Etapa a 8-a concursului „e-Text”, proiect generos iniţiat de SRSFF în noiembrie, anului trecut, începe la data de 8 a lunii cu un text ermetic semnat de Claudia Gehl: „Minunata incertitudine a unui sentiment familiar”. Construit cu totul neortodox (are un puternic iz de flux al memoriei), produsul e cu atât mai greu la lectură, fiind literalmente împânzit de foarte multe greşeli mărunte, rod al unei evidente febrilităţi de a scrie: „Furtuna se depuse ca o pătură liniştit”, „Ieşite în afară, trebuia să treci printr-un lift de decontaminare.”, „Ar apărea purecii mutanţi extratereştrii desigur.”, „Visam un vis unde nu mai era singură.”, „Pentru a face drumul zilnic între cuburile de personal şi axa,…”, „îşi pusese o întrebare care nu mai avuse niciodată importanţă”, „Roşul obscure al unei idei”, „Nu va ştii nimeni.”, „…era conştientă ca orice îi va cere, nu-i va putea refuza.”, „atent la semiconversaţiile ei personal”, „parul i se zbârlise braţe şi pe gât.”. Pentru ca plăcerea lecturii să dispară aproape cu totul, autoarea recurge şi la unele cuvinte cu sens incert („Într-un microt, totul fusese absorbit de un alb absolut”), la propoziţii care încep (eterogen) atât cu literă mare cât şi cu literă mică (în „Soarele deja ardea. avea o strălucire albă şi fosforescentă. Niciodată nu-l văzuse atât de mare, de rotund şi de strălucitor. un miros elementar se răspândi în jurul ei, iar când ridică din nou capul, privi poporul obscur ce palpita vrăjit in jurul ei. O femeie cu faţa metalică se ridică încet, ieşind printr-un geam spart.”, de pildă), iar succesiunea timpurilor verbale, pe alocuri, nu e deloc fericită („apucă prima găleată din cale şi o propulsase în direcţia femeii”).

Sincer să fiu, aşteptam de la Claudia Gehl mult mai mult, având încă în minte impresia bună pe care mi-a lăsat-o „Particula lui Bohnem”, câştigătoare a celei de-a 3-a etape. Din nefericire, din acest experiment nu rămânem decât cu senzaţia amăruie a unei anticipaţii sumbre, postcatastrofice, care, frumos ambalată într-o scriitură ceva mai îngrijită, ar fi putut să ne placă la fel de mult ca precedenta încercare a autoarei. Poate data viitoare… 🙂

Pe Laurenţiu Mihai Badea nu cred că l-am mai întâlnit până acum. Dar niciodată nu e târziu. 🙂 Domnia-sa semnează, la 21 iunie, cea de-a doua povestire intrată în etapa competiţională a lunii: „Cel mai mic spiriduş”. Textul nu e nici pe departe o bijuterie literară, căci, deşi zicerea capătă uneori sclipiri poetice („Și dând din cap că vrea, suspinul se opri, iar doamna Crăciun, zâmbitoare, cu dulciuri o servi.”; „Și mai frumos ca o scrisoare este sufletul copilului care crede înca în magia de Crăciun. Așa că spune-mi mie ce îți dorești mai mult sub bradul tău să pun?”), din păcate, cel mai adesea, tonul se păstrează într-un registru prozaic, stângaci, aproape impersonal, înşirând reportericeşte toate întâmplările. Cu toate acestea, atmosfera de poveste, neaşteptatele întorsături, micile inserţii magice şi oceanul de bunătate pe care-l întrezărim în spatele perdelei difuze de cuvinte reuşesc să mişte sufletul, să-l încălzească, să-l înduioşeze până-ntr-atât încât micile greşeli de exprimare („Ar fi vrut să iese”), de punctuaţie („Fetița fericită, îl luă pe roșcovan…” – lipseşte, evident, o virgulă după „Fetiţa”) sau de gestionare a succesiunii timpurilor verbale („Lilly stă cu ochii ficși pe fereastră, privind fulgii de zăpadă cum se înghesuie toți pe aleea din fața casei și încet, încet se acoperea totul…”) s-ar cere trecute cu vederea. Există aşadar multă simţire, şi asta e bine, fiindcă tehnica şi regulile se pot şlefui, se pot învăţa.

