel care a făcut posibilă transformarea, ci întrebările precise ale unui poliţist, aflat în spital pentru a ancheta un deces violent. Ştia de primul caz de la sala de jocuri şi apariţia unuia nou, chiar dacă nu fusese finalizat cu omucidere, i-a trezit suspiciuni profesionale. Se interesase de împrejurările în care avusese loc. Îi interogase sumar pe toţi cei de prezenţi, privindu-i atent, pentru a surprinde un indiciu suplimentar pe feţele lor. La rândul său, Cosmin Lovin a trebuit să răspundă la întrebările „gaborului”. I-a suportat privirea, simţind cum intră în panică. Îşi impuse să fie precaut. Să nu se lase prins tocmai de unul ca ăsta. Cum adică? Doar nu era vinovat cu nimic! Jucaseră, el şi victima, „Labirintul ucigaş”. Atât şi nimic mai mult…
Odată ajuns acasă, Cosmin Lovin nu mai aduse nicio prostituată – nu o merita! – însă bău gânditor sticla de vin de după luptă. La sfârşit, hotărî că e mai bine să dispară un timp. Luă decizia cu propria-i minte şi animat de o luciditate tăioasă, cum nu mai cunoscuse până atunci. De aceea, s-a făcut nevăzut, două sau trei săptămâni, pentru obişnuiţii sălii de jocuri. Stătea închis în garsoniera sa, la o adresă anonimă, ziua şi noaptea, ieşind foarte rar, la adăpostul întunericului, pentru a-şi cumpăra ceva de mâncare şi din ce în ce mai multe pachte de ţigări. La început a fost relativ uşor, însă dispoziţia lui s-a schimbat rapid şi comportamentul i-a devenit tot mai radical. Lupta cu sine însuşi pentru a-şi respecta promisiunea, ceea ce constituia o adevărată încercare. Pentru că îşi dorea din răsputeri să joace. Să aibă adversari, acţiune, adrenalină şi o satisfacţie bine meritată, la sfârşitul confruntării. Însă un foarte slab instinct de conservare îi spunea că e mai bine să nu se ducă la sală. Trecerea zilelor a adus în existenţa lui monotonă crize intense de nervi. Se plimba neobosit prin încăperea îngustă, îşi muşca mâinile şi zgârâia pereţii. Temându-se că va ceda, a încuiat uşa de la intrare şi a aruncat apoi cheia pe fereastră. Însă, după numai o jumătate de oră, uşa era larg deschisă cu încuietoarea făcută ţăndări. Rămăsese surprins de forţa pe care şi-o descoperise, dar efortul l-a mai calmat, făcându-l să se întoarcă înapoi în casă. Nu mai voia să iasă momentan. După aceea, din garsoniera lui Cosmin Lovin s-au auzit zgomote puternice care, câteva nopţi la rând, le-au provocat insomnii epuizante vecinilor. Paharele din bucătărie şi sticlele goale, multe la număr, deoarece consuma cantităţi tot mai mari de alcool, s-au transformat în cioburi la izbucnirile sale repetate. Au urmat, la intervale de timp tot mai scurte, oglinda din baie şi ghivecele de flori ale proprietăresei. Şi deodată, când răbdarea locatarilor ajunsese la limită, zgomotele au încetat brusc. Fiindcă, în seara aceea, cel ce le producea plecase de acasă. Folosindu-se cu dexteritate de umbrele înşelătoare ale întunericului, se furişase pe scara blocului şi pe alei lăturalnice până la cel mai apropiat mijloc de transport ca, după trei sferturi de oră, să ajungă într-o zonă a oraşului unde nimeni nu-l cunoştea. Schimbând până acolo un tramvai şi două troleibuze. Ştia de existenţa în cartierul acela a unei săli de jocuri, unde ar fi putut netulburat să ruleze „Labirintul ucigaş”, de câte ori voia el. S-a mulţumit totuşi să joace doar o singură dată. Preocupat, atent şi foarte timorat. Privind insistent şi bănuitor la puştii care îşi vedeau zgomotoşi de ale lor. Nimeni nu îl băga în seamă, dar el se simţea urmărit de toată lumea. Cu toate astea, a simţit din plin adrenalina jocului, bucurându-se de victorie la fel ca de fiecare dată. Iar când a terminat, s-a retras discret, ca un adevărat profesionist. Întors acasă nu a mai dormit deloc, ci