În exclusivitate și în premieră în România, în traducerea Antuzei Genescu, o nuveletă nominalizată la Premiul Nebula 2010 și laureată a Realms of Fantasy 2010 Readers’ Choice Awards
Sus de tot, deasupra bisericii „Imaculata Concepţie”, în contrast cu nuanţele palide ale clădirii din mortar şi piatră, un papagal ara stacojiu stătea cocoţat pe o cruce de lemn. Îşi lăsa capul când spre dreapta, când spre stânga, urmărind trecătorii care străbăteau piaţa principală din Salvador. După câteva minute, întinse aripile, etalându-şi toată gama de culori – stacojiu, auriu, albastru, alb, chihlimbariu şi negru – o combinaţie unică în natură.
Sclipirile colorate îi atraseră atenţia lui Gerard. Ridică ochii şi examină papagalul. Pasărea exotică simboliza tot ceea ce îl adusese pe el în această Lume Nouă bizară: frumuseţe, mister şi magie. Orice gând de a reveni în Europa îi dispăru la vederea păsării splendide. Fără îndoială, înfăţişarea papagalului, ascuns vederii multor ochi europeni, compensa singură călătoria de şase săptămâni peste Atlantic.
Când pasărea îşi luă zborul şi dispăru dincolo de zidul nordic al oraşului, Gerard se concentră din nou asupra pieţei. Din obicei, trase de tivul jachetei mulate pe corp, ca să-i stea bine pe pieptul lat. După aceea, îşi mângâie barbişonul lung de-o palmă cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga bătu uşor cu degetul în mânerul sabiei scurte de Bologna, meditând la problema care îl frământa.
Venise în Brazilia contând pe presupunerea că oricine dovedeşte curajul de a bate atâta drum câştigă un loc într-una din trupele de aventurieri, dar, din nefericire, lucrurile nu stăteau aşa. Antonio Dias Caldas, cel mai renumit aventurier din provincie, refuzase categoric serviciile lui Gerard. Şi, până acum, niciun alt grup nu pornise în explorarea regiunilor sălbatice locale. Gerard putea să-şi adune o trupă sub propriul steag, însă avea nevoie de camarazi puternici, iar în Salvador nu cunoştea pe nimeni în care să aibă atâta încredere, încât să-şi pună viaţa în mâinile lui.
Gândurile îi fură întrerupte de negustorul portughez Pero de Belem, care conducea un şir de sclavi africani. Pero îşi atinse uşor borul lat al pălăriei când trecu pe lângă el, iar Gerard îi răspunse în acelaşi fel. Sclavii înaintau unul după altul cu capetele plecate, lanţurile care le uneau zgărzile de la gât clătinându-se între ei. Nu aveau pe ei alte haine decât nişte tunici de bumbac dintr-o bucată, care le atârnau până la genunchi.
Şirul se opri brusc când proprietarii de mori locali îl opriră pe Pero ca să schimbe o vorbă cu el. Gerard observă că sclavul cel mai apropiat de el nu stătea cocoşat, asemenea celorlalţi, ci perfect drept. Mai înalt cu câţiva centimetri decât un om obişnuit, îi domina pe toţi cu statura lui. Muşchii umflaţi îi ieşeau în evidenţă prin tunica prea mică pentru el. Emana forţă şi graţie, iar în ochi i se citea o expresie de mare profunzime. Nările largi şi pomeţii înalţi nu făceau decât s-o accentueze. Gerard nu găsi decât un singur cuvânt cu care să-l descrie: magnific. Deplângea faptul că oamenii erau smulşi din ţara lor natală în lanţuri.
Priveliştea deprimantă aruncă o umbră asupra imaginii idilice pe care tocmai şi-o formase şi-i aduse o grimasă pe chip.
— Aşadar, există sclavi şi în paradis, rosti el.
