Cosmin Lovin citise în prefaţa unei cărţi oarecare, pe care o deschisese întâmplător, despre credinţa babilonienilor că există un sânge de zi şi un sânge de noapte. Adică, o diferenţă şi sub raport biochimic, nu numai psihic sau comportamental, între omul diurn şi acelaşi om, dar în ipostază nocturnă. Îi plăcuse ideea şi o reţinuse, ca să realizeze mult mai târziu că descoperise de fapt cheia propriei existenţe. Bineînţeles, extrapolând forţat şi fără să ţină cont de subtilităţile inerente. Deoarece Cosmin Lovin era un tip superficial. Superficialul, prin definiţie. Afla doar ceea ce îi trebuia şi nu îl mai interesa nimic în plus. Iar în cazul acesta –  credea cu tărie –  îşi lămurise într-o clipă misterul dualităţii care îi domina viaţa, din adolescenţă şi până în prezent. Aflase instantaneu mai mult decât şi-ar fi dorit vreodată, deci putea să trăiască mai departe într-o ignoranţă confortabilă, până când avea să îmbătrânească şi să moară. Ca mai toţi oamenii, de altfel. Dar, îşi spunea cu o infatuare patetică, cei mai mulţi dintre oameni mor ca proştii, nereuşind, oricât s-ar strădui, să-şi explice în vreun fel viaţa trăită. Pe când el, ei bine, tocmai el, calificat drept un nimeni, descoperise ceea ce căutau toţi : faţeta cea mai râvnită a pietrei filozofale, misterul existenţei. Cât despre ideea că sângele de zi îşi  schimbă „oarecum” compoziţia noaptea, iar bănuiala unor învăţaţi din antichitatea cea mai timpurie fusese autentificată de cercetări efectuate în laboratoarele moderne, după cum menţiona, plin de importanţă, autorul prefeţei(de altfel, un intelectual umanist pentru care plasma sanguină şi plasma rezultată în urma reacţiilor termonucleare din interiorul stelelor erau acelaşi lucru), constituia pentru el o explicaţie de-a dreptul fascinantă. Şi cu fundament ştiinţific, pe deasupra!

