Hai să privim lucrurile aşa cum sunt: am ascultat de neamţul cel nepotrivit, iar din cauza asta trăim acum sub luna roşie. – Amiralul Robert A. Heinlein, 17 aprilie 1961
Să-i spunem Cetăţeanul K omului care stătea la intrarea în Departamentul Energiei. Se vedea limpede că-i stânjenit: îi e teamă că acum, dimineaţa, o să-l recunoască cineva. Coridorul nu-i pustiu, dar truditorii se grăbesc spre locurile lor de muncă fără să-l privească. Stropi de sudoare i se scurg pe frunte. În cele din urmă, se hotărăşte şi apucă clanţa grea, de bronz, cu o mână tremurătoare.
Camera de energie 8 e plină cu o sută de trupuri goale – cincizeci bărbăteşti, cincizeci femeieşti – angajate în toate poziţiile sexuale imaginabile. Profesorul Boris Leontievici Bogoliubov priveşte instrumentele, uitându-se doar întâmplător spre sexul sălbatic de dincolo de geamul gros. Temperatura şi umiditatea în energhetihskaia kamera sunt optime, ca şi concentraţia de aerosoli afrodisiaci.
– Suntem pe aproape, mormăie unul dintre tehnicieni, cu gura uscată.
Boris Leontievici n-ar fi ceea ce este, adică un expert în energie orgonică¹, dacă n-ar vedea că pantalonii tipului deveniseră inconfortabil de strâmţi. Individului i-ar plăcea să-şi rupă hainele de pe el şi să se arunce în mulţimea din camera 8. Sau în oricare din cele 53 de camere active în acel moment. Profesorul oftează. Unii oameni nu se satură niciodată.
– Transmiţătorii? îl întreabă el sec pe tehnician.
Sărmanul individ verifică aparatele: toţi funcţionează în regim complet. Profesorul, mulţumit că totul e pregătit pentru momentul cel important, îşi permise să arunce o privire prin geam.
– Tovarăşe profesor, să pornim sunetul? întrebă asistenta lui, Maşa Ahmatova.
– Maşa, pentru numele lui Dumnezeu, ce crezi că merită să auzim?
Maşa aruncă o privire peste umărul profesorului, către şerpăria ce copula, către feţele roşii de spasmele poftei, către trupurile tinere ce se mişcau în ritmul coitului, ce devenea mai iute şi mai plin de patimă… Asistenta roşi ca o şcolăriţă, apoi se stăpâni şi se întoarse la aparate.
– Pornim la cincisprezece, anunţă tehnicianul principale numerotarea inversă. 14… 13…
Privirea lui Boris Leontievici se opri asupra unei fete blonde, tunsă scurt, ce îmbrăţişa un negru musculos. Cumva, în mormanul de trupuri, cei doi rămăseseră credincioşi unul altuia. Profesorul privi cu invidie scula impresionantă a negrului, în timp ce individul îi provoca fetei frumoase un orgasm paradisiac.
– 10… 9…
Gura negrului se plimba pe sânii ei perfecţi, iar limba lui dansa pe sfârcurile erecte. Pe frunte i se scurgeau stropi de transpiraţie, în timp ce fata îl strângea cu picioarele ei lungi, cu ochii închişi, cu figura minunată contorsionată în pragul orgasmului.
– 6… 5…
Individul mări ritmul, iar plăcerea ce se apropia a copleşi pe fată.
– 3… 2…
Transmiţătoarele albastre, de formă ovală, de la tâmplele lor, se aprinseră. Profesorul aruncă o privire la toţi ceilalţi din enkam: toate transmiţătoarele luminau, toţi erau pe cale să termine, încă o mişcare spasmodică sau două…
– 1… ZERO!
Transmiţătoarele străluciră într-o lumină albă, puternică, în timp ce o sută de oameni din enkam 8 atinseră orgasmul simultan. Tehnicienii deveniră frenetici. Maşa privi emoţionată ecranele ce se schimbau ale aparatelor. Acumulatoarele orgonice strânseră energia descărcată din enkam 8. În faţa profesorului Bogoliubov, negrul se îndreptă, vârându-şi scula complet în fată şi golindu-se cu gemete animalice. Boris Leontievici nu-l auzea prin sticlă, dar şi-l imagina ţipând, şi-o imagina gemând sub trupul puternic de abanos în timp ce termina, trasă în ţeapă, în timp ce o cantitate enormă de spermă îi inunda interiorul.
Boris Leontievici simţi că i se înroşesc obrajii. I se încinseseră măruntaiele. Trase aer în piept, se întoarse spre aparate şi-şi drese glasul. Trebuia să-şi menţină demnitatea şi autoritatea faţă de tehnicieni şi faţă de asistenţi. Mai ales faţă de Maşa…
– Raportaţi, colegi !
