După nici o jumătate de oră de somn frământat, în care, la amândoi odată, se derulă în creier filmul format din frânturi de amintiri al celei mai recente călătorii pe o planetă asemănătoare Pământului natal, soneria interfonului sună asurzitor.
Ian sări direct în picioare, privi în gol, căutând să-și amintească ce e cu el, cum a ajuns acolo și ce caută în camera aceea. Angela, trezită și ea la fel de brutal, se lovi de marginea patului și, cuprinsă de o ascuțită durere de cap, se întinse pe spate, uitându-se la tavan.
Când reuși să se dezmeticească, bărbatul ieși din camera lui și bătu la ușa femeii.
– Ce facem?
– Nu știu, spuse Ian, intrând și închizând ușa după el. Primul lucru pe care ar trebui să-l fac eu e să-ți pansez rana de la cap.
Căută prin dulapurile din baie și găsi, spre norocul lui, o trusă de prim ajutor. Îi șterse sângele de pe față și de pe rană cu mai multe șervețele sterile, îi curăță rana de la frunte cu o soluție dezinfectantă, îi presără praf bacteriostatic pe rană, îi puse un tampon steril și îi înfășură capul cu o bandă de tifon.
– Arăt oribil, spuse Angela, uitându-se într-o oglindă.
– Știu, dar trebuie să lași pansamentul așa, măcar un timp. Abia am reușit să-ți opresc sângerarea.
– Abia am adormit.
– Nu cred că am dormit prea mult, spuse Ian. Sunt mai obosit ca înainte.
– Dormiți mai târziu, se auzi o voce din interfon. Acum, ar fi bine să mergeți la masă. Când intrați în restaurant, cautați masa pe care se găsește numele vostru!
– Cine ești tu să ne faci nouă programul?! se enervă Angela, închizând ochii din cauza durerii de cap.
– Sunt Albi. Vă vorbesc de jos, de la recepție.
– Au plecat reprezentanții armatei de autoapărare?
Gardianul nu mai răspunse. Din difuzorul interfonului nu se mai auzea decât un fâșâit difuz.
– Hei! Mai ești acolo? întrebă Ian, bătând cu degetul în aparat.
– Da, sunt aici, auziră. Veniți jos!
Cei doi astronauți ieșiră din cameră, închiseră ușile și se îndreptară spre lift. Când îl găsiră, cu greu, după ce se rătăciră încă o dată pe culoarele întortocheate, coborâră.
– Ce v-a trebuit atîta timp?! îi întâmpină Albi.
– Ne-am rătăcit.
– Așa? Credeam că nu mai veniți. Mă pregăteam să urc după voi.
– Dar, ce se întâmplă?! întrebă Angela, rotindu-și privirile prin cele mai întunecoase colțuri ale holului imens. Nu mai văd eu bine?
În afară de Olga, care își făcea de lucru la calculator, de gardianul Cori, care stătea cu coatele pe tejgheaua recepției și de gardianul Albi, aflat în fața lor, în incintă nu se mai găseau decât trei bărbați, așezați pe fotolii, o femeie care explica ceva unui copil și plante ornamentale.
– Unde sunt reprezentanții armatei de autoapărare, întrebă Ian.
– Dânsa e lovită la cap, mai înțeleg, dar dumneata ce ai?
– Când am venit aici, holul era plin de oameni cu bombe în spinare. Nu aveai loc nici să treci.
– Credeam că e o glumă, spuse Albi, deși nu înțeleg genul ăsta de umor. Nu au fost niciodată cazați aici oameni cu bombe în spinare. Nici nu există așa ceva. Eu nu am văzut niciunul.
– Dar, când am venit, chiar doamna Olga îi trecea prezenți în memoria calculatorului. Să ne spună ea!
Se apropiară de biroul recepției, iar gardianul explică negresei ce voiau astronauții. Pe funcționară o pufni râsul și, până nu se înecă, nu se opri din râs.
– Eu am luat act de prezența domnului Ian Nicer și doamnei Angela Noistec și i-am trimis la restaurant, spuse într-un târziu. Nu prea e aglomerație la ora asta.
– Eu îmi aduc aminte că ne-ați spus că e mai bine să mergem la culcare câteva ore, până terminați cu oamenii-bombă și îi trimiteți la plimbare, deoarece e plin restaurantul.