În viaţa de zi cu zi, de dimineaţă până seara, Cosmin Lovin era un om şters, pe lângă care ai fi putut trece de zece ori, fără să îl remarci o singură dată. Pentru puţinii cunoscuţi, constituia exemplul cel mai concludent al inadaptatului social. Trecuse prin viaţă, fără să cunoască aproape nimic din ea. Deoarece, pur şi simplu, viaţa nu i se potrivea. Dintr-un copil cu miopie galopantă, inteligenţă sub medie şi o personalitate foarte slab conturată, aflat mereu în vizorul răutăţilor juvenile ale colegilor de şcoală, se transformase mai întâi într-un adolescent timid, cu complexe de inferioritate, ce creşteau odată cu trecerea anilor. Ca să le ascundă, încerca disperat să epateze. Fuma la şcoală pentru că nu avea voie să o facă, se îmbăta la chefuri doar ca să pară interesant, debita în gura mare glume porcoase, indiferent de locul unde se afla, afişa un comportament agresiv, de rebel dedicat cauzei, însă nu avea nici cea mai vagă idee care ar fi cauza pe care o servea cu loialitate. La învăţătură era nul, la fete stângaci şi penibil, la fotbal, împiedicat şi la fel de penibil. Tot ce făcea, se dovedea, în cele din urmă, impropriu, fals şi superficial, lucru ce atrăgea invariabil ironiile celor din jur. Sătul de eşecuri, Cosmin Lovin a renunţat încet-încet la comportamentul de paradă. S-a retras în sine şi în cel mai îndepărtat colţ al clasei, sporindu-şi izolarea şi problemele de comportament. A început să ducă o viaţă socială monotonă, lipsită de evenimente, şi o existenţă psiho-senzorială liniară, fără emoţii şi fără sentimente. Refuzat la modul răutăcios de toată lumea, la rândul său, a refuzat lumea cu răutate. Nu îl interesa nimic şi nu voia să afle nimic din exterior. La ce îi folosea? Cu timpul a rămas în urmă, cel mai pregnant manifestându-se lipsa unei culturi generale de bun simţ, în rarele discuţii pe care le purta cu ceilalţi. Avea cunoştinţe puţine şi păreri extrem de limitate, la care se adăuga şi o atitudine de rinocer. Se contrazicea la nesfârşit pentru lucruri lipsite de valoare sau despre care nu ştia mai nimic.  A fost calificat drept „limitat” şi „incult”, însă lui puţin i-a păsat de aceste două etichete noi. Avea o colecţie impresionantă de aprecieri peiorative sau negative din partea celorlalţi, iar lista rămânea deschisă. Cu trecerea anilor, urma să o completeze conştiincios prin deviaţiile de mentalitate şi comportament din ce în ce mai acute şi mai deranjante. În facultate, la serviciu… Pentru că, urmându-şi instinctul de conservare şi nişte abilităţi de învăţare extrem de vagi, reuşise chiar să termine o facultate. Una la întâmplare, desigur… Se angajase apoi cu dificultate la o firmă minoră, unde ţinea o contabilitate vagă. Făcea asta de zece ani şi avea de gând să continue astfel până la pensie. Deoarece pentru el viaţa nu conta, nici ce trebuia să facă în viaţă. Un trai suficient îi era de ajuns. O implicare redusă, cât mai apropiată de lipsa acesteia, recomandată. Dă-i dracului pe toţi, cu zbaterea lor inutilă. Sunt nişte tâmpiţi care nu ştiu decât să-şi bată joc de el, se revolta în sine, gândindu-se la ceilalţi oameni. Pe care insista să îi respingă cu ură. Doar ei erau vinovaţi de faptul că el nu se dovedea a fi în stare de nimic. Că nu reuşea şi nici măcar nu încerca, la vârsta maturizării, când şansele sunt net diferite celorlalte vârste, să se integreze în lumea lor. Nu îl interesa o coabitare cu animalele alea ostile, alături de care se simţea inferior. Din păcate, uneori era nevoit să facă şi compromisuri… La serviciu, unde exasperase pe toată lumea cu indolenţa lui! Îşi termina lucrările mânat de la spate, stătea ostentativ pe internet când trebuia să se ocupe de cu totul altceva şi ieşea să fumeze din sfert  în sfert de oră, aruncând la întâmplare mucurile de ţigară. Din această cauză şi din altele, se certa furibund cu femeia de serviciu, care îl bârfea pe la colţuri, numindu-l „prost crescut” şi „nesimţit”. Colegii de serviciu îl caracterizau ca „frustrat”, „ratat” şi „prost”, iar şeful îl cataloga, privindu-l critic pe deasupra ochelarilor, drept „incompetent” şi, încă o dată, “limitat”. În sfârşit, limbajul şefului presupune un vocabular adecvat! Cosmin Lovin nu înţelegea nici el de ce nu este concediat. Poate că de milă… Ei, şi! Lui puţin îi păsa, căci, în atâţia ani de când toţi îl ştiau ca pe un nimic, se obişnuise şi cu mila. Se obişnuise cu multe neajunsuri, nu însă şi cu faptul dureros că femeile lipseau cu desăvârşire din viaţa lui(ele fiind singurele animale umane alături de care ar fi convieţuit cât de cât).Nu-i acordaseră niciodată atenţie, iar asta îl afecta enorm. Ştia şi de ce. În primul rând, fiindcă era urât şi dizgraţios. Statura sa deşirată, slăbănoagă, hainele uzate şi lipsite de gust care o acopereau, claia de păr, veşnic nespălată, ce nu avea o culoare anume, precum şi ochelarii cu multe dioptrii, toate acestea dădeau impresia unei păsări de pradă privirii ce se oprea din întâmplare asupra lui. Iar ochii femeilor nu-l observau aproape deloc! În al doilea rând, viaţa socială, el neavând nimic promiţător de oferit, ba din contră! Cosmin Lovin le dorea însă pe toate în aceeaşi măsură în care le ura pentru indiferenţa lor şi, singur în garsoniera sa, îşi imagina adevărate orgii cu una sau cu mai multe dintre femeile de la birou sau de pe stradă, sfârşind dezgustat prin a se masturba cu furie. Le lua la rând, fără excepţie, cunoscute şi necunoscute, inclusiv femeia de serviciu, pe care nu de puţine ori o urmărise excitat pe holurile întunecoase.

Însă după fiecare zi nenorocită, urmează o noapte. Noaptea, Cosmin Lovin devenea brusc alt om, chiar înainte de a descoperi jocul. Intra, pur şi simplu, în elementul său. Noaptea îl proteja cu întunericul său, lăsându-l să fie el, cu toate complexele scoase la vedere, însă cât se poate de sigur pe sine. Putea să se plimbe oricât pe trotuarele pustii, fără să întâlnească vreun om, şi să guste din plin o formă minimalistă de integrare, care ziua îi era interzisă cu desăvârşire. Noaptea, maşinile nu te inoportunează cu claxoane stridente, oamenii nu te împing şi nu se grăbesc pe lângă tine, fiecare dintre ei având un scop precis, iar tu nici unul ; noaptea e linişte, oraşul doarme şi poţi hoinări în voie pe bulevarde, poţi să stai şi o oră uitându-te la o vitrină, fără să fii deranjat, şi la o adică, de ce nu, ai posibilitatea ca, ascuns într-un loc mai întunecos, să tragi cu ochiul în voie la prostituatele de pe trotuarul celălalt, neexistând riscul ca ele să te observe şi să-ţi strige în gura mare că nu eşti decât un onanist nenorocit.

