A ales să-şi petreacă un week-end la Veneţia. Spera ca vederea oraşului – Oraşul său de Vis – să-l scoată din blocajul în care se zbătea neputincios de câtva timp încoace. Ca să rezolve problema, avea nevoie de o abordare originală, poate chiar de o viziune nouă, şi se gândea că schimbarea cadrului academic îngust, în care se derula de obicei viaţa sa, cu un decor mai vast, avea să aducă cu sine şi soluţia mult dorită. S-a înşelat însă, fiindcă a ratat lamentabil şi una şi alta. Dilema bizară cu care îşi tortura mintea a devenit parcă şi mai de neînţeles, iar plimbările prin oraşul lagunelor, care altă dată făceau să-i vibreze sufletul, nu i-au mai adus acum nicio bucurie. Străbătuse Canal Grande de mai multe ori, stătuse în Piaţa San Marco ore întregi, trecuse peste podul Rialto şi se rătăcise prin Canareggio, dar cu alţi ochi şi cu o sensibilitate diferită. Nu mai vedea şi nu mai trăia minunile Veneţiei. Se gândea necontenit la acelaşi lucru şi o făcea cu o implicare totală. Pentru că problema cu care se confrunta nu era, în niciun caz, una obişnuită.
Ziua bântuia prin oraş, absent la frumuseţea care îl înconjura, iar seara, abia întors în camera de hotel, se repezea la fişierele încărcate de ecuaţii şi diagrame, asemenea unui posedat. Trăind chinurile atavice ale posedatului. Calcula şi recalcula traiectorii, făcea simulări forţate, care uneori se potriveau grosier, însă, de cele mai multe ori, nu, opera ajustări artificiale pentru mărimile implicate în calcul, ca să ajungă, într-un final , la contradicţii elementare. După ore lungi de zbatere intelectuală, renunţa dezamăgit, frustrat şi mai disperat decât fusese înainte. Părea că altceva decât legile fizicii modela comportamentul exotic a acelei stele din constelaţia Corona Borealis.
Au fost două zile şi două nopţi de chinuri insuportabile. Şi-a început cea de a treia zi cu un espresso dublu, la o cafenea anonimă, departe de obiectivele turistice majore şi de agitaţia vizitatorilor. Acolo i-a întâlnit pe Poema şi Lucian. Se aşezaseră la masa alăturată şi discutau pe un ton scăzut, împărtăşindu-şi din nou Iubirea pe care o trăiau la intensităţi ameţitoare. I-a remarcat încă de prima dată şi a rămas fascinat de înfăţişarea lor neobişnuită. Pentru că, pur şi simplu, străluceau… A reuşit cu dificultate să-şi mute privirea în altă parte. Ceva mai târziu, i-au atras iarăşi atenţia, prin idiomul straniu în care comunicau. Conţinea multe cuvinte româneşti, dar şi altele, străine înţelegerii sale. S-a întors fără să vrea şi i-a salutat cu căldură. Îi păreau cunoscuţi, chiar dacă nu îi mai întâlnise niciodată! S-a mutat la masa lor, iar discuţia a început spontan, derulându-se apoi cu o naturaleţe desăvârşită. A aflat despre ei că se iubesc, ca nimeni alţii… Le-a ascultat povestea, despre o Dragoste ce friza imposibilul existenţial şi pentru trăirea căreia cuvântul beatitudine nu reprezenta altceva decât o aproximaţie neinspirată.