– Așa e, spuse Angela. Și eu îmi amintesc același lucru.
– Adevărul e o minciună recunoscută de toată lumea, dar, acest adevăr, uneori, e o minciună, spuse Olga. Dacă nu-ți faci timp să dai intrușii afară din istorie, te dau ei afară. Din cauza asta, istoriile nu sunt construite de mase, ci de aceia care dețin puterea, cum ar fi cei 120 de conducători ai planetei noastre, fie-le numele în veci pomenit! Doar ei își permit cronicari angajați pe viață și înființarea unor institute de cercetare a istoriei recente.
– Asta nu are nici o legătură cu tot ce se întâmplă aici, spuse astronauta.
– Ba are, spuse Albi. Olga are dreptate. Dacă se înmulțesc cronicarii mărunți de provincie sau întâmpinare, se produce un așa mare haos, încât nici nu-ți mai arde să trăiești și să aspiri către ceva. Dacă nu mai ai nici o aspirație, nu mai poți susține economia, care stă la baza lucrurilor. Fiecare dintre noi speră să intre într-o istorie sau alta. Din păcate, vorbitorii despre noi sunt tot mai mulți, mai nepricepuți și, în consecință, promovează tot mai multă nonvaloare. În timpul ăsta, speriați, cei cu merite reale devin tot mai puțini. Sunt tot mai puțini cronicarii-munți de talent.
– Nici nu sunt prea tari la morală, interveni Cori.
– Lucrul ăsta e posibil deoarece se pleacă tot mai mult de la caracterul cronicarului și de la întâmplările mai mult sau mai puțin stranii din viața lui, mai mult sau mai puțin comice, mai mult sau mai puțin banale; se vede mai mult omul din el. Confrații se consideră mai etici și mai morali, luându-și singuri dreptul de a-i ignora sau marginaliza. În cazul ăsta, mult mai paranoici decât cei care îi ignoră, creatorii de istorie își iau în serios menirea, mai mult pe latura malefică. Confrații încep să simtă pericolul de a fi excluși din viața de apoi și încep să se gudure pe lângă cel care, îndrituit sau nu, își ia în serios rolul de constructor al viitorului altora, dacă tot e ignorat viitorul lui și nu i se recunosc merite pe care e posibil să le aibă, așa cum e posibil să-i lipsească. Locuitorii planetei noastre sunt foarte sensibili la modul cum sunt percepuți de cei din jur. Mulți nici nu dau doi bani pe ceea ce fac; văd viața doar ca pe un domeniu oarecare al existenței, de unde se poate vorbi de ei și după moarte. Dacă nu ar fi așa, atunci nu s-ar înhăma la istoria de o secundă a politicii. Cuvântul scris are mai multă putere, existând șansa de a rămâne, de a fi comentat, împănat cu reflexii filozofice și, eventual, de a fi trântit pe frontispiciile cunoașterii. Cu puțin timp în urmă, pentru a nu avea necazuri directe, unui cunoscut cronicar, bun meseriaș, i s-a publicat post mortem o istorie pe apă, unde denigrează tot. Contând pe reputația sa de mânuitor talentat al cuvintelor, acesta știa că va fi crezut el, nu cei rămași în viață. Cei denigrați, au rămas să plimbe tinicheaua pe care le-a agățat-o de coadă, din răzbunare, reputatul cronicar. Metoda e foarte des folosită în interiorul civilizațiilor încă neconsolidate, unde oamenii, neștiind ce să mai creadă, cred absolut orice, spuse Albi.
– Acest lucru creează complex de inferioritate și obediență față de creatorii istoriei, spuse Cori. Complexele nu vin totdeauna din lipsă de talent a creatorului, ci din nesiguranță celor așezați la poarta eternității. Nesiguranța e dată de un sistem de promovare și reclamă violent și, totodată, foarte insidios. Ignorându-se principiul liberal al concurenței loiale, mulți neaveniți sunt premiați, plimbați pe la tot felul de sindrofii sau lansări de carte și sesiuni de autografe, astfel încât nivelul calitativ este foarte mult coborât. Un nivel calitativ artificial coborât încurajează mediocritatea, care, după un timp, se transformă, de la sine, în mediocrație. Este situația noastră, azi. Cei 120 se chinuie degeaba. Știu ei dacă au angajat pe cine trebuie? Știu ei dacă n-au intervenit pilele și relațiile? Complexați de această stare de fapt, nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să stăm și să ne uităm. Sau să ne coboarâm cu toții la nivel submediu, acolo unde e cald și bine, nestârnind umorale invidii.