Într-una din nopţile sale albe, Cosmin Lovin a descoperit jocul. Nu în condiţii excepţionale, acestea fiindu-i absolut improprii, ci printr-o eroare cât se poate de banală. Chiar dacă mai târziu, în mintea sa, greşeala a fost ridicată la dimensiuni de eveniment… Obosit de atâta umblat pe străzi, a observat o firmă micuţă pe care scria „cafe” şi încă ceva. A hotărât să intre, în mediul saturat de fum de ţigară a puţinelor baruri nocturne şansele să te aşezi la o masă şi să treci neobservat fiind suficient de mari. Înăuntru se servea cafea, însă nu asta era destinaţia localului. Cosmin Lovin nimerise pur şi simplu într-o sală de jocuri interactive. Unde se fuma, însă destul de puţin. Lui i-a convenit totuşi ambianţa nou descoperită, după ce a observat că puştii din faţa calculatoarelor nu l-au remarcat aproape deloc. Erau prea absorbiţi de ceea ce făceau şi de discuţiile ironice, relaxante, pe care le purtau degajaţi. S-a aşezat undeva în spate, dorind să lase impresia că chibiţează. De fapt, era complet indiferent, computerele de la servici constituind pentru el o povară în plus. Învăţase doar ce îi trebuia, restul neinteresându-l din start. Cu excepţia câtorva situri banale şi a serviciului de e-mail, unde nu îi scria nimeni, niciodată. Cât despre siturile pornografice, le-ar fi accesat cu nemiluita, însă nu avea calculator acasă. Şi totuşi, la un moment dat, s-a hotărât să joace şi el. Încurajat de atitudinea binevoitoare a adolescenţilor – mai toţi erau elevi de liceu – s-a apropiat tot mai mult şi din ce în ce mai pasionat de derularea jocului. A observat surprins că îi place, că trăieşte momentele de suspans şi acţiune alertă de pe monitor la intensităţi ridicate. Pentru întâia oară în viaţa-i fadă, simţea efectul devastator al adrenalinei, ţâşnind ca un torent înfuriat prin albiile necunoscute ale organismului său de lut. De altfel, grafica performantă a jocului, cu monştri combatanţi creaţi doar în momentele de inspiraţie maximă, cu decoruri bine reliefate, având o vagă tentă SF, ca într-un film simpluţ, pe gustul său, şi impunând forţat atenţiei prim-planul dinamic, luat din spate al jucătorului principal, înzestrat cu un adevărat arsenal, l-a convins până la urmă că trebuie să participe şi el. Să se implice, cum nu o mai făcuse  până atunci. Descoperise o tentaţie nouă, una puternică, cu adevărat bărbătească, a decis că este cuvântul potrivit. A întrebat de numele jocului, hotărât să înceapă de data viitoare, după care a plecat acasă şi, în puţinele ore care rămăseseră până la venirea dimineţii, nicio femeie nu i-a bântuit atâţătoare visele dezlănţuite, nefiind astfel nevoit să recurgă iarăşi la obiceiul pe care el însuşi îl considera reprobabil, al autosatisfacerii.