„În căutarea simetriei”, de Daniel Timariu, intrată în joc la 26 iunie, m-a dus preţ de o clipă cu gândul la povestioara mea „Hipernomazii”, publicată de NAUTILUS în februarie 2012. Preţ de numai o clipă, fiindcă abordarea motivului discontinuităţilor spaţio-temporale nu e aşezată aici pe un fundal space-opera, ci este învelită într-o ţesătură care începe frust, aproape realist, ajungând la sfârşit, după un crescendo echilibrat, pe un palier vizibil hard-SF, în care universul se desface într-o paletă de realităţi alternative, explicabile, după cum ni se sugerează, inclusiv la nivel fizico-matematic. Arhitectura neortodoxă, secvenţializată, aduce procesului de acumulare o notă specifică, iar finalul, deşi explicativ, luminează în clar întregul eşafodaj narativ. Cele câteva erori mărunte („pomii de jurul meu”, „frică că”, „Pot bănuii că”, „Nick aştepta lângă maşina zâmbind şi chicotind la vederea plaselor cu mâncare.”, „păreau aşi face cu greu loc”, „pe porţeanul fin al ceşcuţelor”, „povestiotor”, „nu faceam” etc.) par mai degrabă rodul unei tastări febrile, motiv pentru care nu vom apăsa pe ele prea tare, căci piesa are destule atuuri ca să ne convingă.

Credincios domeniilor space opera, H.C. Andrei participă şi în această etapă competiţională cu o lucrare a cărei atmosferă pare desprinsă din gamingul războaielor spaţiale: „Scânteie la New Boston”. Vizibil mai atent la amănunte, domnia-sa nu reuşeşte însă nici de astă dată să evite capcanele articolului posesiv-genitival („la etajul trei sute a masivului zgârienori”; „Formele distinctive a unui distrugător şi a unei fregate”; „sistemele de luptă a distrugătorului”; „fascicolul rubiniu a unui laser”) şi nici pe cele referitoare la regulile de folosire a punctuaţiei, virgula dovedindu-se în continuare destul de rebelă. Dacă în „Corporaţiile sunt foarte, să spunem neinteresate” ea este folosită, să spunem, inadecvat (sic!), în „…Satter O. purta o conversaţie asemănătoare dar, într-un cu totul alt peisaj” ar fi trebuit s-o găsim înaintea lui „dar”, în niciun caz după, iar în „guvernul, în mod neoficial ne recomandă”, era extrem de necesară încă una după „neoficial”, fără de care singura virgulă prezentă desparte fatal subiectul de predicat. În plus, autorul recurge la virgulă şi în scopul (absolut nerecomandat) de a „evita” alăturările cacofonice, cum este cazul în „că, construiţi” sau „că, coloniştii”. Peste acestea, mai găsim în text câteva stângăcii stilistice evidente (pleonasmul cras „să intre înăuntru”, de pildă) şi destule probleme de vocabular, constând în folosirea unor cuvinte inadecvate semnatic. Astfel, megalopolisul devine în povestire „megapolisul”, termen inexistent în versiunile DEX consultate, bătrâna navă de luptă „servise cu mândrie şi valoare” (poate cu mândrie şi onoare), „gravitatea artificială dispăruse” (gravitaţia, cu certitudine), „monitorul mitralieră şi-o a doua NRA” (mitralie, în mod sigur), iar „temperamentele se aprinseră” (este vorba, mai mult ca sigur, despre spirite, fiindcă temperamentul, privit ca totalitatea însuşirilor fiziologice şi nervoase care fac diferenţa între indivizii umani, este, pentru fiecare ins în parte, un dat, care nu se poate schimba, şi cu atât mai puţin aprinde).

Ne bucură creşterea evidentă a domnului H.C. Andrei, căruia trebuie să-i spunem însă că e nevoie de mai multă concentrare pe problemele de gramatică, fără de care statutul de adevărat scriitor nici nu intră în discuţie.

Acestea fiind zise, să întocmim clasamentul!… Trebuşoară deloc lesne de înfăptuit, şi de data aceasta, fiindcă atât Claudia Gehl cât şi H.C.Andrei au probleme mai degrabă de formă, cu totul surmontabile, textele lor izbutind, fiecare în felul său, chiar şi astfel redactate, să transmită tensiune, iar Laurenţiu Mihai Badea ne oferă, la rându-i, o poveste sensibilă, mişcătoare. Până la urmă însă, cea mai împlinită dintre cele patru piese ce alcătuiesc acest careu de competiţie pare să fie „În căutarea simetriei”, de Daniel Timariu, pe care-l felicităm.

Şi spre a nu lăsa niciun dubiu în alegerea noastră, iată ordinea ierarhică stabilită la final:

1.„În căutarea simetriei”, de Daniel Timariu;

2.„Cel mai mic spiriduş”, de Laurenţiu Mihai Badea;

3.„Scânteie la New Boston”, de H.C. Andrei;

4.„Minunata incertitudine a unui sentiment familiar”, de Claudia Gehl.

La bună vedere, pe finele lui iulie. Sau poate, ca de obicei, chiar de 1 august.