Sclavul se răsuci spre el, dar nu spuse nimic. Gerard întoarse capul, stânjenit, întrebându-se dacă nu cumva bărbatul ar fi putut să-i înţeleagă remarca.
Îi distraseră atenţia trompetele de la Poarta de Nord. Piaţa răsună de strigăte când Antonio Dias Caldas păşi pe poartă cu un localnic care mergea alături de el purtându-i steagul auriu cu roşu. În spate venea trupa lui. Gerard numără patruzeci de oameni, cu mult mai puţini decât plecaseră în misiune cu câteva săptămâni înainte.
Fără să se oprească, Antonio traversă piaţa spre Palatul Guvernatorului. Însoţitorii lui se risipiră prin piaţă, fiecare înconjurat de îndată de privitori curioşi.
Diogo, unul din oamenii lui Antonio pe care Gerard îl preţuia în mod deosebi, trecu prin apropiere.
— Diogo, întrebă Gerard, ce s-a întâmplat?
— Am omorât Boitatá!
— Şarpele care ataca fermierii? Mai spune-mi! Noi n-am auzit decât zvonuri pe-aici.
— A fost o creatură cu adevărat uimitoare. Ziua se ascundea în lacuri şi râuri, aşa că a trebuit s-o vânăm noaptea. Ne-a luat câteva zile bune până am încolţit-o, dar când, în sfârşit, am reuşit, am dat peste un şarpe atât de mare, că nu ne venea să ne credem ochilor: era lat cât o căruţă şi lung cât catargul cel mai înalt, îţi jur. Corpul îi ardea cu o flacără albastră vrăjită care mistuia fiara, însă nu şi tufele vecine, şi apa n-o putea domoli. Flacăra făcea ca bestia să pară albastră, dar, când am luminat-o, solzii i-au strălucit în toate culorile curcubeului.
Avea nişte sfere de foc uriaşe în loc de ochi, continuă Diogo, fiecare cât un craniu. Doi dintre tovarăşii noştri, Alfonso şi Paulo, au făcut greşeala să privească fiara în ochi. Amândoi au înnebunit. Boitatá ardea şi lovea în timp ce luptam cu el şi omora tot ce atingea. Doar atât pot să-ţi spun deocamdată. Antonio va dori să povestească el însuşi victoria cu lux de amănunte, după ce-şi va primi răsplata de la guvernator.
— Şi după ce-şi va întări renumele, zise Gerard, cu un oftat. Apoi întrebă: aţi pierdut din oameni, mi se pare?
— Da, am pierdut zece, când am înfruntat fiara.
— Atunci bănuiesc că veţi căuta să vă refaceţi rândurile?
Diogo se încruntă, dar nu răspunse.
— Diogo, continuă Gerard, ştii că vreau să servesc sub un steag mai mult decât orice altceva. N-am petrecut şase săptămâni înghesuit pe o caravelă numai ca să vizitez un sat din mortar şi bambus. Am venit aici pentru aventură! Sunt tare ca ursul şi nu vei găsi unul mai priceput ca mine la trasul cu archebuza. Ştiu că Antonio te respectă. Te rog, ajută-mă.
— Nu ştiu ce-aş putea face, Gerard. Avem douăzeci de archebuzieri, mai mult decât e nevoie pentru orice creatură a mai rămas să mişune prin părţile astea. Dar problema ta cea mai mare e că Antonio nu se dă în vânt după protestanţi.
— N-am de gând să mă convertesc la catolicism numai ca să mă alătur trupei voastre.
— Nici nu ţi-ar folosi, se auzi o voce din dreapta lui Gerard. Nici după convertiţi nu mă dau în vânt.
Gerard se răsuci şi-l văzu pe Antonio apropiindu-se cu pieptul scos în afară pe sub jacheta albastră scumpă şi barba neagră tunsă îngrijit, pe conturul bărbiei ascuţite.
