De la Verne la Houellebecq

În premieră în România şi în exclusivitate pentru Revista SRSFF, alocuţiunea susţinută la Eurocon 2012 de către Pierre Gévart, scriitor şi redactor-şef al revistei franceze Galaxies (Premiul Societăţii Europene de Science Fiction pentru cea mai bună publicaţie SF europeană tipărită la Eurocon 2012).            

Dl. Pierre Gévart este un prieten al României şi al SF-ului românesc, a colaborat cu Sergiu Fărcăşan pentru a actualiza versiunea franceză a romanului „O iubire din anul 41042” ¹ şi a ilustrat coperta ediţiei franceze din 2004 a romanului  („L’An 41042”)

Doamnelor, Domnilor,

Trebuie să vă mărturisesc mai întîi că mă simt deosebit de onorat şi emoţionat pentru invitaţia de a susţine această prezentare cu ocazia Convenţiei europene de science fiction (Eurocon 2012, Zagreb). Dar cine sînt eu pentru a mă considera autorizat pentru a vă vorbi despre science fiction-ul francez ?

În mediile SF-ului francez  – chiar dacă am publicat mai multe romane şi cîteva zeci de povestiri – sînt cunoscut astăzi, fără îndoială cel mai bine în ipostaza de redactor-şef al revistei Galaxies. Această publicaţie este alături de Bifrost, una dintre cele mai importante reviste de science fiction din Franţa, şi dacă adăugăm şi  Solaris din Quebec, avem cele trei reviste SF francofone care contează în lume. Toate trei au acelaşi format, acela al pulp-ului clasic, acelaşi număr de pagini, între 160-192, aceeaşi frecvenţă de publicare (trimestrială), aceeaşi structură internă : povestiri, un grupaj dedicat, rubrici, cronici şi recenzii şi aproape acelaşi preţ. Toate trei au parţial acelaşi public, acelaşi tiraj şi chiar acelaşi număr de abonaţi, în jur de 600 fiecare. O mie opt sute de fideli în total, fără a-i socoti şi pe cei care sînt abonaţi la toate cele trei reviste, ceea ce nu este ceva considerabil…Vom reveni.

Poate sînt cunoscut şi pentru faptul că am fost de două ori organizatorul convenţiilor naţionale franceze de science fiction : ediţiile din 2006 şi 2009 şi posibil şi al convenţiei din 2014 de la Amiens. O convenţie franceză nu seamănă cu un worldcon ci mai degrabă cu o reuniune a unor prieteni în jurul cărora se adună noi veniţii la care dacă funcţionează grefa SF, devin la rîndul lor contaminaţi. Atmosfera seamănă un pic cu cea a unui Eurocon dar se vorbeşte franţuzeşte. Se invită cîţiva autori importanţi, un universitar pentru cauţionarea morală (şi dacă universitarul este un autor cunoscut, cu atît mai bine), se acordă cîteva premii, se spun ghicitori, se organizează reprezentaţii teatrale şi expoziţii, se văd filme, redactorii-şefi încearcă să recolteze tineri (sau mai puţin tineri) autori şi apoi ne întîlnim în anul următor ! Participanţii ? Între 100 şi 150… În restul anului, toată trupa se reîntîlneşte în cadrul a unor multiple saloane, evenimente precum Imaginales, Utopiales şi alte neologisme forjate pentru aceste ocazii, se amestecă cu publicul, se scot stilourile pentru sesiunile de autografe. Trebuie să spun că editorii, mai ales micro-editorii sînt numeroşi. Destui debutanţi se laudă cu o sută de exemplare vîndute dar pentru a vorbi de best sellers trebuie trecut de 3.000 de volume vîndute, desigur în formatul clasic, acela de hîrtie şi carton, cărţile electronice nu sînt citate decît ca fapt divers iar audio-cărţile nu sînt înregistrate decît în cadrul organizaţiilor de întrajutorare a orbilor ! Portretul pe care vi l-am schiţat este acela al unui microcosm. Şi totuşi science fiction-ul francez nu trebuie redus la asemenea activităţi fandomistice (veţi înţelege mai departe că mă refer la SF-ul francofon pentru că este dificil să-i las deoparte pe prietenii belgieni, elveţieni şi pe cei din Quebec. Şi vă veţi putea întreba pe bună dreptate de ce nu-i menţionez şi pe autorii africani francofoni, deşi aceştia există iar revista Galaxies tocmai a publicat un scriitor mauritanian).

