– Nu e posibil ca bancherii să fi mințit?
– E posibil, sigur că e posibil, admise Albi. După un timp, hoții chiar au prins curaj și au început să se obrăznicească din nou. O altă bancă a sărit în aer, undeva, la capătul celălalt al orașului, și le-a tăiat elanul.
– Unii spărgători poate nici n-au auzit ce povestești tu.
– Nu există hoț neinformat. Pe planeta noastră, informația e de bază. Fiecare are cunoștință despre fiecare. Cetățenii acumulează cât de multă informație pot.
– Vrei să spui că, fiind bine informați, hoții sunt mai reținuți? întrebă Ian.
– Sigur. Asta vreau să spun. Ignoranții sunt mai fericiți. Un lucru e cert. Exploziile au băgat hoților frica în oase, le-au indus o stare de incertitudine. După o serie de spargeri și explozii, hoțiile au dispărut total. Acum, e posibil ca unele bănci să nici nu-și mai fi montat sisteme de autodistrugere, dar nimeni nu știe care sunt alea. Paradoxal e faptul că, prin micșorarea infracționalității pe segmentul bancar, economia a scăzut. Bancherii s-au transformat în colecționari de bani. Nimeni nu mai face o investiție serioasă.
– Pot fi investiții neserioase?!
– Pot fi, dar sunt făcute de oameni neserioși, spuse Albi.
– Oamenii serioși nu pot face investiții neserioase?
– Ba da, dar nu fac. Se tem să nu fie luați drept oameni neserioși. Unii țin la imagine.
– Atunci când oamenii nu mai au posibilitatea să facă prostii, apare dictatura, spuse astronautul.
– Da. Avem dictatură financiară.
– Da, dar spui că nu se fac nici investiții serioase deoarece băncile mai mult colecționează bani decât să economisească pentru un scop.
– Oamenii au oricând posibilitatea să facă prostii; nu-i poate controla nimeni. Cine să finanțeze un aparat represiv așa numeros. Dictatură sau nedictatură, tot se fură, spuse gardianul.
– Chestia asta cu aruncatul băncilor în aer e ca povestea cu oamenii-bombă, interveni Angela.
– Nu știu despre ce oameni-bombă vorbesti, dar un lucru e clar; când aproape toți polițiștii fraternizează cu infractorul, e nevoie de măsuri extreme, spuse gardianul.
– Aveți polițiști?! se miră Ian.
– Sigur. De ce n-am avea? De când s-a micșorat numărul de hoți, se fac disponibilizări masive și în rândul polițiștilor, dar tot mai avem.
– Nu i-am prea văzut. Mașinile circulă pe stradă fără nici o noimă.
– Cum ai vrea să circule?! se miră Albi.
– După anumite reguli de circulație.
– Nu există reguli de circulație. S-a încercat și s-a renunțat. Când impui prea multe reguli, riști să încurci toată circulația. E ca atunci când controlezi prea strict prețurile și nu le lași să se așeze singure; apare evaziunea fiscală.
– Nu poate exista acțiune fără reguli, spuse astronautul.
– Prea multe reguli sunt o frână a acțiunii. Există o singură regulă, mare și lată: ferește-te de orice prost care vrea să te ciocnească sau să te acroșeze!
– Cu ce fel de combustibil circulă automobilele astea?! N-am văzut nici o stație de benzină.
– Sunt automobile electrice, spuse Albi.
– Nici stații de încărcat cu electricitate n-am văzut.
– Folosesc electricitate autoindusă, interveni Cori. Au acumulatorii încărcați, pornesc, apoi mișcarea angrenajelor mecanice încarcă acumulatorii care pun în mișcare automobilul. Și tot așa.
– Interesant. Cum de nu m-am gândit?
– Lucrurile simple sunt mai greu de imaginat.
– Merg, așa, veșnic, fără să se defecteze?! se miră Angela.
– Se mai defectează, dar foarte rar. În cazul unor defecțiuni majore, automobilul folosește baterii cu ființe microscopice producătoare de curent electric. Sunt bacterii producătoare de energie.
– Bacteriile pot produce energie?