– Necazul e mult mai mare atunci când fabricanții istoriei nu au pic de talent, sunt în viață și își permit, ostentativ, să mintă prin omisiune, spuse Albi. Dacă vor, ei te bagă în vreun dicționar; dacă nu vor, nu te bagă, ca și cum nici n-ai exista. Realitatea este ceea ce gândesc ei. Dacă vor, fac un dicționar unde tu nu exiști. Dacă vor, scriu o istorie unde tu nu exiști. Nu amintesc decât despre cei pe care îi consideră ei buni, adică ei și prietenii lor. Ei între ei, sunt din ce în ce mai mulți. Astfel de oameni chiar cred că niște studii de specialitate le confera talent și dreptul de a interpreta cum vor realitatea. Profită de neatenția noastră și ne fac cum vor. Cine permite unui individ să conceapă un anumit fel de cronică sau dicționar?
– Ceilalti indivizi de același fel, spuse Cori. Constatarea ta vine din atât de multe direcții, încât trece aproape neobservată. Mie mi s-a relevat dintr-o discuție în care mă miram cum de au unii un așa mare succes fără nici un merit. Atunci, pentru a fi și eu băgat în seamă, interlocutorul m-a îndemnat să mă apuc să scriu o istorie sau să mă apuc de un dicționar. Asta, deoarece toți conlocuitorii sunt dornici să fie frumos descriși în cronici și prezenți în dicționare, după principiul: dacă nu ești în cărți, nu se vorbește despre tine. Și, dacă nu se vorbește despre tine, nu ești cunoscut, nu exiști. În plus, a mai spus amicul, acești ”linge blide” vor începe să te laude, să te caute, să-ți trimită mesaje măgulitoare, să-ți publice cărțile. Am înțeles ce voia să spună interlocutorul meu. Cu mai mult timp în urmă, când m-am angajat la un ziar, au venit la mine și m-au felicitat oameni care, până atunci, nu-mi dăduseră nici ”bună ziua”. ”De ce?!”, m-am mirat eu și, după patru zile, mi-am dat demisia scârbit. Abia acum am înțeles faptul că nu sunt decît puțini oameni cu respect față de creator sau operă. Ei respectă funcția, puterea care o dă funcția.
– Nu știam că ai veleități literare, spuse Albi.
– Ca oricare, spuse Cori. Am încercat să fiu om normal; nu mai vreau să fac eforturi supraomenești. La sugestia unuia sau altuia, în spiritul descris mai sus, cu toate că nu am nici o treabă cu istoria sau critica, m-am apucat și eu să scriu o istorie subiectivă. Ca gardian, cunosc fenomenele ce ne pândesc, cu bune și cu rele. Mai mult cu rele. Dacă istoriile scrise până acum sunt călduțe și caută să nu atingă susceptibilități, istoria mea, din care am scris deja 500 de pagini, nu are personaje pozitive, iar adevărurile fruste sunt trântite fără menajamente, O voi lansa în momentul în care voi fi pe altă planetă locuibilă, undeva, departe. Datorită obedienței recunoscute a semenilor noștri față de tot ce vine din afara granițelor. M-am gândit că, decât să înghit mistificările altora, mai bine spun eu adevărul, inclusiv despre aceste mistificări. Procesomanii vor sări ca arși. Vor și ei în poza de grup. Adevărul nu poate fi imaginat, dar, într-o perioadă de tranziție către nu se știe ce, se mai întâmplă și asta. Imaginatorii unui adevăr personal nu trebuie lăsați de capul lor. Ar putea pieri pe limba lor, dar perioada de civilizare a societății pare a nu mai avea sfârșit. Hoțul poate că nu intră peste tine, poate are treabă, poate s-a îmbătat cu alcitrar, poate îi naște nevasta. Dar dacă intră? Mistificatorii istoriei vor să li se recunoască meritul de a se da jos din pat.
– Nu poate să spună omul ceva, că voi o și luați razna, spuse negresa.
– Respect faptul că sunteți la voi acasă și impuneți adevărul pe care îl doriți, spuse Ian, dar îmi permit să rămân la adevărul meu.