În scurt timp, Cosmin Lovin ajunsese o curiozitate printre vânătorii de nopţi albe de la sală, mereu aceiaşi. Un tip ciudat, de care nimeni nu îşi amintea când a apărut şi care se încăpăţâna să joace la nesfârşit acelaşi joc. Jocul care îl fascinase încă din prima seară. După ani de zile, el îşi pierdea nopţile tot cu „Labirintul ucigaş” şi, întrebat într-o doară, de cineva care reuşea să-l mai scoată uneori din muţenia-i caracteristică, dacă ştie de câte ori a rulat jocul obsedant, şi-a scos ochelarii şi a răspuns mândru că da. De opt mii şapte sute şaptezeci şi două de ori în patru ani, ţinând cont de faptul că a fost şi un an bisect. Asta înseamnă… Înseamnă, a continuat placid Cosmin Lovin, de minim şase ori pe noapte, în fiecare din cele trei sute şaizeci şi cinci de nopţi ale unui an. Din păcate, trebuie să mai şi doarmă, este nevoit să muncească. Chiar noapte de noapte? Bineînţeles, şi în noaptea de revelion. Omul l-a catalogat drept nebun, după care şi-a văzut de ale lui. La fel a făcut şi Cosmin Lovin. A continuat netulburat să joace jocul, nivel după nivel, până la final, ca să-l înceapă din nou. A patra, a cincea, a şasea… a şaptea oară! Începuse fără să ştie nimic, solicitând ajutor unuia şi altuia, ca, după multe nopţi în care afişase un comportament exemplar de monoman, să ajungă un as. Nu avea niciun rival în „Labirint”, dar a sfârşit prin a-l juca mereu singur deoarece, între timp, ceilalţi avansaseră către jocuri mult mai complexe şi de facturi diferite. Doar câte unul, sătul de noile jocuri de strategie care invadaseră sala, îl mai provoca rareori. Cosmin Lovin îl surclasa cu uşurinţă, fiind nespus de fericit. Învăţase să învingă, iar lucrul acesta îl făcea să trăiască o plăcere deosebită. Simţea din plin bucuria participării la ceva extraordinar, a individualizării într-un rol fascinant : el era războinicul din virtual, el folosea cele mai ucigătoare arme de foc şi arme albe, împuşca cu dexteritate şi spinteca nemilos, lovea zdrobitor cu piciorul sau cu pumnul. Ducea, pe măsură ce trecea la nivele tot mai ridicate, lupte din ce în ce mai dure, la sfârşitul cărora învingătorul lua totul. Celălalt dispărea pulverizat, se dezintegra atunci când îşi termina deplorabil rolul de victimă. Dispărea în neant, ca şi cum nici nu ar fi fost. Învingătorul rămânea în viaţă şi îşi trăia cu mândrie condiţia de erou. Deoarece Cosmin Lovin devenise un erou pentru el însuşi. Era un războinic a altei lumi, curajos, feroce, lipsit de scrupule. Îşi descoperise o nouă identitate şi îi plăcea la nebunie. Sângele de noapte…

Dar Cosmin Lovin se schimbase şi în viaţa de zi. Se transformase într-un coleric nesuferit care reuşise, până la urmă, să scoată din sărite pe toată lumea. Orice aluzie, oricât de nevinovată sau de bine intenţionată, la condiţia sa obişnuită de inadaptat social, îl făcea să devină agresiv. Răutatea lui obişnuită, de frustrat, se etala atunci, complexă şi versatilă, într-o gamă foarte largă de reacţii virulente, de la priviri încărcate de ură la cuvinte grele. Stupefiaţi de metamorfoza prostului firmei, de voie-de nevoie coleg cu ei, ceilalţi s-au străduit la început să-l ignore. Nu ţinea de demnitatea lor să-şi pună mintea cu el. Încurajat de indiferenţa falsă a bărbaţilor, pe care o percepuse deformat drept frică, începuse să se ocupe cu fervoare de adevărata cauză a complexelor sale de integrare, femeile, care toate, fără excepţie, nu puteau să fie decât nişte târfe. Iar târfele sunt făcute să satisfacă plăcerile masculilor, oricât de perverse ar fi acestea. Deoarece Cosmin Lovin se considera brusc un macho, căruia niciuna din femeile de pe lumea asta, proaste şi imorale, nu are voie să-i spună nu. Nu era vorba de prostituate, pe acestea le plătea pentru servicii, ci de restul, cum le denumea global, afişând un zâmbet sardonic. Însă aluziile sale deplasate, urmate de avansuri grosolane, făcute fără discernământ, erau respinse prompt şi cu dispreţul bine meritat. Până când, într-o zi mai ghinionistă decât altele, a bruscat-o pe una dintre asistente, a cărei reputaţie nu era deloc imaculată, bârfa spunând că îşi schimbă iubiţii destul de des. Fata a reacţionat vehement şi s-au găsit destui care să o apere, totul degenerând apoi într-un scandal de proporţii. Lacrimi şi ţipete din partea fetei, acuzaţii murdare şi înjurături urâte din partea ratatului firmei. Un bărbat a încercat să-l dea afară cu forţa, Cosmin Lovin l-a insultat vehement, acela nu a mai rezistat, iar bătaia a început şi s-a terminat în aceeaşi secundă. Cosmin Lovin fusese făcut KO. Ameţit şi cu nasul spart, a plecat clătinându-se, şi de a doua zi nu a mai apărut la firmă. Renunţase la servici, luând-o înaintea şefului, care se hotărâse ferm să-l concedieze.