— Întoarce-te în Europa, Gerard, rosti Antonio, aici nu eşti dorit. I-am cerut oficial guvernatorului Almeida să te aresteze pentru vagabondaj dacă nu te îmbarci pe nava următoare. Ţinând seama de cât de încântat e că am ucis fiara Boitatá, mă aştept să-mi aprobe cererea.
— Nu ştiam că vagabondajul e o infracţiune în Brazilia, replică Gerard, printre dinţii încleştaţi.
— Este, dacă aşa spune guvernatorul.
Gerard respiră zgomotos înainte de a-i răspunde.
— Eu sunt gata să-mi risc viaţa în slujba ta, şi tu aşa te porţi cu mine?
— N-am nevoie de ajutorul tău, Gerard. – Antonio făcu o mică pauză. – Deşi s-ar putea să existe o cale. Un bărbat care gândeşte şi acţionează rapid în situaţii critice face cât zece archebuzieri. Brazilia geme de tot felul de creaturi viclene şi nu o dată o minte ascuţită e mai folositoare decât o sabie ascuţită. Dacă ghiceşti cum am înfrânt Boitatá, îmi retrag cererea pentru arestarea ta şi-ţi găsesc un loc în trupa mea.
Gerard îşi mângâie barbişonul. Hotărârile rapide nu erau specialitatea lui, iar când trebuia să ia una se zăpăcea. Îşi şterse sudoarea de pe frunte.
— Ţi-a expirat timpul, spuse Antonio. Ai vreo idee?
Gerard habar n-avea câtă vreme trecuse. Se îngrijorase întruna, nereuşind să se concentreze pe răspuns.
— Hmm…, rosti el. Nici una.
— Un şarpe cade cel mai uşor dacă-l împungi în stomac.
Toţi trei bărbaţii se întoarseră să vadă cine vorbise. Portugheza rostită cu accent african îl dădea de gol pe vorbitor: era sclavul din apropiere.
— De unde ştii? ţipă Antonio. I-am spus povestea guvernatorului Almeida doar acum cinci minute!
Pero de Belem se apropie de ei în fugă.
— Ce se întâmplă aici? strigă el. A bâjbâit ceva sclavul acesta? – Îşi apropie obrazul de al sclavului şi spuse: Ooga Booga!
— Să ştii că vorbeşte foarte bine portugheza, zise Gerard.
— A, acela, spuse Pero, scărpinându-şi barba. Nu-i pot deosebi niciodată. E singura dintre maimuţele astea care vorbeşte portugheza şi nu i-a mai tăcut gura tot drumul din Africa încoace.
— Nu ne spune maimuţe, vorbi sclavul. Nu suntem animale. Voi, cei care ne luaţi din ţara noastră şi ne vindeţi ca pe legume, voi sunteţi animalele. Dar înţeleg de ce tăgăduieşti, domnule Pero de Belem, şi te compătimesc. Dacă vei accepta vreodată cu adevărat ce înseamnă lucrul pe care îl faci, atunci te va bântui până la sfârşitul vieţii.
— Vedeţi? întrebă Pero, ridicând braţele. Îşi reîndreptă atenţia spre sclav. Nu ţi-a cerut nimeni părerea şi, dacă mai scoţi o vorbă, pun să fii biciuit deseară.
— Nu e necesar, interveni Gerard, nevrând ca sclavului să i se întâmple ceva. Tocmai a răspuns la o întrebare. Pare a fi un om remarcabil.
— Serios? întrebă Pero, mijind ochii. Păi, dacă crezi că-i grozav, ţi-l vând ţie. Joi trebuie să ajungă la fabrica de zahăr a lui Fernando Alvaro din Rio de Janeiro, dar, dacă-mi dai patruzeci de mii de reali până atunci, mă descurc eu cu Fernando.
— Patruzeci de mii? Dar preţul ăsta-i absurd!