– Descrise, cu lux de amănunte, atmosfera apăsătoare creată în hol de oamenii armatei autoapărării, întreaga discuție purtată și cearta cu toți cei aflați la coadă la recepție.
– Desigur, spuse negresa, te-ai molipsit de la prietenii mei. E posibil să fi avut această discuție, printre alte discuții. E posibil să existe și oameni-bombă. Eu v-am spus că vă vom trata cu mai multă atenție, nunta voastră fiind cea cu numărul o mie de anul acesta, și v-am rugat să mergeți la masă, unde bucătarul nostru v-a pregătit un meniu ceva mai special. E tot ce pot să-mi amintesc.
Încercând să-și înăbușe un nou acces de râs, își desprinse privirile de la cei prezenți și se uită spre monitorul calculatorului.
Ian vru să spună că negresa minte cu nerușinare, că adevărul a doi oameni e mai adevărat decât adevărul unui singur om, dar se abținu. Olga, gardienii și toți ceilalți erau la ei acasă. Nu era bine să te pui cu ei. La el acasă, bun sau rău, fiecare are adevărul lui. Nu poți avea dreptate folosind regulile altuia. Dacă o mai țineau mult cu oamenii lor bombă, ăștia erau în stare să-i ducă la nebuni. Între a fi printre nebuni și a fi tu însuți considerat așa, era mai bine la nuntă, deși nu le ceruse nimeni să le organizeze cineva vreo nuntă. Era o cununie cu forța. Dacă se opuneau, cine știe ce mai pățeau. Nu-și mai dădea seama ce era adevăr și ce era minciună. Acum era android, peste puțin timp era din nou ființă umană. Acum se certau cu niște oameni-bombă, peste o jumătate de oră aceștia nu mai existau.
– Nu mai am chef de nici o masă, spuse într-un târziu. Aș merge să iau puțin aer.
– Și mie mi-a pierit pofta de mâncare, spuse Angela. Am putea face o plimbare prin oraș. Putem mânca la întoarcere. E vreo problemă?
– Nu e nici o problemă, spuse Olga. Restaurantul e deschis tot timpul. Sunt și eu aici, la recepție. Albi și Cori sunt și ei prezenți.
Ian și Angela se gândeau la același lucru, la faptul că nu era posibil ca un salariat să fie la datorie zi și noapte, la dispoziția clienților, dar nu mai spuseră nimic. Își spuseră că era posibil să aibă de-a face cu androizi.
După ce își luară rămas bun de la recepționeră, ieșiră în stradă, însoțiți de Albi și Cori.
Mergând înainte, pe trotuarul hotelului, ajunseră pe un bulevard și începură să admire vitrinele magazinelor, să privească afișele viu colorate de pe pereți sau să admire reclamele luminoase de pe clădiri.
– Sunt și reclame în limbi de circulație universală, spuse Ian. Unele sunt ilare. Ce reclamă mai e și aia: ”0% gratis” ?
– O reclamă de succes.
– Care nu oferă nimic gratuit.
– Nici nu e nevoie, spuse Cori. Secretul unei reclame de succes e prostia altora.
– Cum adică?!
– Dacă o fabrică de alcitrar clorotic scrie pe cutie ”10% gratis” sau ”20% gratis”, iar consumatorii observă că nu e adevărat, se supără și cumpără de la cei care declară că nu îi înșală.
– Nu înțeleg, spuse Ian.
– Cumpărătorul
observă că, într-o halbă de 500 de mililitri, încape și o cutie de 550 de mililitri sau una de 600 de mililitri: nu dă pe afară. Înseamnă că ”10% gratis” sau ”20% gratis” e o minciună și cumpără de la cel care spune adevărul: ”0% gratis”.
– Eu știam că alcitrarul clorotic se vaporizează foarte repede. Ce rost are să-l pui în halbă?
– Se poate stabiliza și la starea de lichid, spuse Cori. Depinde de gust. La noi, se consumă mai mult în stare lichidă. Se adaugă tot felul de esteri, eteri sau amelioratori de gust.
– În cazul ăsta, e o prostie să te intereseze 10% mai mult sau mai puțin. Interesant e ce îi place omului.