Şi vă rog să aveţi răbdare pentru a înţelege de ce mi-am intitulat prezentarea „De la Verne la Houellebecq”. Jules Verne nu este în integralitatea semnificaţiei un autor de science fiction deoarece în perioada în care a scris termenul nu exista. Nu este mai puţin adevărat că ne-francezii sînt adesea miraţi de reticenţa introdusă de vernienii din Franţa în raporturile cu science fiction-ul şi invers. Caricaturizînd puţin aş spune că vernianul mediu ar afirma, „Jules Verne nu este un autor de science fiction, el este un scriitor” iar fanul SF ar zice „Verne a fost un autor popular : n-a scris SF ! “ Şi ar trebui să facem apel la Art Evans de la Universitatea din Indiana şi la excelenta publicaţie „Science Fiction Studies“ pe care o citesc în continuare cu multă pasiune, pentru atenuarea acestei dezbateri franco-franceze.

Este o eternă discuţie care-i devoalează pe cei care închid science fiction-ul francez în ghetoul său.

„Science fiction-ul nu este literatură.” afirmă peremptoriu academicianul francez Angelo Rinaldi într-un articol din cotidianul Le Figaro. Un gen minor, un gen de prost gust. Şi afirmația este întotdeauna acompaniată de o viziune infantilă şi evident caricaturală a genului în chestiune. Omuleţi verzi, nave spaţiale, arme laser. În cel mai bun caz, se menţionează şi teleportarea. A-ţi declara apartenenţa la SF în Franţa, atunci cînd eşti scriitor, înseamnă aproape sigur să te izolezi de public, să renunţi la tirajele în masă, să te autocondamni să nu fii niciodată luat în serios şi din acest motiv îl invoc în discursul meu pe Michel Houellebecq, autor devenit o celebritate mondială prin romane precum „Particulele elementare”, „Posibilitatea unei insule” şi mai recent „Harta şi teritoriul”, roman în care însuşi autorul joacă un rol, dar în care mai ales, inventează integral pentru personajul principal patru forme artistice noi, destul de legate de noile tehnologii, naraţiune care se încheie într-un viitor pe care-l descrie fără efort. Houellebecq nu este un autor de science fiction, nu scrie science fiction, dar respiră science fiction. Studiul său dedicat lui Lovecraft este citat arareori pentru că Houellebecq prezintă o particularitate, aceea de a se reclama ca parte integrantă a SF-ului. Numai că prin gura sa, aşa ceva nu este primit de public şi de intelighenţia decît ca încă o provocare venită de la un un binecunoscut rebel şi contestatar, personaj mediatic cu o reputaţie bine stabilită de iconoclast, de obicei ţinut cu grijă departe de premiile literare de diverse lobby-uri.

Putem contrapune „cazului Houellebecq”, un alt caz, unul diferit, acela al lui Jean-Christophe Rufin, fondator al organizaţiei Médecins du Monde, fost ambasador al Franţei în Senegal, scriitor recunoscut de către ortodoxia literară prin romane care nu datorează nimic SF-ului, autor de asemenea al unei cărţi care este indubitabil un pur roman SF : „Globalia”. Punctul forte al acestui roman este reprezentat de o lume separată în două printr-o barieră fizică : un mijloc de protecţie contra germenilor şi poluării, iar în spatele acestei paveze există o lume aflată în stăpînirea puternicelor corporaţii mondiale, cu regulile lor, cu dictatura sa, cultura sa iar în afară, „infernul” marginalilor, revoltaţilor, intelectualilor şi al brutelor, al „poluaţilor”. Desigur, nimic nou dar în acelaşi timp un text destul de bine scris încît să-i permită fostul ambasador al Franţei în Senegal, devenit între timp scriitor, să fie îmbrăţişat de fandomul francez. Dar domnul Rufin nu doreşte asta. Şi a fost auzit apărîndu-se într-un mod de-a dreptul turbat împotriva acuzaţiei de calificare a operei sale ca fiind SF, gen împotriva căruia nu manifestă decît cel mai viu dispreţ.