De atunci, viaţa lui a devenit pur şi simplu nocturnă. Ziua dispărea efectiv, însă noaptea era de găsit la sala de jocuri. Jucând la infinit jocul său preferat. Stătea câte zece-douăsprezece ore pe scaun şi nu se ridica decât pentru a merge la toaletă. Avea şi un record personal, de care era foarte mândru, dar care celorlalţi le provoca zâmbete condescendente.  Ajunsese să ruleze „Labirintul ucigaş” chiar şi de cincisprezece ori într-o noapte. Ca temperament, devenise şi acolo genul de irascibil intolerant şi agresiv. Atitudinea sa arogantă, replicile sarcastice, glumele de prost gust şi râsul forţat nu puteau decât să-i atragă duşmănia companionilor nocturni. Şi, cum era de aşteptat, totul s-a sfârşit lamentabil cu un alt scandal, în care iarăşi Cosmin Lovin a fost făcut KO. Dar un KO verbal, celălalt lăsându-l fără replică după câteva schimburi de „amabilităţi” tăioase. Însuşindu-şi bine lecţia primită la firmă, Cosmin Lovin a avut măcar discernământul de a nu mai sări la bătaie. Ştia prea bine că finalul i-ar fi fost fatal. A înghiţit invectivele celuilalt şi s-a retras precaut. Ca să joace. Acelaşi joc. „Labirintul ucigaş”. Mestecându-şi cu amărăciune neputinţa şi lovind nervos tastele, s-a gândit pentru o clipă că dacă în locul adversarului virtual ar fi fost cel care tocmai îl umilise, l-ar fi omorât fără să ezite. Fantasmagoria l-a făcut fericit pentru o clipă, dar şi-a revenit imediat, întorcându-se la realitatea crudă pe care tot el o generase. S-a concentrat asupra jocului, însă ideea îl bântuia cu insistenţă. Oh, cât i-ar fi plăcut! Să-l hăituiască, nelăsându-i nicio şansă de scăpare, ca în final să-l ucidă dispreţuitor. Ştia exact când putea să o facă, cunoştea derularea jocului şi cu ochii închişi. Din păcate, acest lucru nu era posibil decât în imaginaţia lui. Iar în realitate, era ferm convins că nu are nicio şansă.

„Hei, fraiere”, l-a strigat celălalt, „am înţeles că eşti campion la jocul ăsta amărât. Nu vrei să jucăm împreună, să-ţi arăt cum se face?”

Prima dată, nu i-a acordat atenţie. Umilit, a strâns cu putere pleoapele, ca să nu-i mai vadă zâmbetul maliţios. S-a străduit din răsputeri să nu-l audă.

Însă nenorocitul era deja în spatele său, sigur pe sine.

„Nici măcar la asta nu eşti bun de nimic”, i-a şuierat.

Cosmin Lovin nu a mai rezistat şi s-a întors spre el, ca aruncat din arc.

„Tu ai vrut-o”, i-a replicat scrâşnit.

Mai târziu, unii superstiţioşi şi-au amintit cu teamă avertismentul său.