– Descărcare perfectă, tovarăşe profesor, spuse Maşa, extaziată. Încărcare 98,95 %, sincronizare 97,73 %.
– Bine, bine, draga mea, nu trebuie să te zăpăceşti. Văd şi singur. Felicitări, tovarăşi! Dacă frecvenţa descărcărilor de această calitate ar depăşi 15 %, ar fi nemaipomenit!
Calmul profesorului îi readuse pe toţi cu picioarele pe pământ. Nu era bine ca tehnicienii să devină prea încrezători. Instrumentele de măsură arătau scăderea nivelului energiei. Băieţii din enkam terminaseră, fetele se relaxaseră, totul se sfârşise. Până rândul viitor. Nici Iosif Vissarionovici n-ar mai fi putut face ceva, mormăi Boris Leontievici, satisfăcut.
În momentul acela, un comunicator începu să bâzâie în buzunarul halatului său alb.
– Helga, care-i problema ?
Dr. Helga Fink are 43 de ani. În ciuda vârstei, faţa ei e minunată şi tânără: femeia nu are nici un motiv să-i fie frică de bătrâneţe. Înfăţişarea ei sobră e subliniată de ochii ei albaştri, reci, ce privesc din spatele ochelarilor cu o ramă de metal, şi de părul blond strâns cu grijă într-un coc. Machiajul ei e discret. Halatul ei alb e pus peste o bluză roşie şi o fustă cenuşie, strâmtă. Boris Leontievici aruncă o privire spre picioarele ei în ciorapi negri de nailon, importaţi din occidentul decadent.
Dr. Fink şi profesorul Bogoliubov se aşează la o masă din biroul ei, în fotolii de-un stacojiu închis. În faşa doctorului Fink se află un dosar. Profesorul Bogoliubov remarcă faptul că e un dosar gros.
Biroul Helgăi Fink reflectă loialitatea ei faţă de idealurile Marelui Octombrie. Bustul lui Lenin şi portretul oficial al tovarăşului Hruşciov sunt plasate în locuri vizibile. Biblioteca ei conţine, în afară de tratate ştiinţifice voluminoase, opere alese din clasicii marxismului, deşi Boris Leontievici e conştient că Helga nu se sinchiseşte de materialismul dialectic. Operele alese ale lui Stalin au dispărut discret de pe rafturile ei imediat după Congresul al Douăzecilea. Dr. Fink iubeşte arta, găseşte pace interioară în umbrele mistice ale pădurilor lui Şişkin. Sigur, e expusă şi o copie a capodoperei lui Zaitcenko, Înainte spre viitor ! – una dintre cele mai reuşite opere ale realismului socialist.
Tabloul îl arată pe Hruşciov şi pe academicianul Koroliov, înconjuraţi de asistenţii lor, în timp ce privesc construirea primei nave orgonice, Krasnaia Zvezda (Steaua Roşie). Privirea lui Hruşciov e îndreptată către vasta întindere a spaţiului cosmic, spre viitorul omenirii, condus de idealurile bolşevice, către schelele masive ce înconjoară carcasa gigantică a Stelei Roşii. Absorbit de viziunea sa, pare să nu-l audă pe academician care-i explică progresul construcţiei. Profesorul Boris Leontievici Bogoliubov e şi el prezent, lângă Serghei Pavlovici. Mai sunt şi Iuri şi Valentina, comandanţii echipajului orgonic de test, precum şi nenumăraţi ingineri, savanţi şi tehnicieni. Doar Helga Fink lipseşte din mulţime, deşi ar fi trebuit să fie în primul rând. E foarte nemulţumită că fost omisă dintr-o compoziţie atât de grandioasă.
Lângă Înainte spre viitor ! se află tabloul lui Kuprianov, Disperarea amiralului Heinlein – după umila opinie a profesorului, acesta e o operă de artă mai reuşită. În acesta, amiralul Robert Anson Heinlein, şeful programului spaţial american, priveşte o înregistrare a primei testări a Stelei Roşii. Faţa îi e roşie de furie, uniforma descheiată, cravata desfăcută, are lângă el o scruumieră plină cu chiştoace şi o sticlă goală. Alături de el stă Werner von Braun, iar din mâinile sale tremurânde atârnă planurile mototolite ale rachetelor sale ridicole. Dr. Asimov priveşte cu resemnare cum conspiraţia lor imperialistă-fascistă-sionistă se transformă în cenuşă sub flacăra orbitoare a energiei orgonice ce ridică Steaua Roşie din stepa Kazastanului şi o îndreaptă către stele.