— Cum ai zis că e sclavul ăsta? Remarcabil? Atunci şi preţul lui tot „remarcabil” trebuie să fie! Şi să nu cumva să crezi că Fernando va renunţa la el, odată ce va pune mâna pe el. Cinci dintre sclavii lui au fost ucişi în atacurile indienilor de luna trecută şi de-abia aşteaptă să-şi refacă rândurile cu carne proaspătă. Pero se întoarse către şirul de sclavi şi ţipă: daţi-i drumul!
Antonio izbucni în râs.
— Vezi, Gerard? Nu eşti suficient de deştept pentru o expediţie ca a noastră. Până şi un sclav de-abia sosit din Africa ştie mai multe decât tine!
Se îndepărtă chicotind. Diogo puse o mână pe umărul lui Gerard.
— Îmi pare rău, Gerard. Antonio rosteşte deseori cuvinte grele fără rost.
Gerard urmări cum se îndepărtează lanţul de sclavi.
— Ba deloc, replică el, s-ar putea să aibă dreptate.
#
Gerard stătea răbdător la masă în biroul lui Pero, cu o lingură, un pahar cu apă şi o farfurie plină cu mâncare în faţă. Ca să-i treacă timpul mai repede, studia un tablou al Belemului, oraşul natal al lui Pero. Recunoscu portul după turnul cu ornamente inconfundabile; trecuse pe lângă el în drum spre Brazilia. Tabloul nu se compara cu cele pe care le văzuse în Italia şi Flandra, însă reda portul cu destulă acurateţe.
Pero intră, urmat de sclav. Cel din urmă îl examină pe Gerard în tăcere, apoi privi cu poftă la farfuria cu mâncare de pe masă.
— Te rog, aşază-te, îl pofti Gerard.
Sclavul se aşeză de partea cealaltă a mesei.
— Poţi să ne laşi singur, dacă nu te superi? îl întrebă Gerard pe Pero.
— Păi, cred că nu s-ar întâmpla nimic rău. Dar, dacă păţeşte ceva marfa asta, avertiză el, arătând spre sclav cu vârful bărbiei, tu vei purta vina. Înainte de-a ieşi pe uşă, întoarse capul înapoi şi adăugă: nu uita, patruzeci de mii până joi, altfel, pleacă la Rio.
Îndată ce plecă trântind uşa, Gerard se uită la sclav şi-l întrebă:
— Cum te cheamă?
Acesta îl examină înainte de a-i răspunde. Se priviră ochi în ochi şi Gerard îi susţinu privirea fără să clipească.
— Mai întâi spune-mi tu cum te cheamă.
— Bine. Mă numesc Gerard van Oost şi am douăzeci şi nouă de ani. Sunt olandez din Flandra, dar am călătorit atâta vreme prin Europa, că n-am mai pus piciorul pe-acasă de ani de zile.
— Ei, bine, Gerard, eşti singurul alb care m-a întrebat vreodată cum mă cheamă. Eu sunt Oludara. M-am născut în regatul Ketu, care are ghinionul de-a se afla într-o regiune pe care voi, europenii, o numiţi Coasta Sclavilor. După calendarul tău, am trăit douăzeci şi trei de ani până acum.
După o pauză, sclavul întrebă:
— Ce doreşti de la mine? Din câte mi-am dat seama ascultând discuţia din piaţă, nu eşti proprietarul unei fabrici de zahăr.
— Mai întâi, aş vrea să-ţi ofer un dar. – Gerard împinse farfuria şi lingura în faţă. – Eşti obişnuit cu mâncarea de aici?
— Numai cu fasolea şi orezul pe care îl primim când avem noroc. În cele mai multe zile mâncăm banane verzi la cuptor, ceea ce mă face să cred că domnul Pero de Belem chiar ne consideră maimuţe.
Gerard nu ştia dacă remarca fusese rostită cu tristeţe sau în glumă. După o mică pauză, riscă un chicotit. Oludara zâmbi şi râseră amândoi din toată inima.