a rămas întins în pat până dimineaţa, fumând ţigară de la ţigară. Experimenta complex un amalgam haotic de emoţii intense şi contradictorii, care îl făceau să trăiască o adevărată psihoză. Tortura a continuat ore în şir, sfidând capacităţile totuşi limitate ale psihicului, ca să se încheie abia atunci când Cosmin Lovin a tastat rapid un număr de telefon pe care habar nu avea de unde îl ştie. Cu glas străin, s-a interesat apăsat de o anumită persoană. Ar putea să-i vorbească? Da, exact, nu s-au mai văzut de ceva timp. „Cum, a murit?”, exclamase pe un ton excesiv de fals, mimând fără talent îngrijorarea şi surpriza. „Când? Noaptea trecută?”Mai bâigui câteva scuze la repezeală, închise telefonul şi se întinse pe pat. Obţinuse certitudinea de care avea nevoie. Omul murise subit în faţa computerului, jucând „Labirintul ucigaş” acasă, când Cosmin Lovin făcea acelaşi lucru la sală. Se ridicase de pe scaun, urlând şi ţinându-se cu amândouă mâinile de piept, ca să cadă aproape imediat la loc, de astă dată fără pic de viaţă în corpul sfâşiat de convulsii brutale. Se întâmplase în jur de zece seara… Simptomele morţii şi ora decesului coincideau perfect!
O zi întreagă după aceea, a rămas nemişcat, cu privirea aţintită în tavan. Dacă în exterior afişa un comportament somnolent, de şarpe sătul, în mintea sa confuză gândurile se amestecau febril, încercând să ajungă la o concluzie finală. Nu vedea nicio explicaţie logică pentru irealitatea morţilor la care participase cu simpla prezenţă, însă era convins că trebuie să existe una. Nu se simţea responsabil sau vinovat, dar îi era teamă că fusese implicat într-un anumit fel. Şi mai ştia că numai el ar fi în stare să oprească aceste tragedii. Dacă mai putea să o facă… Se gândi atunci la moarte ca la o soluţie justă. S-a gândit doar, fiindcă, odată cu venirea serii, altcineva urma să hotărască în locul său. Sângele de noapte clocoti mai tare ca niciodată. Sub impulsul acestuia, mobilele vechi, aparent solide, se sfărâmară fără prea mult efort. Le-au urmat cada mizerabilă şi uşile interioare, iar în momentul în care ferestrele zburau în stradă, făcute ţăndări, ceda şi uşa de la intrare. S-a trezit înconjurat de un grup compact de oameni gălăgioşi şi nu a înţeles de ce aceştia îl înjură furioşi şi se înghesuie să-l lovească. Şi atunci, pentru prima dată în viaţa lui, Cosmin Lovin s-a bătut cu cineva. Nu cu un singur om, ci cu şapte sau opt. Cărora le-a luat ceva timp să-l imobilizeze. La sfârşit, toţi erau plini de sânge şi de vânătăi. Întărâtaţi de rezistenţa lui, l-au aruncat direct în stradă, confiscându-i totodată hainele de schimb şi micile economii, slabă compensaţie a distrugerilor provocate. Când şi-a revenit, Cosmin Lovin nu mai avea nimic, nici măcar un acoperiş deasupra capului. Devenise un renegat, dar un renegat primejdios, fiindcă o furie totală la adresa oamenilor îi spulberase şi cea mai mică urmă de luciditate. Creaturile alea inferioare faţă de care nu îl mai lega nimic! Născute doar să fie victime… Ştia ce are de făcut în continuare. Să provoace cât mai multă moarte şi suferinţă. Nu ştia cum se întâmplă, dar, cu siguranţă, se întâmpla. Aşa că, în săptămânile următoare, alţi oameni au murit ca muştele. Într-o anumită perioadă din viaţa lor, toţi trecuseră pe la sala de jocuri din centru. Jucaseră „Labirintul ucigaş”, iar unii îl mai jucau încă. După ce îşi termina treaba, politicos şi rece, Cosmin Lovin lua cunoştinţă de trecerea în nefiinţă a acestora şi uneori se ducea la înmormântări, afişând cinic expresia îndurerată a unui prieten mai îndepărtat. Însă, în inima lui, jubila după fiecare nouă victimă. Comportamentul său nu mai cunoştea deloc rupturile dinainte. Ziua şi noaptea, era la fel de pornit.