Furios la culme, a început să se războiască în virtual cu duşmanul său din existenţa reală. Îl dureau încă insultele acestuia şi de aceea simţea cum îi tremură mâinile, iar sângele îi pulsează sălbatic în tâmple. Iniţial, crezuse că lipsa de dexteritate se datorează tocmai acestei nervozităţi, dar a relizat mai târziu că se înşeală. Fiindcă nu se mai descurca deloc ca de obicei. Câteva împuşcături de la mică distanţă l-au asurzit cu şuierul gloanţelor, care i-au trecut milimetric pe lângă urechea dreaptă. S-a oprit speriat. Ciudat, dar îi păruse că proiectilele ucigaşe au zburat concret pe lângă el, iar bâzâitul asurzitor al acestora nu se datorează doar efectelor audio ale computerului. „Ce dracu’”, scrâşni înfundat, „am uitat să joc?” Se surprinse ezitând o clipă, înainte de a face următoarea mişcare. „Dar e bine”, îşi continuă monologul interior, „nu strică niciodată să fiu precaut”. Cu siguranţa experienţei, porni în urmărirea celuilalt, hăituindu-l nevăzut şi nemilos, gonindu-l cu împuşcături răzleţe, însă precise, spre secvenţele unde ar fi putut să-l surprindă, nelăsându-i nicio posibilitate de a replica. Rată de câteva ori şi o făcu prosteşte. Se opri uluit încă o dată. Degeaba bazooka avută la îndemână pulverizase uşa metalică, căci inamicul se retrăsese la timp în spatele ei. Consumase o grămadă de muniţie, mitraliind încăperile goale, deoarece tipul cu care se lupta, dând dovadă de intuiţie, fugise în altele, căzându-i apoi în spate şi dispărând chiar la timp pe ieşirile secundare, cărora Cosmin Lovin nu le acordase importanţa cuvenită. Ştia cum să se retragă pe lungile coridoare, având mereu aproape o nişă sau o uşă laterală, prindea exact momentul propice când să se aventureze într-o goană dezlănţuită pe scările metalice, sărind de pe acestea în clipa hotărâtoare atacului şi lăsându-l cu buzele umflate… E clar, tipul nu e deloc un ageamiu. Îşi aminti că pe vremea când „Labirintul ucigaş” era în vogă îl jucase şi el, fiind destul de împătimit şi chiar bun. Unul dintre cei mai buni! Dar de atunci trecuseră câţiva ani, îşi spuse contrariat. E imposibil să se descurce atât de bine şi încă în faţa lui, care se ocupase în tot acest timp de jocul preferat. „Şi totuşi, e normal”, concluzionă lucid, „omul e proaspăt, are idei, are fantezie, găseşte soluţii noi! Eu sunt de vină, căci jucând mereu singur, mi-au crescut ochelari de cal. Rahat!” După care, o nouă scânteie se aprinse în creierul său, uimindu-l prin noutatea a ceea ce gândea şi simţea. Prin provocarea pe care şi-o însuşise cu entuziasm. El, care se temuse toată viaţa de nou, abia aştepta să guste experienţa noului. Care înseamnă implicit o mostră masivă de curaj şi de personalitate. Pentru prima dată se simţea curajos, iar personalitatea îi crescuse impetuos, explodând pur şi simplu în toată fiinţa lui. Adversarul său era bun, dar nu imbatabil. Ştia că îl poate învinge, însă nu trebuia să se grăbească. Ce satisfacţie îţi poate da un omor, dacă nu este precedat de plăcerea sublimă a vânătorii? Oh, cum îl va hăitui, retezându-i, una câte una, speranţele de supravieţuire, ca să îl suprime la sfârşit  cu un gest marţial, nedemn de o gânganie nenorocită, cum era individul care îl provocase. Să-i vadă fericit disperarea din ochi şi să-i simtă, râzând în hohote, frica îngheţată din suflet. Poate să o facă, îşi repetă sigur pe sine, să-şi ducă la bun sfârşit urmărirea şi să-şi ridice apoi, în uralele sincere ale vanităţii, premiul mult râvnit : viaţa amărâtului care îndrăznise să-l înfrunte! N-avea de gând să dea înapoi, chiar dacă derularea jocului  părea vizibil schimbată. Celălalt ştia să se folosească de toate reperele şi avantajele mediului de desfăşurare a acţiunii, lărgindu-l surprinzător şi folosindu-l ingenios, în manieră proprie. Soluţiile sale inteligente îl uluiau şi îl enervau, în egală măsură.

Se lipi de un perete metalic, rece ca gheaţa, verificându-şi riguros armamentul şi contorizând totodată şansele tehnice pe care le avea ; acelea oferite de computer, în urma succeselor şi eşecurilor înregistrate. Nu stătea rău deocamdată. Ascultă cu atenţie şi auzi paşii celuilalt pe culoarele de la etaj, grăbindu-se către ieşirile ce îl duceau spre nivelul de complexitate următor. Se lansă în urmărirea lui, alegând cea mai dificilă dintre alternative. Schimbă imaginea şi zâmbi răutăcios, surpinzându-şi inamicul cum se opreşte încurcat. În situaţia în care se afla, nu putea depista, nici măcar bănui acţiunile lui Cosmin Lovin. Strategia paralelă a acestuia, simplă şi eficientă, îi rămânea complet necunoscută. Se mişcă abia auzit, apoi alergă tropăind, se întoarse pe neaşteptate, lansându-se pe piste false, întrerupte la jumătate, înaintă pe ocolite, derutându-şi adversarul, ca să ajungă încet dar sigur la punctul terminus, locul în care nu mai exista o altă şansă decât aceea a confruntării directe. Dar până acolo trebuia să-şi slăbească inamicul cât mai mult. Ca să nu facă zgomot, anihilă prin luptă corp la corp monştrii din garda duşmanului. Adunând astfel mai multe procente de reuşită pentru bătălia finală. Distrugerea creaturilor combatante cu bâta sau prin lovituri nimicitoare de pumn îi induse în suflet o bucurie nouă, puternică, cum numai adevăraţii războinici o pot simţi.

În spatele său, Cosmin Lovin auzi strigăte de dezaprobare. Câţiva spectatori de ocazie îi cereau vehement să înceteze cu tatonările şi să treacă mai repede la acţiune. Nu le dădu atenţie. Nu înţelegeau ce face şi de ce ; nu aveau cum să priceapă!