Acesta a fost sfârşitul, din punct de vedere profesional, al celor trei. Heinlein s-a pensionat şi acum scrie romane despre războiul naval din Pacific. Von Braun s-a întors în Germania, unde a avut norocul să i se ofere conducerea unui club de rachetomodele. Asimov l-a urmat pe Heinlein, într-un fel, şi acum scrie lucrări de popularizare a ştiinţei pentru tineri.
Ca ironia sorţii să fie şi mai mare, cel care avusese iniţial ideea energiei orgonice, marele Wilhelm Reich, murise cu puţin timp înaintea acestui moment istoric în temniţele regimului american antipopular, condamnat într-un proces politic.
– Ei, Helga ?
– Boris, nu ştiu ce să fac cu asta, spuse dr. Fink şi împinse dosarul în cealaltă parte a mesei.
Boris Leontievici îl luă în mână şi-l deschise. O scurtă biografie a subiectului, cel menţionat ceva mai înainte – Cetăţeanul K., precum şi rezultatul unor îndelungate teste fizice şi OSS² .
La prima vedere, biografia Cetăţeanului K. e banală. Are 37 de ani. N-a fost niciodată căsătorit. E dintr-o familie de ţărani. A fost un elev bun şi silitor, cu înclinaţii spre matematică, dar a studiat şi a absolvit facultatea de economie. A excelat în cercetare şi, după ce a petrecut mai mulţi ani la facultate ca asistent, s-a oferit voluntar pentru programul Alpha Centauri. Motivele sale n-au fost prea limpezi, dar a fost admis în echipaj, pentru că optimizarea resurselor e crucială pentru un asemenea proiect. Iar problema lui a alarmat-o pe dr. Fink suficient de mult ca să solicite ajutor.
– Ştii, scula lui… totul conform GOST³? întrebă profesorului, căruia îi plăcea să se exprime popular.
– Chiar mai mult, răspunse Helga Fink, roşind un pic. Din punct de vedere fizic, totul e în ordine. Şi din punct de vedere anatomic. Nimic ciudat.
– Şi aici? întrebă Boris Leontievici, ciocănindu-şi fruntea cu arătătorul.
– Omul e disperat. A venit aici de bună voie, asta spune mult. Dar nu putem descoperi ce nu-i în regulă cu el. Ognev l-a examinat, ce altceva să mai spun ? zise Helga, ridicând din umeri.
Profesorul deveni gânditor. Pentru că, deşi Cetăţeanul K. părea în regulă, câmpul lui orgonic era zero, dacă te luai după dosar. Zero barat. Cetăţeanul K. nu se excita sexual. Nu-şi elibera energia orgonică. După modelul clasic al lui Reich, Cetăţeanul K. trebuia să fie cufundat în nevroze, poate chiar în psihoze. Lucru şi mai neplăcut, faptul că avea un câmp orgonic nul echivala, în circumstanţele actuale, cu sabotajul. Şi aşa ceva nu putea fi permis ! Aşa cum a spus tovarăşul Mao după eroica victorie a maselor populare chineze: cine nu munceşte n-are nevoie să mănânce.
Iar eşecul în rezolvarea acestei probleme va fi stânjenitoare şi pentru dr. Fink. Da, îşi spuse profesorul, dând din cap, iarăşi trebuie să te scot la lumină…
Colonelul Boris Leontievici Bogoliubov, însoţit de un pluton de puşcaşi ai NKVD-ului, ţinând pistolul Tokarev în mână şi un pistol automat PPSh atârnat de umăr, năvăli în coridorul institutului părăsit. Locul: Berlin. Perioada: 26 aprilie 1945. Institutul de Fizică Kaiser Wilhelm fusese deja capturat de NKVD, împreună cu materialul nuclear. Venise timpul pentru verificarea laboratoarelor mai puţin importante, iar colonelului îi fusese repartizat unul dintre ele. Deodată, râsete puternice şi ţipete de fată izbucniră pe coridoare, mai puternice decât zăngănitul tancurilor şi şuieratului lansatoarelor de rachete katiuşa.
– Urmaţi-mă! strigă colonelul şi o luă la goană pe coridor.
Gălăgia venea din spatele unei uşi. Colonelul o deschise cu un şut şi începu să înjure văzând ce era în spatele ei.
Trei frontoviki beţi molestau o fată. Ochelarii îi căzuseră de pe nas, avea părul despletit, dar ţipa şi se lupta cu soldaţii libidinoşi. Dar în zadar: prinsă între ei, era complat neajutorată. Unul îi ţinea bine mâinile, altul îi ridica fusta, iar al treilea îi sfâşia bluza.