— Da, Gerard, omul trebuie să-şi păstreze simţul umorului chiar şi într-o situaţie ca a mea. Pe la noi se spune: „Nu plânge după laptele vărsat. Câtă vreme nu s-a spart ulciorul, poţi să-l umpli şi altă dată.” Trăiesc vremuri grele, dar am corpul şi voinţa puternice şi mulţumită lor nu disper. Totuşi, e greu să trăieşti numai cu banane.
— Mâncarea asta s-ar putea să-ţi placă. Gerard arătă pe rând spre felurile de mâncare. Peştele e lavrac. Are carnea mai densă decât ceilalţi peşti şi e mai uşor la limbă. Acesta e manioc. Creşte în pământ ca un cartof, dar are un miros mai puternic. Pâinea galbenă e făcută din porumb şi amestecată cu un pic de nucă de cocos, ca să-i dea dulceaţă. Iar feliile acestea sunt dintr-un fruct numit ananas, despre care se spune că are una din cele mai dulci arome din lume. E atât de apreciat de portughezi, încât trimit pomii cu vaporul în India, ca să fie siguri că fructul nu e niciodată departe de coloniile lor.
Oludara se uită lung la farfurie, dar nu făcu niciun gest spre ea.
— E un adevărat festin, dar nimeni nu oferă o masă pe degeaba. Spune-mi ce doreşti de la mine, înainte de a-ţi accepta generozitatea.
— Spune-mi de unde ai ştiut răspunsul la întrebarea lui Antonio de ieri.
— Atât? Ţi-aş depăna toată povestea, numai ca să-ţi mulţumesc pentru bunăvoinţă. Dar îţi primesc oferta, pentru că sunt aşa de sătul de banane, încât mândria mea nu va sta în calea niciunui dar.
Oludara luă prima înghiţitură de orez cu fasole şi închise ochii în timp ce o mesteca. După ce se clăti cu apă, îl privi pe Gerard în ochi.
— Hai să-ţi povestesc ceva. S-a întâmplat acum cinci ani, la mine acasă, în Ketu…
Şi îi spuse povestea printre înghiţituri.
#
Oludara se opri din plivit şi se propti în săpăligă. Învelitoarea din jurul taliei atârna grea de transpiraţia care-i curgea pe pieptul gol. Îşi putea permite să se odihnească; mai erau trei săptămâni până la plantatul ignamelor şi ogorul arăta bine. Îi urmări din privi pe cei doi fraţi ai lui care munceau puţin mai departe, în faţa sa.
Când îşi scoase pălăria de paie ca să se şteargă de sudoare pe frunte, observă mişcare în stânga. Bale Akeju, conducătorul satului, venea spre el însoţit de un bărbat. Apropiindu-se, Oludara văzu că amândoi sunt îmbrăcaţi în straie fine indigo. A purta o asemenea haină era normal pentru un bale, dar nu şi pentru altcineva din aceeaşi regiune. Oludara nu-şi putea închipui ce anume l-ar determina pe bale să vină pe ogorul său. I-ar fi fost mult mai uşor să-l găsească în coliba lui, în aceeaşi seară, la sfârşitul zilei de muncă.
Cei doi veniră ţintă la el, iar el le strânse mâinile amândurora, în semn de salut. Străinul îl cercetă cu atenţie, însă bale fu acela care îi vorbi:
— Oludara, bărbatul acesta a venit tocmai din Ketu ca să-ţi vorbească.
— Eşti Oludara, întrebă străinul, fiul celui cunoscut drept „Ucigaşul de Monştri”?
— Eu sunt Oludara, dar tata a murit de mulţi ani.
— Oba ştie lucrul acesta, pentru că el e cel care m-a trimis cu poruncă să te însoţesc la Ketu. Doreşte să-ţi vorbească. Eu sunt Oyewole, unul din mesagerii lui personali.
Bale Akeju rămase gura căscată la auzul veştii. Oludara se încruntă.