– Ce se întâmplă? întrebă Ian Nicer.
– Ai leșinat, spuse Angela. Ți-o fi foame.
– El e Harivian Tocs. Nu cred că am visat.
– Ce să visezi?
– Știe să dea ora exactă?
– Sigur că știu, spuse profesorul.
– Pe ghicite sau cu ceasul în mână?
– Pe ghicite, desigur. Nu mai există obiecte de măsurare a timpului.
– Puteam să jur că ai acos un ceas din buzunar și ne-ai spus că e 5 și 36 de minute, spuse astronautul.
– Ai visat. Acum e ora 5 și 2 minute, deci cu 34 de minute mai puțin decât susții dumneata că ar fi.
– E posibil.
Îl ajutară să se ridice și să facă mai mulți pași, de-a lungul trotuarului, spre locul unde se găsea o trecere de pietoni.
– Nu vor să ne lase să trecem, spuse Albi. Traficul e infernal, iar restaurantul e dincolo.
– Asta-i bună.
– Sigur. Când sunt lăsate nesupravegheate, semafoarele interzic orice vrei.
– Nu găsim un restaurant pe partea asta a autostrăzii? întrebă Angela.
– Ba da, dar niciunul nu se compară cu localul pe care vi-l indic eu.
– Merge și domnul Tocs cu noi? întrebă Ian.
– Sigur. Cine crezi că ne dă ora exactă degeaba. Măcar cu o cină să-i onorăm efortul.
– Sigur că merg, spuse profesorul de istorie alternativă. Am fost invitat pe la câteva televiziuni să spun și eu câteva adevăruri fundamentale și am uitat să spăl vasele. Eu, când uit să spăl vasele, nu mai sunt în stare să spun adevăruri fundamentale, așa că nu mă mai duc la nici o televiziune.
– S-a făcut noapte și noi ne-am așezat ca proștii la trecerea de pietoni. Mai stăm mult?
– Atât cât este nevoie, spuse Cori.
– Nevoie pentru ce? Nu sunt prea impresionați că eu și Ian suntem extratereștri, spuse Angela.
– Trebuie să găsim o metodă de a trece strada fără să fim răniți. Nu vezi câtă lume s-a strâns aici? Toți vor să traverseze. Trebuie să ne gândim bine la acest lucru, iar asta cere timp.
– Eu am început deja să mă gândesc, spuse Albi. Dumneata te gândești, domnule Tocs?!
– Desigur, spuse profesorul.
– S-au aprins o grămadă de reclame luminoase, spuse Angela. Acum se văd mult mai bine. Păcat că nu cunoaștem limba. Ce scrie acolo?
– ”Salamul <<Victoria socială>>”; cu instrucțiuni de folosire. Mai jos, sunt scrise datele firmei, numere de telefon și altele.
– Acolo, cu litere roșii?
– ”Spanac concentrat”, spuse gardianul. Pe panoul alăturat, scrie ”Obezitatea, spectrul sărăciei!”
– Asta nu mai e reclamă la salam.
– Ca și textul de alături, care e un îndemn la moderație: ”Mențineți puterea la un nivel acceptabil!”
– ”Legea? Pentru cei puternici!”, citi Ian. Pe asta o înțeleg și eu, dar nu mai e un îndemn la moderație.
– Nici ”Luptăm cu tot ce avem noi mai bun: prostia” nu e un îndemn la moderație, spuse Cori. Unele sunt sloganuri ale puterii, altele ale opoziției.
– Aveți și opoziție?
– Sigur, avem opoziție puternică. Aceasta are șanse reale să smulgă puterea din mâinile conducătorilor actuali. Pentru asta, au apelat la Legea minorităților. Știi ce poate fi foarte minoritar?
– Nu știu, recunoscu Ian.
– Cei mai minoritari sunt siamezii. Cum îi vor ataca dușmanii politici, cum vor apela la Legea minorităților. Populația are o sensibilitate deosebită când vine vorba despre siamezi.
– Au pus doi frați siamezi în fruntea opoziției?!
– Da, au pus doi siamezi în fruntea opoziției, dar nu sunt deloc frați, spuse Cori. Deoarece opoziția era condusă de doi indivizi, iar aceștia nu se înțelegeau cine să conducă guvernarea și cine președinția, în cazul venirii la putere, au apelat, de bună voie, la o operație de unire pe viață, în mod organic, ca formă de conducere unitară.