„Ce faci, dormi?”, auzi şi vocea iritată a adversarului.

„Te grăbeşti?”, îl chestionă ironic.

Omul înjură urât, iar Cosmin Lovin îi făcu, bine dispus, cu ochiul.

Şi brusc, schimbă imaginea. Intuise perfect, se felicită cu mândrie, fiindcă inamicul era chiar acolo, fără să bănuiască nicio secundă pericolul. Se năpusti asupra lui, golind încărcător după încărcător şi reducându-i drastic punctele acumulate până atunci. Îl hăitui, măcinându-l încet-încet. Ţintea la fix, fără să rateze nici măcar o singură dată. Acum, o grenadă! Două, ar fi mai bine! Bum! Bum! Exploziile îl asurziră efectiv. Scara se prăbuşi, ruptă în bucăţi, şi se dizolvă lent. Coridoarele strâmte şi întortocheate se întindeau în faţa lui, iar inamicul alerga dezorientat de-a lungul lor. Foc cu foc, se hotărî să-l termine progresiv. Plăcerea era mai mare! O nouă împuşcătură, o şansă în minus. Iar gloanţe  mai avea destule, să-l facă strecurătoare. Mai era şi bâta, cu care îi va zdrobi desigur capul ăla sec, plus forţa fizică, de temut, a recompenselor atribuite de către balanţa imparţială a jocului. Să te văd acum, „fraiere”! Adversarul încercă disperat să scape printr-o uşă blindată, dar eşuă. Era prea slab să o mai poată deschide. Se întoarse fulgerător şi trase. Cosmin Lovin simţi arsura gloanţelor în abdomen. Rânji sarcastic. Era prea puternic, ca o simplă rafală să-l descalifice. Pe de altă parte, rău făcea tâmpitul ăla că se juca de-a războiul. Lasă-l să tragă cât vrea ; se slăbeşte singur, irosindu-şi prosteşte forţele rămase. Sări speriat într-o parte. Chiar în ultima clipă! Celălat îşi folosise asul din mânecă, tunul portabil. Trebuia să se aştepte, însă, orbit de succes, nu se mai gândise la asta. Mormăi câteva înjurături. Dacă îşi atingeau ţinta, obuzele i-ar fi diminuat drastic capacitatea de luptă. Iritat, trimise spre inamic o ploaie de gloanţe, după care aruncă bombele de la centură. Când reuşi să-şi vadă duşmanul, se miră că nu-l pulverizase. Rezista bine, ticălosul! Se duse spre el cu paşi mari şi cu arma pregătită.

„Gata”, urlă omul, „m-ai învins! Să terminăm…”

Cosmin Lovin râse sec.

„Ce”, îl chestionă sardonic, „nu vrei să mergem până la capăt?”

Şi apăsă pe trăgaci. Pentru ultima oară!

Abia se stinse ecoul împuşcăturii, că în jur se produse rumoare. Se ridică în picioare, să vadă despre ce este vorba. Inamicul său alunecase într-o rână, zbătându-se chinuit pe scaunul incomod. Gemea puternic şi se ţinea cu amândouă mâinile de burtă.

„Ce s-a întâmplat?” se interesă mai mult de circumstanţă, dar nu-i răspunse nimeni. Toţi ceilalţi se adunaseră lângă omul prăbuşit şi vorbeau laolaltă, într-un vacarm asurzitor. Voiau sincer să îl ajute, însă nu făceau altceva decât să se încurce reciproc.

„Are o criză”, auzi un glas pe care nu-l recunoscu.

„Cred că e hemoragie internă”, mai spuse cineva. „Uite, a început să vomite sânge. Să-l ducem repede la spital!”