Şi felul său cotidian de a trăi cunoscuse o schimbare majoră, cel puţin bizară. Nu mânca deloc câte trei-patru zile şi nici nu avea nevoie de hrană. Fără nicio locuinţă, dormea o oră-două la sală, dar îi era suficient. Ba chiar părea să fie din ce în ce mai plin de energie. Trăia doar pentru a lupta şi a învinge. Iar la sfârşit, îşi celebra victoria în modul caracteristic. Cu banii câştigaţi dintr-o colaborare vagă, îşi cumpăra tot mai multe sticle de vin şi lua mereu altă prostituată care să îi suporte sexul triumfalist, presărat nu rareori cu lovituri şi încheiat cu perversiuni dezlănţuite.
Seria crimelor a continuat, Cosmin Lovin spunându-şi cu mândrie că nimic nu mai poate să îl oprească. Niciun sentiment omenesc, ca mila, compasiunea, vinovăţia… Dar unde toate acestea au dat greş, a reuşit, încă de la prima apariţie, frica. Sub ameninţarea ei, marioneta ucigaşă care devenise bietul nostru personaj nu numai că s-a oprit, dar s-a şi trezit la realitate, luând apoi o hotărâre bravă, prin care urma să termine cu totul, pentru totdeauna. Şi-a hotărât singur soarta, salvând vieţile multor oameni de spectrul terifiant al unei morţi nemeritate. S-a întâmplat firesc, într-o noapte oarecare de noiembrie, ceţoasă şi bântuită de o ploaie rece. Sfârşitul jocului avea să aducă cu sine nu doar o singură victimă, ci două ; doi adolescenţi cam prea zgomotoşi şi obraznici pentru standardele isterice ale lui Cosmin Lovin care, chicotind înfundat, făcuseră greşeala iremediabilă să accepte provocarea scrâşnită a noului venit, un tip ciudat, cu privire rea şi gesturi febrile, de om bolnav cu nervii. După ultimele împuşcături, amândoi se străduiau inutil să-şi păstreze în corp o ultimă fărâmă de viaţă. N-au reuşit, desigur, şi au murit în chinuri, iar Cosmin Lovin a rămas să le savureze agonia. Extaziat de noua victorie, a întârziat nepermis de mult la locul crimei, astfel că venirea intempestivă a poliţiei l-a luat prin surprindere. În continuare, lucrurile s-au desfăşurat cu o rapiditate şi o promptitudine excesive pentru imaginea debilă pe care Cosmin Lovin şi-o păstra încă asupra realităţii. Poate că şi de aceea şocul s-a dovedit a fi atât de puternic… Dată fiind gravitatea situaţiei, toţi cei de faţă au fost duşi la cea mai apropiată secţie de poliţie, pentru declaraţii şi verificări. În zori, la capătul unei nopţi interminabile, celorlalţi li s-a dat drumul, însă Cosmin Lovin a rămas. L-au făcut să aştepte nepermis de mult, după care l-au interogat în forţă. Avalanşa de decesuri suspecte din sălile de jocuri intrase deja în atenţia poliţiştilor, însă până atunci nu găsiseră niciun fir după care să se călăuzească, totul plutind pentru ei într-o incertitudine jenantă. Era nevoie de o greşeală sau de o coincidenţă fastă, pentru a face un pic de lumină în bezna profundă