– Bacteriile pot produce orice, spuse gardianul. Așa cum unele sintetizează singure substanțele de care au nevoie, altele sintetizează și înmagazinează energie electrică. Astea, folosite de noi, au fost obținute prin inginerie genetică; ne-au trebuit 400 de ani pentru asta.
– Ținând cont că omul e o ființă care transformă materialul organic în energie, pentru supraviețuire, consider că niște bacterii din astea , care să trăiască în simbioză cu el, îi pot asigura energie veșnică.
– Adică omul, în simbioză cu o cultură de bacterii, să trăiască veșnic?
– Cam așa ceva, spuse femeia.
– Interesantă idee. O voi supune atenției forurilor superioare. În câteva sute de ani, putem avea rezultate satisfăcătoare.
– Nu puteți avea rezultate satisfăcătoare decât după câteva sute de ani?! Nu puteți lucra mai accelerat?
– Nu. Lucrul serios se face în timp îndelungat, după multe preparative și milioane de experiențe. Cine ne pune să ne grăbim? întrebă Cori.
– Bunul simț. Când vor apărea rezultatele ideii mele, nu vom mai fi.
– Nici nu trebuie. Dacă aceia care au trăit acum 400 de ani ar fi avut pretențiile tale, acum nu am mai fi discutat despre asta. Bacteriile trebuie stabilizate genetic, să nu se mai autodevore. Bacteriile se transformă în energie până la dispariția totală. Au viață scurtă, dar e plin Pământul de ele. Sunt folosite ca soluție de avarie, ca sursă auxiliară de energie, cum ați spus, cînd au loc defecțiuni majore ale automobilului.
– N-am făcut nimic, spuse femeia. Ideea mea nu face doi bani.
– Cum spui tu, dar nu trebuie să disperi. Nu există idei bune sau rele. Există doar idei neluate în seamă. Orice idee proastă, odată supusă cercetării, poate oferi surprize nebănuite.
– Putem să împrumutăm și noi un astfel de vehicul? întrebă Ian.
– Sigur. Orașul e foarte mare și obositor. Uite acolo, peste drum!
– Credeam că ăla e un magazin cu automobile la vânzare; sunt puse în vitrină. Dacă nu înțelegem limba, nu știm ce scrie pe o firmă sau alta.
– De-asta suntem aici, spuse gardianul. Să vă păzim și să vă scoatem din încurcătură. Nu trebuie decât să vă spuneți numele. Vă caută în baza de date și vă împrumută mașina dorită.
– Se pare că suntem foarte bine cunoscuți.
– Sigur. Acum aveți statutul de viitori tineri căsătoriți. Cu banii lui Ianis Parvar, puteți închiria orice. Un automobil e binevenit; economisiți energie, timp și vă pregătiți pentru impactul cu legea inactivității.
– Dacă mai cheltuim mulți bani, adio nuntă, spuse Angela. Nu avem nici un control al consumării banilor.
– Nici nu trebuie. În momentul în care vi se refuză vreun serviciu, să știți că vă aflați într-un punct critic și nu mai trebuie să cheltuiți. Până atunci, cred că vă puteți permite închirierea unui automobil.
– Lucrul ăsta e valabil dacă putem traversa strada. E un trafic infernal. Mă și mir că toate mijloacele astea de transport nu se ciocnesc unul de altul. Nu văd pe unde traversăm.
– Traversăm pe unde vrem, spuse Albi.
– Văd o trecere de pietoni.
– O să încercăm pe acolo, dar nu cred să avem vreo șansă. Pentru voi, cred că mai încetinește sau mai oprește câte unul, dar asta cu riscul de a fi lovit de un altul.
– Ce avem noi așa deosebit?!
– Se vede de departe că sunteți extratereștri. Lumea e foarte obedientă față de tot ce e străin.
– Ce vorbești?! se miră Ian. Arătăm exact ca voi. Nu-și dau seama că suntem extratereștri.
– Locuitorii planetei au abilități deosebite. Noi, practicând meseria de gardieni, am tot umblat prin spațiul cosmic și am pierdut legătura cu solul, dar cei rămași, datorită electromagnetismului terestru, au suferit importante mutații neuro-psihice.