– Inexact. Nimeni nu ia în considerare calitatea băuturii, mai ales băutorii înrăiți; doar cantitatea. Alcitrarul clorotic e foarte avantajos; când nu se găsește crestur, plantă ce stă la baza producerii alcitrarului clorotic natural, se poate fabrica din orice. În perioade de criză, nici nu se mai știe din ce e făcut.
– Exact ca la noi, spuse Ian. Pe continentul Miroopa, berea se face prin fermentarea sângelui uman. Apărătorii drepturilor omului fabrică berea din sânge de la animale, dar nu are același gust.
– Ce dizgrațios, interveni Albi. Nu m-aș duce niciodată pe un astfel de Pământ.
– Sunt de aceeași părere; orice plecare în spațiul cosmic e un succes. Revenirea, mi se pare o tragedie. Asta, în cazul în care s-ar pune problema unei reveniri.
– De ce nu s-ar pune o astfel de problemă?
– Deoarece nu știu cum am putea lua legătura cu nava, spuse Ian. Când ne-ați adus cu forța pe Pământul vostru, aceasta se găsea pe orbită. Nu știm dacă n-a plecat.
– Autorițățile planetei noastre au luat în calcul acest amănunt.
– L-au luat degeaba. Dacă, prin absurd, suntem recuperati, ne găsim la o prea mare distanță de Pământul nostru. Șansele de a găsi un mijloc de întoarcere sunt foarte mici.
– Acest lucru ne depășește, spuse Cori.
– Ce mai e și aia: ”Hip-cor- ice tree”? întrebă femeia.
– Reclamă, spuse Albi.
– La ce?
– La arborele de ghiață Hip-cor.
– Mă duce cu gîndul la ”Lip-cor-ice tea”, o reclamă la ceai, spuse Angela. De ce se face reclamă la arborele de ghiață Hip-cor sau cum i-o zice?
– Ce întrebare! Pentru că e foarte practic să ai un arbore de ghiață acasă.
– Nu era mai simplu să se aducă apa la temperatura de înghețare, în diferite forme, și să se folosească bucățile de ghiață?
– Cu ce să se aducă apa la temperatura de înghețare?! se miră gardianul.
– Cu un dispozitiv simplu de înghețare a apei.
– Nu mi se pare deloc simplu. Dacă ar inventa cineva un astfel de dispozitiv, ar câștiga bani frumoși.
– Noi putem construi un astfel de dispozitiv, spuse femeia. Suntem fizicieni.
Îi descrise, cu lux de amănunte, principiul de funcționare al unui frigider, apoi îi prezentă fiecare componentă a acestuia.
– Nu merge. Pentru o instalație de tipul asta, ne trebuie mulți bani. Chiar dacă tu, că tot ai amintit, ai idee cum putem pune în practică așa ceva și aș avea destui bani pentru asta, mi-e lene și să mă gândesc, darămite să mă apuc de afacere. Mi se pare complicat.
– Nu e deloc complicat. Avem noi banii de nuntă.
– Nu mă bag, spuse Albi. Putem să ne pierdem viața.
– Cine ar atenta la viața noastră pentru atâta lucru?
– Mafia cultivatorilor de arbori de ghiață.
– Sunt și reclame luminoase în alte limbi, spuse spuse Ian. Ce scrie acolo?
– Bancă, spuse Albi.
– O bancă într-un sediu așa prăpădit? Nu pare a avea un sistem de siguranță prea serios.
– E posibil să aibă, nu am de unde să știu.
– ”E posibil?”. Cum adică? întrebă astronautul.
– Așa, bine. La un moment dat, a crescut numărul spargerilor de bănci. Atunci, un bancher a avut ideea să monteze un sistem de autodistrugere. În momentul în care spărgătorii au deschis seiful, banca a sărit în aer.
– Și, n-au murit oameni?
– Ba da, spuse gardianul. Au murit destui. Angajați ai băncii, clienți, trecători. împreună cu hoții. Au sărit în aer și magazinele din jur. Pentru un scop nobil, se fac sacrificii.
– Unde se găsea banca amintită?
– La vreo zece străzi mai încolo. A fost reconstruită. Toți bancherii au anunțat că și-au pus un astfel de sistem de autodistrugere.
– Nu mai erau bune sistemele convenționale?! se miră Ian.
– Se pare că nu. La vremuri excepționale, e nevoie de măsuri excepționale. Un astfel de sistem e extrem de scump.