Ei erau – bineînţeles – Poema, fata din Polinezia Franceză, şi Lucian, băiatul din România. Adică Perla din Adâncul Mării şi Lumina(care o descoperă). Amândouă, nume purtate, în egală măsură, de femei şi de bărbaţi. S-au născut, ea pe un atol minuscul, locuit de cincisprezece-douăzeci de familii, o insuliţă aproape fără nume ce apărea doar pe hărţile de navigaţie ; el pe o străduţă dintr-un orăşel românesc anonim, străduţă care astăzi nu mai există, fiindcă a fost lărgită şi încorporată în una mai mare. Ea, acolo ; el, aici! Unul faţă de altul, la antipozi! Între ei, jumătate de mapamond! Se iubeau încă dinainte să se cunoască. O Iubire aparte şi altfel… Iubea fiecare dintre ei ceea ce trebuia să fie, despre care ştia cu certitudine că există, dar nu a apărut încă. Iubindu-se, s-au căutat, dorind să se întâlnească. Însă ei nu ştiau… Ce fac, de ce o fac şi pentru ce. Credeau că fiecare în parte îşi urmează cursul firesc, totuşi de neînţeles al vieţii. Şi unul şi celălalt simţind mereu o lipsă enormă. Şi o dorinţă irezistibilă de a pleca cât mai repede în căutarea a ceea ce trebuiau să găsească. Au făcut-o, urmând impulsuri şi căi aparent naturale… Lucian a urmat facultatea la Bucureşti, unde s-a şi stabilit după absolvirea acesteia. După câţiva ani, devenind un programator experimentat şi apreciat, a cerut să lucreze câtva timp la un proiect în străinătate. Voia să schimbe radical decorul unei vieţi atât de înguste… Lipsită, în toate aspectele sale, şi de cel mai vag interes de a o trăi. A ajuns astfel la Paris… Oraşul Iubirii! Dar până atunci, Lucian mai avusese câteva tentative de a se apropia de Poema. În adolescenţă, visa să meargă într-o călătorie pe Insula Paştelui şi să rămână acolo pentru tot restul vieţii. Sau pe undeva, prin vecinătăţile acesteia… După facultate, se gândise serios să emigreze în Noua Zeelandă. Unde urma să locuiască o scurtă perioadă de timp, după care să se stabilească pe una din insulele Polineziei, pe Fiji sau chiar mai departe… Nu se realizase niciuna dintre intenţiile sale, din motive obişnuite. Nici el nu insistase prea mult. Simţea că nu venise încă timpul marii schimbări.
Lucian sosise la Paris aproape la timp. Fiindcă Poema fusese deja acolo. Plecând, mai întâi, la Tahiti. Părăsise atolul ei natal fără regrete. Plecase din paradisul terestru, dorind din răsputeri să o facă. Căci până şi în paradis neiubirea devine insuportabilă! În marea insulă a arhipelagului, Poema şi-a petrecut vârsta adolescenţei la şcoala franceză. Perioadă în care a scris caiete întregi de versuri unui prieten-iubit imaginar… În fermecătorul dialect tahitian, poeziile ei sunau pur şi simplu minunat!
În timp ce îşi urma conştiincioasă studiile, Poema a făcut parte dintr-un ansamblu artistic, de cântece şi dansuri tahitiene. Cu care fusese de două ori la Paris, pentru o serie de spectacole. Sub pretextul că vizitează marele oraş, colindase atunci de-a lungul şi de-a latul acestuia, dar fără să descopere nimic. Cel ce trebuia să vină, nu sosise încă. S-a întors şi a treia oară… Voia să urmeze studii de economie, pentru a-şi construi o carieră şi a trăi o viaţă mai bună, odată ajunsă înapoi în Tahiti, căci singură nu ar fi putut rezista în lumea cea nouă. Spera şi se temea totodată, la intensităţi paroxistice. Se îmbolnăvea subit şi îşi revenea, mai energică decât fusese vreodată. Se ofilea şi înflorea apoi, într-o explozie de frumuseţe. Se stingea, ca să strălucească mai târziu cu intensitatea celor mai strălucitoare stele.
Aştepta! Aştepta cu înfrigurare, ştiind că de data aceasta venise şi timpul marii întâlniri. Iubirea vieţii sale trebuia să apară în orice clipă. Era deja în drum spre ea. Când el a sosit în oraş, ea a ştiut. A fost fericită – nespus de fericită! – cum avea să fie de atunci încolo, pentru tot restul vieţii. Până să-şi întâlnească alesul, nu mai era decât o problemă de timp. Destinul îşi făcuse treaba, chiar dacă într-un mod prin excelenţă labirintic. Pentru a-i grăbi totuşi lucrarea, Poema a hotărât că trebuie să se facă mai bine văzută. Să fie remarcată mult mai uşor! Chiar dacă ştia că aşteptarea îi va fi de scurtă durată, ea refuza să aştepte pentru mai departe. Şi-a reîntâlnit vechii tovarăşi de la grupul de dansuri şi au urcat împreună pe scenă pentru câteva spectacole cu casa închisă. Lucian, care iubise mereu muzica şi dansurile polineziene, se afla bineînţeles în sală. A privit-o numai pe ea, şi ea a dansat numai pentru