a cazului. Iar Cosmin Lovin, figurând în toate rapoartele întocmite de-a lungul timpului, părea să fie legătura pe care şi-o doreau, singurul în stare să le servească un indiciu cât de mic asupra evenimentelor. Dar, urmărindu-i încordaţi figura de tont, congestionată sub reflexul uşor de recunoscut al fricii, şi ascultându-i enervaţi răspunsurile monosilabile la tirul susţinut de întrebări cu care îl bombardaseră nemiloşi timp de două ore încheiate, anchetatorii şi-au spus într-un târziu că s-au păcălit amarnic, după care l-au expediat plictisiţi. Idiotul acela retardat, gata oricând să fugă şi de umbra lui, nu ar fi fost în stare să omoare atâţia oameni prin cine ştie ce metode obscure, superinteligente şi imposibil de depistat. Şi-au pierdut timpul degeaba… Iar în următoarele cinci minute îl uitaseră deja pe ratatul care, ajuns în stradă, mergea împleticindu-se într-o direcţie necunoscută. Rămas singur în faţa poliţiştilor, Cosmin Lovin îşi jucase propriul rol, redevenind ceea ce era de fapt. Un frustrat nesigur şi fricos. Ieşind din vizorul anchetatorilor continua să-şi experimenteze condiţia naturală, a lui şi numai a lui. Tremurând din toate încheieturile, căci frica îi ajunsese la paroxism, îşi închipuia cu realism unde vor duce toate acestea. Unde se va sfârşi cu valul de crime despre care începuse deja să bănuiască cine le comite. La puşcărie, desigur! Pentru a plăti cu vârf şi îndesat în locul altuia. El, specialistul în închisoarea mare a vieţii, avea să o cunoască şi pe cea mică, cu mult mai nemiloasă. Vedea dinainte ce urma să se întâmple şi nu îi era greu deloc : procesul lung, degradant, unde va fi nevoit să suporte privirile încărcate de ură ale rudelor celor ucişi şi insultele lor scrâşnite, sentinţa grea, bănuită încă de la început şi pronunţată sacadat, spre satisfacţia furibundă a auditoriului, claustrarea pentru tot restul vieţii, sinonimă cu mortificarea şi alienarea, umilinţa provocată de ceilalţi deţinuţi, bătaia instituţionalizată, sodomie… De teama tăioasă a chinurilor viitoare, urinase pe el, udând şi banca izolată din parcul unde se refugiase. Şi pentru ce, se întreba plângând chinuit. Pentru o vină care nu îi aparţine? Dar cine să-l creadă, cine să-i asculte povestea uimitoare cu care ar putea să se justifice? Nimeni, bineînţeles! De aceea, hotărî deodată că trebuie să se termine. De tot! Pentru totdeauna! Nu el fusese marele războinic. Nu el luptase şi izbândise. Nu el savurase victoria cu vin şi femei. Însă era singurul în stare să pună punct acestei nebunii. Şi nu avea nevoie de curaj, ca să o facă. Era mult prea disperat, să mai evite inevitabilul. Se ridică atunci cu fermitate şi plecă aiurea pe străzi. Neştiind încotro se îndreaptă, însă fiind sigur de faptul că va ajunge în locul unde trebuia să fie, la ceasul fatidic.