Dar să nu ne înşelăm ! Nu vreau să prezint aici mediul SF ca fiind o victimă. Şi acesta ştie să se apere şi nu numai atît, poate cădea într-o jalnică obnubilare a spiritului. Cînd Bernard Werber, autor francez de best sellere publicate în tiraje impresionante ca de exemplu trilogia furnicilor, afirmă că scrie SF şi chiar scrie efectiv dar cînd acordă autografe şi întinde mîna, este privit de sus. Tiraje mari ale unor cărţi masive conţinînd SF, asta e de-a dreptul suspect, nu ?

Jules Verne care, sigur, n-a scris SF, a suferit toată viaţa din cauza acestei ostracizări, el cel care nu a reuşit în ciuda succeselor sale literare să fie primit în Academia Franceză. Şi care la cincizeci de ani după moarte nu mai există decît prin intermediul versiunilor prescurtate publicate încă de editura Hachette în colecţia pentru „copii şi tineret“ La Bibliothèque verte şi poate datorită adaptărilor cinematografice hollywoodiene. Şi apoi a revenit moda ! Bibliofilii au descoperit raritatea ediţiilor originale ale „Călătoriilor sale extraordinare”, amatorii au descoperit ediţiile de buzunar ale textelor sale integrale şi gravurile însoţitoare datînd din secolul al XIX-lea şi Jules Verne a devenit o glorie naţională, un obiect de cult, un subiect de studiu şi aşa cum am văzut, în întregime în afara SF-ului. Şi totuşi lucrurile nu sînt atît de simple. Contemporani cu Jules Verne – fără a fi nevoiţi a-i menţiona pe Cyrano de Bergerac, în secolul XVII, cu voiajele sale în regatele Lunii şi Soarelui, nici pe Rabelais ale cărui cinci cărţi pot să fie recitite într-o perspectivă şi viziune SF (ceea ce încerc să reuşesc s-o fac prin intermediul unui scenariu de bandă desenată) – au fost scriitori ca Paul d’Ivoi, care a utilizat pe scară largă argumentul ştiinţific ca fundament al romanelor sale de aventuri, Capitaine Driant, ale cărui cărţi se conectează la tradiţiile unei „anticipaţii militare” îndeosebi „La Guerre dans les airs” (Războiul aerian), Gustave le Rouge care nu ezită să-şi trimită eroii pe planeta Marte, fraţii Rosny din Belgia care cu „La guerre du feu” (Războiul focului), „Les Xipéhuz” (Xipehuzii) sînt de asemenea autori de science fiction avant la lettre, populari deja, cunoscuţi fără îndoială de luxemburghezul Hugo Gernsback, despre care toată lumea ştie ce-i datorează SF-ul, fraţi aproape universal uitaţi astăzi, ceea ce conduce la iluzia unui Jules Verne vizionar izolat în epoca sa. Dacă ar fi să dăm un exemplu, să-l reţinem chiar pe acela al fraţilor Rosny, membri ai Academiei Goncourt, care a fost concepută chiar de la fondarea sa în 1902 ca o contra-academie franceză, forul care pînă în ziua de astăzi decernează cele mai prestigioase premii literare franceze, al cărui prim laureat a fost Antoine Naud, cu un roman de science fiction.

Mai tîrziu în timp ce în Statele Unite lua naştere pulp SF-ul, mari romancieri şi poeţi europeni nu se ruşinau să experimenteze cu imaginarului viitorului. Georges Duhamel, Léon Daudet şi alţii au riscat iar un mare scriitor ca René Barjavel chiar şi-a dat măsura talentului. Cea de a 35-a convenţie SF franceză care a avut loc la Nyons, oraşul său natal, i-a acordat un binemeritat omagiu. Şi a venit războiul mondial cu întreg cortegiul său de orori şi de monstruozităţi, care vor avea un dublu efect asupra SF-ului francez : pe de o parte prin intermediul buzunarelor soldaţilor americani a lăsat un mare considerabil de pulp-uri uzate care au fost recuperate de tineri francezi avizi de lectură şi de perfecţionarea englezei. Şi prin această filiaţie, chiar dacă această explicaţie globalizantă este fatidic incompletă, va apare o adevarată „debarcare” de traduceri, adesea foarte proaste, însoţite de ecloziunea unor clone a unor autori cu numele de van Vogt, Heinlein, Asimov, etc. Se lansează mai multe colecţii ca Le rayon fantastique, Anticipation de la editura Fleuve Noir, Présence du futur, de la Denoël, etc.  Présence du futur va fi caracterizată de o certă căutare a calităţii literare şi printr-o deschidere precoce spre autori britanici, în descendenţa lui Thomas Morus, Swift şi Wells. Anticipation a vizat o clientelă mai poporeană, cu difuzarea şi afişarea produselor la chioşcurile din gări (de aici expresia franceză foarte peiorativă, « romane de gară » : acelea care se citesc în tren şi se lasă acolo) avînd mai multe titluri publicate lunar.