el! Poema nu a mai aşteptat sfârşitul reprezentaţiei, ca să iasă în întâmpinarea marii Iubiri. În timpul ultimului dans, a fugit în culise, unde Lucian o aştepta deja. Şi-au vorbit de parcă se ştiuseră din totdeauna. Se ştiau din totdeauna! S-au sărutat năvalnic şi au plâns. În zilele următoare, s-au plimbat prin tot Parisul, fără să doarmă 24, 48, 72, 96 de ore neîntrerupt. Aveau atâtea să îşi spună. Era atât de multă Iubire pe care trebuiau să o trăiască la paroxism. Dragostea le-a făcut sufletele incandescente. Sub mistuirea acesteia, au slăbit frumos, s-au făcut diafani, ca doi îngeri pe pământ. Au adormit într-un târziu dar au continuat să se iubească în vis. La trezire, visul a continuat şi va continua pentru tot restul vieţii. Până când moartea îi va despărţi şi dincolo de ea, în eternitatea astrală a sufletelor decorporalizate. Iubirea lor nu poate fi exprimată sau reprodusă în niciun fel. Cuvintele sunt prea sărace pentru aşa ceva. Cât despre Poema şi Lucian, cuvintele puteau foarte bine să dispară dintre ei, fiindcă limbajul ocult al empatiei le era de ajuns. Şi totuşi, Lucian a învăţat tahitiana în numai câteva zile. La fel de repede şi-a însuşit Poema limba română. Parcă fiecare ştiuse dinainte vorbirea celuilalt şi trebuia doar să şi-o reamintească. Între ei foloseau un idiom straniu şi graţios, alcătuit din cuvinte ce aparţineau ambelor limbi. Au rămas în Paris, trăind acolo următorii trei ani ca şi cum ar fi fost o secundă sau două. Dragostea lor creştea cu fiecare clipă, în loc să se cheltuie ireversibil, aşa cum se întâmplă de obicei. Atinseseră perfecţiunea, dar mai trebuia încă ceva. Nu neapărat necesar, totuşi binevenit… Un spaţiu fizic în care sufletele lor îndrăgostite să-şi găsească refugiu din când în când. Un acasă pentru amândoi, chiar dacă Iubirea lor ar fi fost acasă şi pe Aldebaran ori pe Canopus. Au ales totuşi Veneţia, o mini-Oceanie cu caracteristici europene. Călătoreau în oraşul lagunelor de câte ori aveau ocazia şi râmâneau acolo cât puteau de mult.
Le-a ascultat povestea şi a trăit alături de ei o fărâmă din plenitudinea şi infinitul adevăratei Iubiri. Când transa a luat sfârşit, târziu, în noapte, s-a simţit cel mai singur şi mai nefericit om de pe pământ. Dar mintea îi era incandescentă, fiindcă povestea de dragoste a celor doi îi crease ocult o viziune originală asupra problemei cu care îşi torturase zile şi nopţile, în ultimul timp. A parcurs din nou întreaga documentaţie şi a crezut că ştie. Că a descoperit explicaţia perfectă a unuia dintre cele mai stranii evenimente cu care se confruntase vreodată ştinţa astronomiei. O stea o luase razna şi multă lume voia să înţeleagă cum de se întâmplase lucrul acesta. Primii care observaseră anomalia, fuseseră astronomii de la un observator din Caucaz. Ei au urmărit aproape şase luni comportamentul aparent haotic al unui corp ceresc din constelaţia Corona Borealis. O constelaţie oarecare din cele 88 existente, vizibilă pe cerul septentrional între mai strălucitoarele Hercules, Bootes şi Serpens. Corpul în cauză nu era o planetă uriaşă sau un asteroid de dimensiuni remarcabile, ci o stea, al cărei nume de cod fusese consemnat în cataloagele stelare încă de la sfârşitul anilor ’60(verificările obligatorii, făcute cu ajutorul analizei spectrale, au indicat proporţiile obişnuite de hidrogen şi heliu pentru o stea tânără, aflată în secvenţa termonucleară a activităţii sale). Le fel de bine cunoscute erau poziţia sa aparentă pe bolta cerească şi mişcările specifice. Însă toate aceste certitudini se spulberaseră brusc, când steaua a plecat la plimbare prin univers. Urmând o traiectorie absolut întâmplătoare, care nu ţinea seama de efectele gravitaţionale ale corpurilor cereşti întâlnite în cale, de acţiunea perturbatoare a nebuloaselor, a norilor de praf cosmic şi a unor foarte probabile câmpuri electromagnetice. Părea să fie o călătorie lungă, însoţită şi de alte ciudăţenii, printre care desele fluctuaţii de magnitudine, în situaţia în care steaua se afla încă foarte departe de a deveni o supernovă. Apăreau astfel speculaţii primejdioase, chiar dacă bizare, despre masa critică şi o explozie de proporţii în viitorul apropiat. Îngrijoraţi, astronomii caucazieni s-au adresat unui specialist în astrofizică, profesorul van Noort, de la Universitatea din Amsterdam. Care, fiind implicat momentan în alte proiecte, l-a rugat să se ocupe de problemă pe un fost asistent al său. Pe el!