– Păi, să mergem! Începe să se însereze.
– N-ar fi mai bine să ne întoarcem la hotel? întrebă Angela. M-a apucat foamea.
– Puteți lua masa la restaurantul acela de lângă închirierile de mașini. Ce rost are să facem atâta drum? După masă, luați automobilul, vă mai plimbați puțin și mergeți la culcare.
– Sunt restaurante peste tot.
– Da, dar cel de peste drum are friptură de eman. Am fost noi mai înainte. La restaurantul hotelului, nu se știe dacă mai găsiți. E delicatesă.
– Nu mergeți cu noi?
– Ba da, spuse Cori. Suntem tot timpul cu voi. Nu se știe când vă poate chema la analize. Trebuie să vă însoțim.
– E din ce în ce mai întuneric. Ce repede a trecut timpul.
– Nu văd nici un ceas, spuse Ian. Ce oră o fi?
– Nu se mai folosesc obiecte de înregistrat trecerea timpului, spuse Albi.
– Nu vă mai interesează trecerea timpului?
– Ba da, dar v-am explicat, eu și Cori, fiind departe de locurile astea, ne-am pierdut abilitățile neuro-psihice ale locului. Nu vă putem da ora exactă.
– Ne-o poate da cineva?
– Oricine v-o poate da. Mulți dintre locuitorii acestei planete au un acut simț al trecerii timpului.
– Să-l oprim pe omul acela! spuse Angela, așezându-se în fața bărbatului care ajunsese în dreptul lor.
– Eu sunt Ian Nicer, ea este Angela Noistec, iar ei doi sunt gardienii Albi și Cori, spuse astronautul, întinzând mâna străinului.
– Eu sunt Harivian Tocs, profesor de istorie alternativă, spuse acesta mirat. Sunteți extraterereștri?!
– Dacă dumneata ești profesor de istorie alternativă, de ce n-am fi noi extratereștri?
– Bună întrebare.
– Istoria poate fi și alternativă?! se miră femeia.
– Sigur. Dacă istoria poate fi oficială, de ce n-ar putea fi și alternativă?
– Și mai bună întrebare. De ce?
– Pentru că nu mă interesează de ce fac oamenii ceea ce fac, spuse profesorul Tocs. Mă interesează de ce fac oamenii ceea ce nu trebuie să facă.
– Cum pui problema, rezultă că istoria ta alternativă e chiar istoria în desfășurare, numai că nu e varianta convenabilă, care ar putea fi considerată istoria oficială.
– Ce chestie! spuse Ian. Nu înțeleg nimic.
– Dânsa pare a fi înțeles perfect, arătă Harivian spre Angela. Fiecare poate spune ce vrea despre ce a fost. Eu, de exemplu, scriu o istorie alternativă și o predau la Facultate. Cu cât e mai multă istorie, cu atât e mai mult prezent. Cine are urechi de auzit, aude orice.
– Aveți o manie cu istoriile astea și modul lor de elaborare. Poți scrie o istorie alternativă bazată pe aceleași date?
– Sigur că poți. Ce te împiedică?
– Credibilitatea, spuse Angela.
– Sunt foarte credibil. Cursul meu are o audiență foarte bună.
– Recepționera de la hotelul unde stăm spunea că au apărut mulți intruși la construcția și reconstrucția istoriei, care te pot da afară din conștiința neamului, dacă nu ai grijă să-i dai tu afară. Spunea că istoria nu e scrisă de mase, ci de cei care dețin puterea, cum sunt cei 120 de conducători ai planetei, fie-le numele în veci pomenit, cum spuneți voi! Doar ei își permit să angajeze pe viață cronicari și să înființeze institute de cercetare a istoriei mai mult sau mai puțin recente.