– Eu știu că se fac operații de despărțire a fraților siamezi.
– Alea sunt operații banale. Aici e vorba despre o operație de unire a doi indivizi, care nici măcar nu sunt rude. Frați, nici pe departe. V-am spus, ca siamezi, aceștia vor câștiga mai ușor alegerile. Toți muritorii vor vota. Într-un fel sau altul, toți suntem minoritari. Nu există om care să nu fie discriminat cu ceva.
– Interesant mod de a vedea lucrurile, spuse Ian.
– Este?! se umflă gardianul în pene.
– Interesant, dar deloc practic. După câștigarea alegerilor, va trebui să treacă la fapte. Cu vorbe fin ticluite, mulți recurg la sentimentele alegătorilor, apoi clachează. Alegătorul vrea fapte, nu vorbe.
– Sloganul nostru e „Vorbe, nu fapte!”. Stă scris, acolo, sus, în dreapta ta. Orice activitate fiind prohibită, ne putem astepta la o adevărată dictatură a cuvântului. În curând, pământenii se vor prezenta la un referendum pentru aprobarea sau dezavuarea unei decizii a celor 120, fie-le numele în veci slăvit! Referendumul e făcut din punctul de vedere al conducerii momentului. Din cauza asta, întrebarea care s-a pus din direcţia celor 120 de șefi ai Pământului este: „Sunteti de acord cu demiterea cutărei sau cutărei notabilități?“. Ca să nu se spună că e vorba de a fi de acord cu suspendarea unuia sau altuia, care se traduce prin demitere, s-a pus direct traducerea în frază și s-au pus bazele instituției referendumului. Nu se pune problema ca poporul sa fie de acord sau nu cu repunerea în drepturi constituţionale a celui vizat, ci se pune problema, tendenţios, ca poporul sa fie sau nu de acord cu o demitere votată de o coaliţie de 120 de oameni, fie-le viața plină de bucurii și împliniri! De ce e considerată arbitrară înlăturarea unei persoane nedorite?! Pentru că e constituită pe criteriul interesului, dar ce nu e constituit pe criteriul interesului e fals. Acest lucru nu trebuie prea mult cercetat, fiind de notorietate şi vizibil de departe. Cât de departe? De foarte departe. De pe partea cealaltă a planetei, de unde ne-a parvenit vestea lansării “puciului parlamentar”, unde ziarele vorbesc despre un mare șef suspendat “pentru meritele sale”, nu pentru “grave încălcări ale Constituţiei”. Şmecher, câte un membru al celor 120, fie-i numele pomenit de toate ziarele, afirmă că “trebuie să respectăm deciziile Curţii Constituţionale chiar dacă nu ne plac”. E o formă ironică de exprimare, nefiind vorba de plăcerea vreunui conducător, ştiindu-se ca adunarea celor 120 e o masă amorfă, unde mulţi stau ascunşi în spatele propriilor lor pretenţii de onorabilitate. În editorialul “Cleptocraţii fac puci”, un ziar îi numeşte “cleptocraţi”. Nefiind vorba de ziarele noastre, unde vorbele curg până la intoxicare, analiza publicaţiei e mult mai credibilă: “Pământul este membru deplin al Uniunii Intergalactice. Cine a avertizat că planeta nu va fi încă pregătită pentru aderare, poate spune acum că a avut dreptate. În Consiliul celor 120, are loc de săptămâni întregi un puci ascuns, rece, cu scopul de a readuce justiţia sub influenţa lor şi a intereselor lor nelegitime, care variază de la utilizarea ilegală a fondurilor publice la evaziune fiscală şi spălare de bani”. Ziariştii au dreptate, dar numai pe jumătate. Puciul are, totuşi, mai multe componente, cu un liant puternic în interpretarea liberă a unei Constituţii imperfecte. S-a votat o Constituţie pentru legitimarea intereselor îmbogăţiţilor, apoi Constituţia s-a revizuit în vederea legitimării averilor obţinute prin ocolirea legilor lor. Acum, nu le mai trebuie decât o Constituţie schimbată în aşa fel încât să le confere şi putere politică parveniţilor. Nu e întâmplător faptul că la această idee marşăm cu toții. Conducerea celor 120 o fi ea facută la „masa verde” și e oarecum ilegitimă, dar nu ne putem întoarce împotriva ei