„Nu pierde timpul cu recitirea şi corectarea manuscrisului tău, noi nu facem artă aici”, aşa mi-a spus unul dintre ultimii coordonatori ai acestei colecţii – care a avut totuşi 2001 de titluri (o aluzie programatică la Arthur C.Clarke) – înainte de a-mi publica unul dintre romane. Mulţi autori şi-au făcut o carieră la  Anticipation (tirajele pentru un titlu depăşeau adesea 300.000 de exemplare), sau şi-au început-o, printre care Stephan Wul, Pierre Pélot (sub pseudonimul Pierre Suragne), Roland Wagner, uneori ca shadow-writer, adică „un negru” în termenii branşei, Serge Brussolo, Laurent Genefort, Alain le Bussy, Maurice Dantec, André Ruellan, Julia Verlanger, etc. etc. etc. Iar dispariţia colecţiei a fost resimţită de mulţi ca o adevărată dramă ! Într-un fel, în SF-ul francez a existat o perioadă premergătoare şi una post – Anticipation.

Pe lîngă toate aceste colecţii de carte SF, au apărut foarte repede şi reviste : pulp-uri à la française. În mod curios, acest val s-a declanşat prin versiunea franceză a unei reviste americane proaspăt născute, Galaxy. De fapt, Galaxy-ul american era italian. Editori italieni de fumetti (benzi desenate – n.t.) au dorit să importe de peste Atlantic un concept a unor pulp-uri tip „apă de roze”, romane sentimentale scrise şi publicate pe bandă rulantă, concept care se pare că nu avusese succesul scontat pe malurile Hudsonului şi Potomacului. Dezamăgiţi, au luat în considerare SF-ul, domeniu în care concurenţa era deja destul de acerbă, dar publicul activ dovedea un apetit perpetuu, iar scriitorii cu ceva talent nu lipseau. Foarte repede, Galaxy a dorit să retraverseze Atlanticul şi s-a clonat în Franţa cu numele Galaxie, la singular, şi deosebit de bizar, avînd-o ca directoare pe una din ultimele descedente ale ţarilor, Prinţesa Orlova. Această primă serie a revistei Galaxie (eu conduc cea de a patra serie ! ) se mulţumea să traducă foarte rapid şi să publice în franţuzeşte textele revistei omoloage americane. Nu exista Google Translator pe atunci, dar am constatat similitudini izbitoare. S-au succedat 65 de numere al revistei lunare de 120 de pagini, pînă în 1958, momentul primei eclipse. Cîţiva ani mai tîrziu, Galaxie renăştea sub coordonarea unui mare nume al SF-ului francez : Alain Dorémieux, serie care în ciuda unei succesiuni de redactori şefi, a reuşit să publice 150 de numere. Povestirile au dominat, nelăsînd prea mult spaţiu rubricilor de cronici şi recenzii, ca aceea a lui Philippe Curval – un alt mare nume sau articolelor de fond. În paralel, s-a dezvoltat şi revista Fiction, avînd o linie editorială destul de apropiată, deşi mai deschisă reflecţiei.

Cred că perioadele din preajma lui mai 1968 şi mai ales după, pot fi considerate „vîrsta de aur” a SF-ului francez. Mai 1968 este în Franţa o piatră de hotar, la fel de importantă pentru mentalul francez şi poate chiar mai mult decît încheierea celui de al doilea război mondial. Unul dintre sloganurile epocii a fost „Imaginaţia la putere ! ”  şi literaturile imaginarului au beneficiat în mod evident. Pe lîngă SF-ul clasic ce continuă să se dezvolte în direcţia space opera sau planet opera, a călătoriilor spaţiale şi eroilor galactici, au părut noi teme în legătură directă cu preocupările majore, contestarea socială şi fatalitatea războiului nuclear. Léo Ferré, poet şi cantautor francez, a exprimat deosebit de plastic spleenul perioadei :