Până să ajungă la Veneţia, s-a străduit din răsputeri să găsească o rezolvare, dar nu a reuşit. Deoarece nu se putea încă. Nu ştia povestea Poemei şi a lui Lucian, ca să recurgă la abordarea corectă. Traiectoria imposibilă a stelei din Corona Borealis nu trebuia explicată nicidecum cu ajutorul efectelor gravitaţionale ale celorlalte corpuri cereşti, ci printr-o proiecţie cosmică între două nivele existenţiale de complexităţi diferite. Tresări neliniştit, dar se relaxă o clipă mai târziu. Avea de-a face doar cu o singură stea hoinară. Ei, şi? O intuiţie nouă îi spunea că trebuie să mai existe încă una. Ştia deja unde să o caute! Pe cerul austral, pentru că proiecţia la care se gândea funcţiona la nivelul decorului aparent al constelaţiilor de pe firmament, iar nu în cadrul realist al roiurilor de galaxii. Ce-ar fi să înceapă direct cu Corona Australis? O altă constelaţie micuţă, încadrată pe bolta cerească de mai evidentele Sagittarium, Telescopium şi Scorpio. După o cercetare sumară, găsi mai repede decât se aştepta. În rapoartele publice ale investigaţiilor observatorului astronomic din Mauna Kea, Hawaii, figurau multe semne de întrebare în legătură cu o stea care părăsise de curând zona vizată şi evolua pe o traiectorie alambicată către ecuatorul ceresc. Sau cel puţin, într-acolo părea că se îndreaptă… Observaţiile nefiind comunicate oficial la vreun congres de anvergură, puţini erau aceia care să ştie de conţinutul lor. Râse fericit. Iată, descoperise şi companionul de proiecţie. Nu se mai obosi să facă o simulare paralelă a traiectoriilor celor două stele. Ştia deja că se îndreaptă una spre cealaltă, chiar dacă pe drumuri ocolitoare. Doi oameni care se întâlnesc să se iubească, două stele, animate de o atracţie similară, lipsită totuşi de afecţiune sau empatie, grăbindu-se să devină o stea dublă şi să orbiteze timp de miliarde de ani una în jurul celeilate. Asta înseamnă Iubirea eternă şi proiecţia sa în plan omenesc! Sau proiecţia unei Iubiri omeneşti de excepţie şi proiecţia sa în cadrul sideral? Ce mai contează! Descoperise explicaţia straniului fenomen, însă nu era deloc aceea pe care o aştepta profesorul van Noort şi colegii săi savanţi. Fiindcă nu era o explicaţie pentru natura raţională a fiinţelor omeneşti, ci pentru natura lor afectivă. Se sprijinea pe teorii credibile, însă care nu puteau fi demonstrate, fiindcă operau exclusiv cu puterea de convingere a unei intuiţii elaborate. Teorii din zorii civilizaţiei omeneşti şi teorii dintr-un prezent extrem de apropiat. Credinţa vechilor sumerieni că nu doar oamenii au stele personale în infinitatea cerului, ci şi construcţiile lor speciale, ca templul E-Sagilla, sau chiar oraşele făurite de ei, aflându-se un Ninive astral pe Arcturus şi un Assur celest în Ursa Mare ; tema fascinantă a realităţii înfăşurate, dezvoltată de David Bohm, în care doar nivele de înfăşurare ale realităţii contează, între ele existând asemănări de formă şi de fond, care fac ca diferitele entităţi ce le aparţin să interacţioneze uneori, aparent împotriva legilor firii. Iar între aceste două viziuni, o întregă suită de teorii despre cele cinci, şapte sau nouă ceruri, lumea de mijloc şi cele însoţitoare, inferioare sau superioare, etc.
Magia din vechime dar şi fizica cea mai înalt speculativă îl susţineau generos pentru a-şi construi justificarea unui fenomen cosmic bizar. Care nu constituia o explicaţie credibilă pentru ştiinţa actuală, însă părea să fie adevărată într-un context mai vast, unde astrofizica şi psihologia nu erau decât simple ramuri complementare ale unei discipline atotcuprinzătoare.
O cunoaştere nouă sau o întoarcere la inocenţă? Câte puţin din fiecare, se hotărî, ştiind că o face în cunoştinţă de cauză.