În noaptea celei de-a doua zile, corpul neînsufleţit al lui Cosmin Lovin a fost găsit la sala din centru. Sugrumat cu un cablu de reţea… Poliţia a venit încă o dată, luându-i pe toţi cei prezenţi la secţie, pentru alte audieri. Nimeni nu ştia nimic, nimeni nu văzuse nimic… Şi totuşi se întâmplase, chiar dacă în colţul cel mai întunecat al sălii. Părea să se fi omorât singur, căci mâinile sale erau încleştate pe capetele cablului. Ciudat! Şi foarte puţin probabil, susţinea cu tărie medicul legist. Una e să te spânzuri, alta e să te sugrumi… Nimeni nu are forţa necesară să facă aşa ceva până la capăt. Dacă moartea nu intervine subit la jumătatea procesului, din cauze colaterale! Ca să nu mai vorbim de extraordinara determinare psihică necesară într-o astfel de situaţie neobişnuită. Să strângi laţul, ştiind că vei muri, să-l strângi conştient până la capăt… Foarte puţini oameni ar fi capabili de aşa ceva. Bineînţeles că există şi alternativa plauzibilă a conştiinţei alterate, când nu mai ştii ce faci şi de aceea totul se întâmplă foarte uşor şi foarte repede, însă, şi într-un asemenea caz, instinctul de conservare primează suveran. Tu eşti cel care îţi frângi gâtul şi o faci progresiv. Nimeni nu depune un efort continuu şi constant atât de mare, pentru a-şi provoca moartea, le explica bătrânul medic tuturor celor dispuşi să îl asculte. Aproape sigur că altcineva îl sugrumase şi încercase după aceea să însceneze un suicid. Printre obişnuiţii sălii de jocuri exista un criminal în serie. Foarte inteligent şi versatil. Poliţiştii au adoptat fără rezerve versiunea crimei, făcând cercetări asidue mai multe luni de zile. Dar nu au ajuns la niciun rezultat. Părea să fie un caz nerezolvat, încă unul… Disperaţi de neputinţa lor, au apelat atunci la singurul lucru raţional pe care îl mai puteau întreprinde : au închis sala, iar jucătorii, împrăştiindu-se, moartea lui Cosmin Lovin a trecut încet-încet în uitare. Ca şi celelalte morţi enigmatice, de altfel…
Aceasta este povestea lui Cosmin Lovin. Sau, mai degrabă, aceasta este povestea lui Cosmin Lovin cea mai apropiată de realitate, pe care am alcătuit-o eu, vehiculând şi speculând cu realism fapte şi indicii concrete. Nimeni nu va şti vreodată ce s-a întâmplat cu adevărat şi cum. Dar intuiţia îmi spune că evenimentele s-au derulat mai mult sau mai puţin asemănător ca în evocarea de faţă. Fiindcă l-am întâlnit pe Cosmin Lovin, la puţin timp după moartea sa fizică. L-am recunoscut imediat şi am ştiut că el este, iar nu altcineva. O plăsmuire cibernetică, o info-entitate, şi totuşi el… Sub un alt chip, într-o prezenţă nouă şi în realitatea care îi convenea cel mai mult încă din timpul vieţii : realitatea virtuală. Oglinda căreia o făcuse permeabilă prin repetiţia jocului şi prin intensitatea cutremurătoare a trăirilor sale. Deschisese uşa diavolului, iar diavolul era el însuşi… Mi s-a înfăţişat ca unul din personajele jocului, al treilea combatant din seria celor cinci pe care „Labirintul ucigaş” îi pune faţă în faţă cu jucătorii. Undeva la jumătatea procesului, adică exact acea secvenţă a jocului în care nu îţi mai permiţi să renunţi. Îţi doreşti să mergi mai departe, spre victoria care se prefigurează deja în derularea evenimentelor, dar pentru asta trebuie neapărat să lupţi. Să îl învingi şi pe cel de-al treilea combatant, ce îţi stă hotărât în cale. Şi care – o spun toţi jucătorii implicaţi – devenise în ultimul timp aproape invincibil. Îţi trebuie multă experienţă dar şi un dram de noroc, ca să treci de el şi să o faci în siguranţă. Oricât de bun ai fi, dacă abordezi lupta într-un mod neinspirat, ai toate şansele să pierzi .Totul. Cum aşa? Ei bine, personajul ăsta luptă ca un om. Nu are nimic din rigiditatea combatanţilor virtuali, este dinamic, schimbător, spontan, are idei, are atitudine, găseşte mereu soluţii noi. Şi mai are ceva, ce se simte încă din primele clipe ale înfruntării. O anumită intoleranţă. Ferocitate. Cruzime. Luptând, nu iartă niciodată ; dacă învinge, cu atât mai puţin. Poţi să îţi iei adio. Fiindcă el nu se va opri decât atunci când viaţa ta îi va aparţine. Viaţa, pe care şi-o va însuşi apoi, ca trofeu bine meritat al învingătorului! Al marelui războinic!