„Atît cu bomba ne-am tot jucat,
Încît pînă la urmă a picat
Fără vreun scop şi-i ăsta-i destinul nostru blestemat …”

 

Apar primele luări de poziţie ecologiste, de exemplu remarcabilul roman (din nefericire, niciodată re-editat), „La septième saison” (Al şaptelea anotimp de Pierre Pelot – n.t.) publicat de editura Fleuve Noir, puternic impregnat de modul de gîndire al amerindienilor preeriilor nord-americane sau de numeroase romane post-cataclismice, precum  „Les hommes sans futur” (Oamenii fără viitor – seria „Les Mangeurs d’argile” de Pierre Pelot – n.t.). Iar influenţa mişcărilor de reînnoire a tehnicii narative a devenit cît se poate de clară. Dinamitarea stilului, dinamizarea textelor, şocul anumitor termeni au atribuit textelor inventivitate, eficacitate, o violenţă inedită, oferind cititorilor cu adevărat un alt fel de imaginar, un alt univers literar. Trebuie menţionate experimentele grupului Limites (Christian Vila, Jacques Barberi, Frédéric Serva, printre alţii), scriiturile novatoare ale lui Jean-Pierre Andrevon, Michel Demuth şi îndeosebi Michel Jeury, al cărui imaginar destructurînd discursul şi timpul, îl înalţă pe culmea nu numai a SF-ului francez, ci şi pe cea a literaturii pur şi simplu.

Dar publicul tradiţional, acela care asigura debuşeul unor tiraje faraonice autorilor de la Fleuve Noir, este bulversat, iar prin Neil Armstrong, realitatea a depăşit imaginarul. Şi apoi a survenit criza petrolului. În aceeaşi perioadă, revistele s-au multiplicat ca şi colecţiile şi ceea ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat : prăbuşirea. În mai puţin de zece ani, revistele şi evident Fiction şi Galaxie, dispar, colecţii de-abia lansate intră în colaps. SF-ul se pare ca nu mai e la modă. În acelaşi timp au loc cel puţin alte trei fenomene a căror importanţă nu a fost încă total evaluată : Tolkien, Star Wars şi Métal Hurlant.

J.R.R. Tolkien a rămas necunoscut în Franţa pînă la începutul anilor 1970. Publicarea traducerii romanului „Bilbo, The Hobbit”  într-o colecţie pentru tineret a trecut aproape neobservată şi doar sosirea „Seniorului Inelelor” va avea efectul unui tunet. Am fost numeroşi cei care ne-am imersat fără vreo precauţie în această carte magistrală care ne-a deschis porţile unui alt gen şi puţini au fost cei care au fost capabili să iasă literar vorbind intacţi. O parte din autori şi mai ales o parte a publicului au basculat de cealaltă parte, în timp ce alţi cititori, refractari, au părăsit un SF contaminat prea adesea de temele fantasy-ului pentru a se refugia în romanul poliţist.

Cel de al doilea fenomen a fost Star Wars, nu voi nega plăcerea resimţită în acea perioadă, şi trebuie să mărturisesc că încă suport să revăd cele şase episoade ale seriei. Dar fenomenul a avut şi o repercusiune şi anume că publicul a rămas cu o viziune parţială, fixistă, caricaturală despre SF ca fiind o chestie debordînd de efecte speciale, trucuri pe care nu le-au regăsit în lecturi iar cînd au refuzat să citească SF au făcut-o şi din motivul că-şi imaginau că vor trebui să-şi consume timpul retrăind nişte versiuni proaste ale filmelor deja văzute.

Al treilea fenomen, Métal Hurlant, şi în sens mai larg,  periodicele precum Charlie, Pilote, anumite serii cu Tintin, desenatorii sud-americani şi italieni. Autori ca Moebius, Druillet, Bilal, Mézières, Schuiten, scenarişti precum Jodorowski, Christin, Van Hamme, benzi desenate ca  L’Incal, Lone Sloane, Sillages, Métabarons, etc. Banda desenată franco-belgiană şi cea latină au furnizat publicului un puternic substitut, o scriitură şi o problematizare novatoare, o dimensiune epică şi contestatară.