fără a pârjoli totul în jur. Trebuie să existe o metoda de dizolvare a adunăturii de parlagii, altfel riscăm o dictatură a cuvântului. Pazită de o Curte Constituţională formată din oamenii lor, Constituţia poate fi interpretată şi folosită în fel şi chip. Cine poate opri un asemenea demers? Poate poporul, dar, până cel înlăturat e repus în drepturi aşa zis constituţionale, o noua conducere schimbă toate legile. Ce nu pot întelege unii cetăţeni e faptul că nu avem nevoie de nici o tiranie a cuvântului, ci de un echilibru între cei ce vorbesc și cei ce tac. Nu avem nevoie de dictatura cuvintelor. Nu știm cât de demagogice şi prostești sunt. Atâta timp cât nu are cine menţine echilibrul forţelor, se poate instaura tot timpul câte o formă de tiranie. Deocamdată, vedem cum jucătorii de pe teren vor să desfiinţeze un dicționar și introducerea altuia. Uneori, orgoliul ia forma ridicolului. Consiliul celor 120 poate reprezenta o forţă benefică sau malefică. Atunci când conducătorii reprezintă interesele poporului, forţa lui e benefică. Când încep să reprezinte doar propriile lor interese, conducerea începe să capete un caracter malefic. Malefică sau benefică, puterea nu trebuie să devină în nici un caz “putere supremă”. Puterea supremă trebuie lăsată unei entități superioare, existentă sau inexistentă. Nici un popor nu poate emite părerea că el a trimis această entitate, prin vot, acolo, în spațiul cosmic, unde se găseşte sau nu se găsește dintotdeauna.
Conducătorii planetei nu ştiu nici ei cât de mult greşesc considerându-se “forţă supremă pe Pământ”, dar nici de alţii nu ascultă. Trăiesc secunda. Se simt bine. Şi-au votat salarii mari. Se doarme bine acolo, sus, la conducere. E greu să-i convingi pe cei 120, fie-le numele slăvit, să se dea jos la popor. Nici măcar nu mai ştiu ce e poporul. Îl confundă cu o gloată iraţională. Nu au înţeles nimic. Masa adunată în piaţă nu face nici un front comun. Barometrul de opinie, care foloseşte numărul de oameni adunaţi în stradă ca intenţie de vot, e simplu instrument de presă. “Vocea străzii” nu reprezintă poporul; este doar o reverberaţie a dictaturii cuvântului. Lucrurile pot lua, din punctul acesta de vedere, aspecte hilare, ajungându-se până la situaţii absurde. În principiu, cel vizat are toate sansele să nu fie demis din funcţie de popor, dar poate fi foarte usor demis de ambiguitatea cuvântului, adusă de la nivel de ipocrizie a cuvântului până aproape de o dictatură a cuvântului. Mediul politic a făcut din pământean un om sucit aproape genetic. Dacă s-a ajuns atât de departe încât nu mai ştim nici ce e bine, nici ce e rău, nici cine e cel cinstit, nici cine e hoţ, nici cine spune adevărul sau minte, nici cine e agresorul sau victima, la nivelul unui virtual “da” sau “nu” lucrurile sunt cu atât mai complicate şi imprevizibile. Conducerii nu-i vine deloc greu să demită un om cu o simplă frază, dar preferă să-l înlăture cu o grămadă de vorbe. “Dacă ar fi să rămână în functia pe care o are, ce aţi vota: da sau nu ?” putea fi o altă formă de întrebare pentru cei ce se vor prezenta la referendum. De aici, poate începe toată tevatura, pentru simplul motiv că fraza e înadins formulată greşit. Oficialitatea poate fi considerată ca nefiind aleasă de popor, cu drepturi depline, ci suspendată, adică fără toate prerogativele functiei la îndemână. Acesta e doar un exemplu de logică incompletă, care poate fi dusă până la absurd. Juridic, aşa cum au tendinta să judece aleşii noştri, cu mintea lor sucită, discuţiile pot fi mult mai ample, interminabile. Ajunge să se găsească o chichiţă şi “pac!” la Curtea Constituţională, formată doar din “oameni aleşi pe criteriul profesionalismului”, care au învăţat şi ei să emita decizii ambigue, pe baza unei Constituţii ambigue. De frica stăpânilor ei, Curtea poate emite