La fel am simţit şi eu, luptând la nivelul al treilea din cele cinci ale jocului. Unde mi-am irosit toate şansele de a merge mai departe şi mi-am apărat cu greu supravieţuirea. Fiindcă ceea ce începuse ca o confruntare banală, s-a transformat apoi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Din care cu greu am mai ieşit în viaţă. Luptând cu disperare, am cunoscut la rândul meu(şi n-aş fi vrut să se întâmple!), cruzimea şi ferocitatea celui care voia să mă ucidă. Îi aparţineau unui dement, unui psihopat dezlănţuit, dar care era totuşi om. În niciun caz, vreunul din personajele jocului. Şi atunci am ştiut că el este. O intuiţie nouă mi-a dezvăluit fără echivoc identitatea sa reală. L-am recunoscut pe Cosmin Lovin, înspăimântându-mă pe măsură. Iar în clipa în care recunoaşterea s-a produs, cel cu care mă luptam fără speranţă, s-a oprit şi a râs. În hohote largi, ce exprimau o satisfacţie uriaşă. Şi un dispreţ tot atât de mare… După care a dezlănţuit iadul, atacându-mă cu tot arsenalul pe care îl avea la dispoziţie. Abia am reuşit să scap de agresiunea lui nimicitoare. Am fugit fără să-mi fie ruşine, rătăcind prin labirintul industrial în care mă integrase concepţia jocului. Am căutat, fiind convins că voi da greş, dar am descoperit totuşi o ieşire prin care să evadez. M-am bucurat ca niciodată de reuşita mea. Fiindcă, în mod miraculos, scăpasem cu viaţă. De atunci, am refuzat din răsputeri să mai joc „Labirintul ucigaş”, ceea ce vă recomand şi vouă. Vă rog din toate puterile să nu o faceţi. Pentru că acolo vă veţi afla moartea. Acolo, un monstru care este şi om aşteaptă să vă omoare. Şi nu o să ezite nici măcar o singură clipă să-şi ducă la îndeplinire scopul propus. Deoarece la asta se rezumă întrega lui existenţă virtuală. A învăţat cândva să omoare şi o va face mereu. Este ca o secvenţă de cod, scrisă în structura lui cea mai intimă. Însă nu este aşa… Este el, un monstru cu origine duală, produs al reflexiei, interacţiunii şi comunicării dintre realităţi. Real – virtual. Atât, dar suficient pentru a pricinui cel mai mare rău. Nu jucaţi! Sau, dacă vă simţiţi pregătiţi, dacă vă doriţi o provocare cu adevărat periculoasă, aţi putea încerca să îl anihilaţi, luptându-vă cu el în derularea jocului. Ne-aţi face un mare bine tuturor! Însă aveţi grijă, este un adversar redutabil. Care vă poate face să pierdeţi absolut totul. În situaţia în care el nu va pierde nimic. Fiindcă nu mai are o existenţă concretă, cu care să plătească eşecul suprem.