– Așa e, spuse Ian, iar Albi a susținut că, dacă se înmulțesc cronicarii mărunți de provincie sau întâmpinare, se produce un așa mare haos, încât nici nu-ți mai arde să trăiești și să aspiri către ceva. Dacă nu mai ai nici o aspirație, nu mai poți susține economia care stă la baza lucrurilor. Fiecare dintre noi speră să intre într-o istorie sau alta. Din păcate, vorbitorii despre noi sunt tot mai mulți, mai nepricepuți și, în consecință, promovează tot mai multă nonvaloare. În timpul ăsta, speriați, cei cu merite reale devin tot mai puțini. Sunt tot mai puțini cronicarii-munți de talent. Lucrul ăsta e posibil deoarece se pleacă tot mai mult de la caracterul cronicarului și de la întâmplările mai mult sau mai puțin stranii din viața lui, mai mult sau mai puțin comice, mai mult sau mai puțin banale; se vede mai mult omul din el. Confrații se consideră mai etici și mai morali, luându-și singuri dreptul de a-i ignora sau marginaliza. În cazul ăsta, mult mai paranoici decât cei care îi ignoră, creatorii de istorie își iau în serios menirea, mai mult pe latura malefică. Confrații încep să simtă pericolul de a fi excluși din viața de apoi și încep să se gudure pe lângă cel care, îndrituit sau nu, își ia în serios rolul de constructor al viitorului altora, dacă tot e ignorat viitorul lui și nu i se recunosc merite pe care e posibil să le aibă, așa cum e posibil să-i lipsească. Locuitorii acestei planete sunt foarte sensibili la modul cum sunt percepuți de cei din jur. Mulți nici nu dau doi bani pe ceea ce fac; văd viața doar ca pe un domeniu oarecare al existenței, de unde se poate vorbi de ei și după moarte. Dacă nu ar fi așa, atunci nu s-ar înhăma la istoria de o secundă a politicii. Cuvântul scris are mai multă putere, existând șansa de a rămâne, de a fi comentat, împănat cu reflexii filozofice și, eventual, de a fi trântit pe frontispiciile cunoașterii. Cu puțin timp în urmă, pentru a nu avea necazuri directe, unui cunoscut cronicar, bun meseriaș, i s-a publicat post mortem o istorie pe apă, unde denigrează tot. Contând pe reputația sa de mânuitor talentat al cuvintelor, acesta știa că va fi crezut el, nu cei rămași în viață. Cei denigrați, au rămas să plimbe tinicheaua pe care le-a agățat-o de coadă, din răzbunare, reputatul cronicar. Metoda e foarte des folosită în interiorul unor civilizații încă neconsolidate, unde oamenii, neștiind ce să mai creadă, cred absolut orice. Cori a spus că acest lucru creează complex de inferioritate și obediență față de creatorii istoriei. Complexele nu vin totdeauna din lipsă de talent a creatorului, ci din nesiguranță celor așezați la poarta eternității. Nesiguranța e dată de un sistem de promovare și reclamă violent și, totodată, foarte insidios. Ignorându-se principiul liberal al concurenței loiale, mulți neaveniți sunt premiați, plimbați pe la tot felul de sindrofii sau lansări de carte și sesiuni de autografe, astfel încât nivelul calitativ este foarte mult coborât. Un nivel calitativ artificial coborât încurajează mediocritatea, care, după un timp, se transformă, de la sine, în mediocrație. Este situația voastră, azi. Cei 120 se chinuie degeaba. Știu ei dacă au angajat pe cine trebuie? Știu ei dacă n-au intervenit pilele și relațiile? Complexați de această stare de fapt, nu vă mai rămâne altceva de făcut decât să stați și să vă uitați. Sau să vă coboarâți cu toții la nivel submediu, acolo unde e cald și bine, nestârnind umorale invidii. Albi a revenit, spunând că necazul e mult mai mare atunci când fabricanții istoriei nu au pic de talent, sunt în viață și își permit, ostentativ, să mintă prin omisiune. Dacă vor, ei te bagă în vreun dicționar; dacă nu vor, nu te bagă, ca și cum nici n-ai exista. Realitatea este ceea ce gândesc