orice, în funcţie de cum se înclină balanţa. De morbul “stradalităţii”, nu sunt feriţi nici intelectualii, nici făţarnica “societate civilă”. Dacă există câteva zeci de minţi luminate, să nu uităm că marea masă a intelectualilor a rămas tot la nivelul de “oameni ai muncii”. Exemple de întrebări cu răspuns implicit distorsionabil sunt mii; „doriți să fie repus în drepturi?” este una dintre acestea. Să nu ne mirăm, oficialitatea pierde cu dreptatea în mână. Se poate trezi demisă fără a fi. Că o fi îndepărtat de la alte alegeri, că va fi ţinut perpetuu suspendat, tot acolo e. Nici varianta revenirii nu e roz, în condiţiile în care stai şi te uiţi neputincios cum se fură. Cei 120 sunt interesaţi să dea tot timpul după cap, nu să câştige partida. Ambiguitatea cuvintelor menţine o instabilitate stabilă, propice afacerilor subterane. Nimeni nu are interes să se despartă apele şi să părăsească acest deșert al cuvintelor. Un nou ţinut al politicii obligă actuala conducere să pună mâna pe muncă, lucru considerat trivial, mai ales după ultimele tendințe. Atmosfera ceţoasă a climatului politic se repercutează asupra creierului votantului. N-a spus nimeni că cetăţeanul cu drept de vot e dobitoc, lucru care nu înseamnă că nu este amețit de o propagandă foarte insidioasă. Când se găseşte un ziarist, care să emită câteva idei benefice sau să scrie câteva fraze de bun simt, este scurt catalogat ca având vreo şcoală partinică, oricare ar fi acesta. Intervenţile publicistice sunt privite strict personal; ca şi cum totul s-ar raporta la el, cititorul amestecă noţiunile, până la a transforma albul în negru. Neîntelegând, e foarte uşor să te descarci, considerând “gaşcă de lătrăi” tot ce nu ţine de tine. Sintagma poate fi luată şi în sens pozitiv, deoarece presa e considerată “paznicul democraţiei”, dar nu e luată aşa. Cum există prăpăstii insurmontabile între instituţii şi componentele umane ale acestora, aşa sunt consideraţi şi ziariştii: slugile celor care au transformat presa în feudă. De ce are vocea străzii, totusi, dreptate, numindu-i pe cei care scriu “lătrăi”? Are dreptate, fără să ştie, deoarece democraţia, nefiind consolidată, cei care au o opinie par a lătra că imuacii la lună. Când ştii că îţi baţi gura de pomană şi totuşi o faci, rolul tău nu mai e informativ, ci educativ. Chiar rolul ziaristilor devine din ce în ce mai educativ. A fost informativ până în momentul în care s-a format un cadru politic-social-cultural-sportiv etc. general, până când publicaţiile şi-au format un public care nu mai e interesat de ceea ce se scrie, ci mai mult de cum se scrie. Fără cel înlăturat, nu se poate trăi mai bine decât cu el. Fără acesta, se poate trăi la fel de prost. Aici intervine deruta celor ce aşteaptă ceva de la conducere, a celor care aşteaptă să le pice ceva şi chiar a celor care îşi iau singuri. Graniţa dintre “vocea străzii” şi “vocea poporului” e netă, dar transparentă. Nu se poate pune problema traiului mai mult sau mai puţin bun. Se pune problema traiului mai mult sau mai puţin prost. Nici măcar nu se pune problema dacă cineva merită sau nu să ne conducă, atâta timp cât nu se întrevede nici o alternativă mai bună. În confuzia generalizată, creată înadins, imaginaţia poate să-ţi joace feste. Poţi vedea doar conspiraţii, cu oameni plătiţi să poarte pălărie sau haină de piele. În demagogia generală, e greu să-ţi imaginezi că există oameni cărora să le pese de planeta pe care trăiesc. Patetismul e apanajul unor reacţii emoţionale puternice, dar cine să mai creadă că există şi bune intenţii în acest fariseism cvasi-generalizat? Confuzia e generalizată şi de climatul politic ceţos. Cei 120, fie slăviti de toți, au școala convingerii de la om la om si cea a elaborării mesajului subliminal. Cum poporul e unul pozitivist, are tendința să spună „da” la orice întrebare. Dacă te întâlnești pe stradă cu un om și îl întrebi ce mai face, el îți răspunde că “bine”, indiferent cât de rău se simte. Așa și cu „da”-ul ăsta pentru referendum. Nu e neapărat nevoie să fii prost ca să te trezești că repeți fără să vrei un mesaj. De aici, până la gestul involuntar, e doar un pas. Şi nici aceste lucruri ținând de semantică nu sunt atât de grave, ci acelea ținând de psihanaliză. Când aude că vor să țină omul în continuă suspendare, prin interpretarea arbitrară a legilor și Constituției, cetățeanul începe să se întrebe dacă mai are rost să meargă să susțină pe cineva. Conducerea exact pe asta contează, pe labilitatea psihică și politică a poporului. Nici măcar nu se pune problema de a gândi singur sau împins de la spate; se pune problema de a gândi. A gândi nu înseamnă a reflecta neapărat realitatea, ci de a avea coeficient de inteligenţă care să-ţi permită să fii intuitiv, adică, pe baza unor date, să ai clarviziune. Datele problemei duc spre concluzia că toți cei 120 vor fi din ce în ce mai decorativi şi chiar mai rău decât atât. Ura sinucigaşă va face ca, la un viitor referendum, să avem de ales între variante realmente imorale, chintesenţe ale soluţiilor politice actuale. O minimă onestitate ar fi să ia pildă de la cel care a demisionat şi s-a pus la dispoziţia Justiţiei. Cei 120 ar putea vota o lege prin care “vocea străzii” să nu mai fie cenzurată de “noul cod rutier”, care o ţine cantonată pe trotuar. Ar putea da măcar o lege care să permită poporului ca, la 500.000 de semnături, să demareze iniţierea procedurii unei legi. Oricum, o organizație care să iniţieze o procedură de strângere de semnături nu există. Stângerea de semnături e un eşec total. Organizaţiile civice sunt foarte slabe. Cei care vor acum să eternizeze un provizorat ştiu acest lucru. Ştiu, de asemenea, că nici poporul stors de vlagă nu are forţa să se adune şi procedează exasperant de imprudent, dar să-i ferească legea supremă să nu fie aşa! Pot cei 120 să se pună la dispoziţia voinţei populare? Asta e întrebarea. În locul existenţei unei proceduri clare de demitere a conducerii, ne-am trezit cu procedurile acesteia de a înlătura pe alții. Cum putem salva consiliul altfel decât prin vorbe? Dizolvându-l la timp. Dacă mai stăm mult pe gânduri, se discreditează de tot. Membrii acestei adunări nu au nici un interes să salveze onoarea instituţiei, ci pe ei inşişi. Au strâns destul şi se pot retrage liniştiţi la ţară. Ca instituție, comitetul poate rămâne proştilor ce vor veni după ei, dar, vedeţi, şi aceştia îşi vor plăti locurile mai în faţă şi vor voi să-şi scoată pârleala. Pe banii contribuabilului. Deci, nici o intenţie de salvare a ideii de democrație.
– Ai reușit să ne demonstrezi cum stă treaba cu „tirania cuvintelor”, spuse astronautul.
– Și asta nu e tot.
– Nu, nu, te rog!
– Acolo se vede un panou luminos gigantic, cu mult text, care se derulează amețitor, spuse femeia.
– E sumarul revistei ”Fenomenologia”. Să vă citesc câteva titluri?
– Sigur.
– ”Prezicătorii militează pentru un trecut sigur”, ”Geniul de câmpie”, ”Un preot a fost atacat de bacterii necurate”, ”Concursul cu un singur concurent”, ”Limba lungă și ascuțită, mijloc de comunicare la masă”, ”Summitul muncii de clasă”, ”Biotoxinele sintetice”, ”Cinci căi paranormale de a traversa strada”…
– Hopa?! sări Angela. Asta e interesantă. Mai scrie ceva?
– Nu. Sunt numai titluri de articole. Ca să aflăm ceva despre cele cinci căi de a traversa strada, trebuie să alergăm după revistă. După ce o găsim, ne trezim că articolul respectiv e apă de ploaie. Mai bine stăm cuminți până ne vine vreo idee de traversat strada.
– Mai citește câteva titluri! Tot stăm degeaba.
– Nu stăm deloc degeaba, spuse Albi. Ți-am spus că ne gândim.
– Nu poți citi în timp ce te gândești?