Deşi dezgustat de comportarea nepotrivită pentru nişte soldaţi ai eroicei Armate Roşii, era posibil ca Boris Leontievici să nu acorde prea multă atenţie evenimentului imoral, dacă n-ar fi fost mulţimea de hârtii şi de carnete de notiţe care se scurgeau din bluza ruptă ân timpul luptei. Colonelul îşi dădu seama imediat că ar putea fi ceva important. Altfel de ce ar fi încercat fata să le ascundă, cu preţul vieţii sale?
Originea ţărănească a colonelului Bogoliubov îl înzestrase cu o minte ageră, lipsită de simţul umorului, dar şi cu pumni ce puteau fi invidiaţi şi de un urs. Aşa că se repezi în încăierarea din faţa sa, le dădu soldaţilor câţiva pumni şi câteva şuturi, apoi, ca să fie totul în regulă, îi dădu şi fetei o palmă, care-i spusese o obscenitate în germană. Apoi trase două focuri în tavan, ca să le arate soldaţilor beţi că lua treba în serios. În timp ce NKVD-iştii îi păzeau spatele cu automatele lor, Boris Leontievici înhăţă hârtiile fetei şi le răsfoi.
Mintea sa de cercetător avu nevoie de mai puţin de un minut ca să-şi dea seama de importanţa notiţelor pe care le ţinea în mână.
– Asta-i tot? o întebă el pe fată, în germana sa fluentă.
Aţi ghicit, probabil, că fata era Helga Fink. Nu-i răspunse imediat. Privirea ei se plimba de la colonel la cei trei soldaţi care voiseră s-o violeze.
– Marş de aici! răcni colonelul la ei, iar soldaţii îşi luară armele speriaţi şi se duseră să extermine fiara fascistă chiar în bârlogul ei. Te-am întrebat, asta-i tot?
Helga Fink se îndreptă şi-şi aranjă hainele cât se putu. Apoi îl conduse pe Boris Leontievici la un dulap dintr-un colţ al camerei pentru demonstraţii. Îl deschise şi arătă o cutie de metal pe un piedestal de lemn, cu nişte fire amestecate cu alte instrumente, aflate pe un raft.
– Acumulatorul şi transmiţătorii sunt aici.
Boris Leontievici compară cutia din faţa sa cu schiţele din carnet. Apoi parcurse rezultatele experimentelor. Era clar că Helga Fink îşi testase dispozitivul cu atenţie, totul fusese măsurat şi notat în carnet: cine cu cine, de câte ori şi ce cantitate de energie se descărcase.
Mintea de fizician a colonelului Bogoliubov redeveni activă în timp ce studia notiţele Helgăi Fink. Se întoarse în zilele de dinaintea agresiunii lui Hitler, înainte să-şi părăsească postul liniştit de asistent, când lăsase creta şi buretele şi se dusese – pentru că era locotenent în rezervă – să oprească fasciştii în faţa porţilor iubitei sale Moscove. Fusese rănit de două ori, dar urmărise bandele de canibali hitlerişti în afara patriei, până când fusese trimis – fiind acum colonel – la Berlin ca să scotocească prin institut.
În timp ce pregătea dispozitivul pentru a fi transportat, era convins că-şi îndeplinise ordinele dincolo de orice aşteptări. În timp ce călătoreau pe drumurile proate către est, nu-şi lua privirea de pe Helga Fink, de pe ovalul perfect al figurii sale, de la ochii ei albaştri şi reci, de la părul ei blond strâns din nou într-un coc. În timp ce treceau pe lângă coloane de oameni, căruţe, tancuri şi tunuri autopropulsate, Helga Fink era conştientă că scăpase de soarta îndurată de nenumărate femei şi fete din toată Germania. Asta născuse în fată o sinceră recunoştinţă pentru ofiţerul superior necunoscut, care avea pe faţă toată măreţia sufletului slav, mai avea ochi pătrunzători şi părul ciufulit.
Iar colonelul Boris Leontievici Bogoliubov nu părăsea nici o secundă servieta umplută cu notiţele ei. În timp ce privea soldaţii obosiţi pe o fereastră a maşinii se gândea că războiul troian avusese loc din cauza Elenei şi poate că acela la care participase avusese loc din cauza Helgăi Fink…
– Obţin reacţii mai puternice de la un cadavru, spuse Helga, arătându-i diagrama OSS profesorului.
Se părea că nu exista un stimul sexual optim (OSS) pentru Cetăţeanul K.
– Tinerii stahanovişti la duş? întrebă Boris Leontievici, fără să se uite la diagramă.
– Boris, a fost primul lucru pe care l-am încercat. Şi echipa feminină de volei, şi un ofiţer NKVD cu jartiere negre şi cătuşe… Tot ce-ţi poate trece prin minte. L-am testat timp de două zile.
– Hmm, făcu profesorul, avem o problemă importantă.
Întrerupt de bâzâitul comunicatorului, Boris Leontievici îşi ridică privirea.