ei. Dacă vor, fac un dicționar unde tu nu exiști. Dacă vor, scriu o istorie unde tu nu exiști. Nu amintesc decât despre cei pe care îi consideră ei buni, adică ei și prietenii lor. Ei între ei, sunt din ce în ce mai mulți. Astfel de oameni chiar cred că niște studii de specialitate le conferă talent și dreptul de a interpreta cum vor realitatea. Profită de neatenția noastră și ne fac cum vor. Cine permite unui individ să conceapă un anumit fel de cronică sau dicționar? a întrebat Albi. Ceilalti indivizi de același fel, a răspuns Cori, spunând că această constatare vine din atât de multe direcții, încât trece aproape neobservată și i s-a relevat dintr-o discuție în care se mira cum de au unii un așa mare succes fără nici un merit. Atunci când, pentru a fi și el băgat în seamă, interlocutorul l-a îndemnat pe Cori să se apuce de scris o istorie sau să se apuce de un dicționar. Asta, deoarece toți conlocuitorii sunt dornici să fie frumos descriși în cronici și prezenți în dicționare, după principiul: dacă nu ești în cărți, nu se vorbește despre tine. Și, dacă nu se vorbește despre tine, nu ești cunoscut, nu exiști. În plus, i-a mai spus amicul, acești ”linge blide” vor începe să-l laude, să-l caute, să-i trimită mesaje măgulitoare, să-i publice cărțile. Cori a înțeles foarte bine ce voia să spună interlocutorul său. Cu mai mult timp în urmă, când s-a angajat la un ziar, au venit la el și l-au felicitat oameni care, până atunci, nu-i dăduseră nici ”bună ziua”. ”De ce?!”, s-a mirat el și, după patru zile, și-a dat demisia scârbit. Abia mai târziu a înțeles faptul că nu sunt decît puțini oameni cu respect față de creator sau operă. Ei respectă funcția, puterea care o dă funcția. Cori a încercat să fie om normal și a sfârșit prin a nu mai dori să facă eforturi supraomenești, în acest sens. La sugestia unuia sau altuia, în spiritul descris mai sus, cu toate că nu are nici o treabă cu istoria sau critica, s-a apucat să scrie o istorie subiectivă, ca gardian cunoscând fenomenele ce ne înconjoară, cu bune și cu rele. Mai mult cu rele. Dacă istoriile scrise până acum sunt călduțe și caută să nu atingă susceptibilități, istoria lui nu are personaje pozitive, iar adevărurile fruste sunt trântite fără menajamente. O va lansa în momentul în care va fi pe altă planetă locuibilă, undeva, departe. Datorită obedienței recunoscute a semenilor voștri față de tot ce vine din afara granițelor. S-a gândit că, decât să înghită mistificările altora, mai bine spune el adevărul, inclusiv despre aceste mistificări. Procesomanii vor sări ca arși. Vor și ei în poza de grup. Adevărul nu poate fi imaginat, dar, într-o perioadă de tranziție către nu se știe ce, se mai întâmplă și asta. Imaginatorii unui adevăr personal nu trebuie lăsați de capul lor. Ar putea pieri pe limba lor, dar perioada de civilizare a societății pare a nu mai avea sfârșit. Hoțul poate că nu intră peste tine, poate are treabă, poate s-a îmbătat cu alcitrar, poate îi naște nevasta. Dar dacă intră? Mistificatorii istoriei vor să li se recunoască meritul de a se da jos din pat.
– Ce ținere de minte! se miră Albi. Cu toate că nu au trecut decăt câteva ore, eu n-aș fi putut repeta ce s-a discutat.
– Nici eu, spuse Cori.
– Asta e memorie de android.
– Sau de schizofrenic.
– Lăsați astea! spuse Angela. Spuneați că orice locuitor al orașului ne poate da ora exactă. Ne poate spune domnul profesor cât e ora?
– Sigur, spuse Harivian, scoțând un ceas din buzunar și uitându-se lung la el. Este 5 și 36 de minute.
– Nu așa. Domnul gardian ne-a spus că puteți să ghiciți ora.
– Pot.
– Și, de ce n-o ghiciți?
– Pentru că nu mai e nevoie. Tocmai v-am spus cât e ceasul.
– E și asta un fel de logică, spuse Ian și deschise ochii, privind în jur, mirat.