– Ba da. ”Mărirea bugetului prin micșorarea numărului consumatorilor”, ”Jurnal de gheenă”, ”Conducătorii nu trebuie lăsați singuri”, ”Mafia albă la guler”, ”Multilingvismul multicolor”, ”Ansamblul de cântece și dansuri al mafiei grâului”, ”Urbanizarea agriculturii”, ”Dezghețarea la șliț”, ”Stephen Turof, chirurgul spiritual, operează pe inima goală”, ”Excursii la centralele atomoelectrice și retur”, ”Un hoț a furat mâncarea unei bibliotecare”, ”Urmărind privirea unui sfinx”, ”OZN-urile nu au nici o șansă”, ”Spiritul se trădează mai greu”, ”Diversificarea afecțiunilor cardiace”, ”O tânără i-a arătat soțului locul unde i se găsește scheletul”, ”Reîncarnarea, slăbiciunea unora”, ”Fluidizarea granițelor ținuturilor riverane”, ”Regim vegetarian contra prostiei”…
– Interesantă revistă! spuse femeia.
– Este? Tot timpul am susținut că aceste titluri conțin un mesaj subliminal și ești îndemnat să cumperi revista chiar dacă nu vrei. Sunt atât de tâmpite! Oamenii se iau după lucruri pe care cred că le înțeleg, nu după mesaje explicite.
Cei masați la trecerea de pietoni începură să plece, unul câte unul, pe trotuar, în sus, și să o ia la stânga, pe o stradă perpendiculară cu autostrada intens circulată.
– Unde se duc? întrebă Ian.
– Cred că au căscat gura la Albi, iar mesajul conținut de titlurile citite i-a făcut să meargă să cumpere revista, spuse Cori.
– Și eu sunt curioasă să văd ce conține o publicație cu titluri atât de trăznite, spuse femeia.
Harivian Tocs o luă înainte, fără să scoată un cuvânt, ca împins de un resort interior, iar Cori, Albi, Ian și Angela îl urmară, așezându-se la o coadă de un kilometru, în fața primului chioșc de ziare.
– Avem de așteptat, spuse Albi.
– Ce treabă avem? întrebă Harivian.
– Treaba noastră era să ne concentrăm asupra traversării străzii. Noi am fost la masă, dar extratereștrii sunt rupți de foame.
– Nu avem bani, spuse femeia.
– Nu vă trebuie, spuse Cori. V-am spus, atâta timp cât nu atingeți cota de avarie, nu vă refuză nimeni, la chioșcul de ziare, în magazine, la hotel sau restaurant. Sunteți în toate bazele de date.
– Trebuie neapărat să stăm la coada asta?! întrebă Ian.
– Sigur. Cu inducțiile subliminale nu te joci.
– Nu e cinstit, spuse Ian. Una dintre legile progresului este dreptul omului de a se opune. Unde e liberul arbitru?
– Ce e ăla? întrebă Albi.
– Un concept potrivit căruia omul ar avea libertate nemărginită de a acționa după voința sa.
– Nu am auzit să existe așa ceva.
– Dreptul de a refuza e elementar, spuse astronautul.
– O fi, nu zic nu. Totuși, nu înțeleg, ce drept e ăsta? Pot eu să refuz o slujbă bine plătită în care să nu fac nimic?
– Sigur, dar, când o accepți din oportunism, îți lezezi libertatea. Uneori e libertate și în ceea ce faci, foarte multă libertate, dar prost înțeleasă. Libertatea reală e atunci când lenevești. Pauzele sunt cheia succeselor, nu activitatea. Munca îți slăbește capacitatea normală de funcționare a organismului și te face să alergi după medicamente. Pentru a reuși să nu faci nimic, îți trebuie foarte multă inventivitate. Nu prostituția e prima meserie din lume, ci lenea. Somnul revitalizează. Literatura de specialitate consemnează cele spuse de mine. Decât să te întorci împotriva societății care te-a produs, e mult mai benefic să te întorci pe partea cealaltă. Trezirea cu noaptea în cap și punctualitatea sunt apanajul nobililor, dar aceștia au dispărut demult. Somnul și tărâmul viselor sunt cele mai seducătoare lucruri. Munca produce coșmaruri, atmosferă copleșitoare, obsedantă, înăbușitoare. Dacă nu merită, nu are rost să te dai jos din pat. S-a constatat că nu poți deveni bogat prin muncă.