Omul a murit înainte de venirea ambulanţei. Sub privirea indiferentă a lui Cosmin Lovin, impasibil la suferinţa şi agonia fostului adversar… L-a urmărit cum se zbate în ghearele tăioase ale durerii şi cum îşi dă duhul, uşurat parcă de faptul că totul se terminase. N-a simţit la moartea lui nici cea mai vagă urmă de regret(nu avea niciun motiv să o facă, s-ar fi justificat probabil, în sensibilitatea-i debilă), ci a trăit, în schimb, la intensităţi necunoscute până atunci, o satisfacţie calmă şi puternică, un sentiment cu adevărat măreţ, destinat numai adevăraţilor războinici. Acelora care luptă şi înving! Cum făcuse şi el, în războiul virtual pe care îl purtase cu măiestrie în noaptea aceea magnifică. Învingătorul primeşte toate onorurile. Cel învins pierde tot, inclusiv viaţa… Şi nu e nicio cruzime în asta, este vorba doar de o lege a firii, o altă faţetă a selecţiei naturale, dură însă corectă, ce dă fiecăruia ceea ce merită de fapt. Unora, cununa de lauri, altora, moartea pe care au obţinut-o luptând! Întreaga noapte a trăit un adevărat delir psihic, recitându-şi aceste fraze şi altele, la fel de înălţătoare, iar lumina tulbure a zorilor nu i-a schimbat decât foarte puţin starea de spirit. Pentru prima dată, discontinuitatea diurn-nocturn nu a mai fost una abruptă, ci s-a transformat într-o trecere lină, aproape insesizabilă. La primele ore ale dimineţii, încă se afla sub influenţa covârşitoare a propriei izbânzi. Simţea şi trăia ca un adevărat războinic, un războinic victorios din orice epocă istorică şi din orice realitate posibilă. Pe lângă satisfacţia profundă a victoriei, avea să cunoască şi bucuria binemeritată a recompensei de după. Aşa era firesc… De aceea, cu puţinii bani găsiţi în casă, a cumpărat o sticlă de vin ieftin şi a închiriat o prostituată de cea mai joasă speţă. A băut vinul cu poftă, după care a făcut sex cu femeia. De multe ori, cu vitalitate, cu masculinitate şi agresivitate. El, care până de curând  cerşea puţinul sex primit, tremurând din toate încheieturile. La sfârşit, în ciuda protestelor vagi dar sincere ale profesionistei, a penetrat-o anal, extrem de energic, bucurându-se triumfător la gemetele de durere ale acesteia. După care, cu un gest marţial, i-a făcut semn că poate să plece şi s-a întins în pat. Chiar dacă se simţea mai în formă ca niciodată, avea totuşi nevoie de puţină odihnă.

Spre seară însă, sângele incolor al zilei îi diluase total comportamentul nocturn, înlocuindu-l cu un amalgam cenuşiu de lipsă de voinţă, nehotărâre şi dezinteres. Nimic nu îi mai amintea de ceea ce se întâmplase cu câteva ore în urmă, cu excepţia bălţii de vomă de lângă pat. Stomacul său, nefiind obişnuit cu un asemena regim, dăduse afară vinul băut înaintea partidei de sex. A şters pe jos, icnind şi strâmbându-se, după care a constatat că nu mai are nimic de mâncare în frigider şi doar patru sau cinci ţigări. Nevoile imediate ale traiului zilnic îi şterseră din memorie şi cea mai vagă amintire a revelaţiei trăite în noaptea trecută. Neavând ce să facă toată ziua, a ajuns la sala de jocuri înaintea celorlalţi. Care au sosit, în mod obişnuit,  abia după lăsarea întunericului. N-au mai jucat, ci au început să comenteze aprins evenimentul tragic la care fuseseră martori. Cosmin Lovin avea să afle atunci detalii necunoscute lui, printre care şi rezultatul autopsiei. Pentru că, bănuind o moarte violentă, medicul de gardă recomandase investigaţii mai detaliate asupra cadavrului. Ceva părea a fi în neregulă… Totul e în neregulă, confirmase medicul legist. Ficatul perforat al decedatului dar şi aspectul dubios al celorlalte organe interne, care prezentau vătămări vizibile şi multiple cheaguri de sânge. Fără vreo cauză bine definită, internă sau externă. Omul nu avea ciroză, nici vreun cancer generalizat. Într-adevăr, situaţia de ansamblu ar fi sugerat unui începător în ale medicinei o agresiune externă foarte brutală, însă lipseau tocmai indiciile relevante într-un asemena caz. Nu, nici vorbă de un act criminal. Chiar dacă sfârşise violent, moartea omului nu fusese provocată de acţiunea ostilă a altui om, care ar fi vrut să îl omoare. Sucombase, pur şi simplu, din cauze naturale, chiar dacă amalgamul confuz al acestora lăsa loc la multe interpretări. Ascultându-i, Cosmin Lovin îşi aminti într-o doară de glonţul fatal ce încheiase triumfător lupta din noaptea trecută. Ţintise nemilos în zona abdominală, chiar în partea dreaptă a acesteia. Să-i facă praf ficatul împuţitului care îl insultase… Zâmbi, satisfăcut de propria dexteritate, însă, o clipă mai târziu, îşi spuse cu reproş că a luat-o razna. Asta mai lipsea, să-şi mute viaţa puţină într-o realitate imaginară prin excelenţă – realitatea virtuală – el, care nu era în stare să se integreze nici măcar suficient în realitatea recomandată, aceea a existenţei de zi cu zi. Cu toate că nu ar fi fost, în niciun caz, cel dintâi!