Acest critic dă dovadă, în manualul său, de un profesionalism filologic care se distinge izbitor de călinescianismul epigonic sau de subiectivismul exagerat al anumitor istorici menţionaţi în aceste pagini. Fiecare capitol îi este dedicat câte unui autor (iar selecţia o considerăm impecabilă). Mai întâi, ne sunt prezentate datele biografice, după care Ştefănescu demarează o analiză detaliată a traiectoriei intelectuale şi literare a scriitorului sau scriitoarei, însoţită de un studiu mai amănunţit pe marginea operelor reprezentative. În încheierea fiecărui capitol, ne este oferită o listă bibliografică completă a autorului, în care fiecare titlu este citat în mod corect, cu precizarea oraşului, a editurii şi a anului publicării, adică incluzând datele bibliografice minime prevăzute de normele adoptate în lumea întreagă, dar pe care obişnuiesc să le desconsidere, de la înălţimea lor olimpiană, tenorii istoriei literare româneşti, atunci când îşi redactează manualele. Şi totuşi, nici opera lui Ştefănescu nu este scutită de inadvertenţe, cum ar fi, de pildă, absenţa oricărei bibliografii secundare pe marginea autorilor trataţi, dar este până la urmă o scăpare insignifiantă, dacă privim contextul istoriografiei literare româneşti. În plus, Ştefănescu adoptă o atitudine ponderată şi atentă la realităţile literare, ceea ce este de apreciat. Nu regretăm decât faptul că s-a aplecat asupra exegezei genului ştiinţifico-fantastic doar cu ocazia capitolului dedicat lui Crohmălniceanu (Ştefănescu 2005: 296-304), unde nu trece cu vederea, spre deosebire de Marian Popa, faptul că el a fost şi „autor de SF” şi astfel, îl recunoaşte în paragraful final al acestui capitol, ale cărui rânduri oferă o adevărată lecţie de obiectivitate (302a-b):

Ov. S. Crohmălniceanu a făcut cititorilor o surpriză publicând în 1980 volumul de povestiri ştiinţifico-fantastice Istorii insolite. Genul era considerat în anii aceia minor, deşi tocmai fusese cuprins de o nouă efervescenţă, prin contribuţia a sute de tineri entuziaşti, din întreaga ţară, îndeosebi din centrele universitare, unde apăreau şi fanzine, greu controlabile de cenzură, din cauza caracterului specializat al textelor. […] Criticii literari, în general, ignorau literatura ştiinţifico-fantastică, dintr-o exigenţă elitistă, dar şi dintr-o incapacitate nemărturisită de a înţelege idei ştiinţifice. Singurul care urmărise fenomenul cu o anumită consecvenţă, Ion Hobana, era el însuşi autor de science-fiction şi nu avea o suficientă autoritate pentru a crea un curent de opinie favorabil genului.
Printr-o coincidenţă, tot în 1980 apărea o foarte densă sinteză critică despre science-fiction, de Florin Manolescu, critic de profesie, inteligent şi emancipat, dar lucrarea încă nu fusese asimilată de lumea literară. Cartea lui Ov. S. Crohmălniceanu îi găseşte deci nepregătiţi pe iubitorii de literatură. Preferinţa cunoscutului critic şi istoric literar pentru SF pare o extravaganţă.

Cu toate acestea, Ştefănescu nu o considera o extravaganţă chiar atât de mare, fiindcă istoriile insolite erau tocmai produsul stăpânirii din partea autorului a tehnicilor literare, pe care şi le studiase amănunţit în decursul îndelungatei sale cariere de critic. Aşadar, aceste naraţiuni „derivă dintr-un surplus de competenţă teoretică […]. Un cititor profesionist, care a explicat de nenumărate ori cum funcţionează literatura, inclusiv literatura SF, construieşte acum el însuşi, din cuvinte, mecanisme de producere a emoţiei, ca să-şi verifice teoriile şi să se amuze” (302b). Să fi fost oare aceste scrieri pentru Crohmălniceanu o simplă distracţie fără niciun scop mai înalt, doar un simplu joc? Nici vorbă de aşa ceva: „în realitate, istoriile insolite sunt o literatură de bună calitate, serioasă, chiar dacă au factura unui joc literar” (ibidem). Ca atare, „nu pot fi ignorate într-o istorie a genului” (ibidem), deoarece „câteva dintre istorii sunt antologice […]. Ele se remarcă prin noutatea subiectelor (într-un domeniu în care totul pare să fi fost inventat şi subiectele doar se rescriu, de multă vreme), prin combinaţia rafinată de cultură umanistă şi spirit ştiinţific (ca la Ray Bradbury), prin umorul de idei” (302b). Această judecată se sprijină în continuare pe o scurtă dar pertinentă descifrare a mai multor istorii, pe care Ştefănescu le caracterizează prin câteva trăsături de condei, accentuând un anumit „umor livresc” (303 a-b) al acestor povestiri şi, în mod indirect, îngrijirea lor stilistică (de pildă, acel „mesaj digresiv şi bombastic” terestru care răspunde la Mesajul din stele „seamănă cu un discurs al lui Caţavencu” [303a], care nu pare a fi o companie tocmai proastă). Se pare, aşadar, că elogiile adresate operei speculative ale lui Crohmălniceanu coincid cu părerea lui Nicolae Manolescu şi sugerează poziţia înaltă care i se cuvine în cadrul canonului literar românesc general, şi nu doar în secţiunile rezervate genului SF. Deosebirea principală dintre cei doi istorici constă în faptul că Ştefănescu îşi argumentează afirmaţiile şi, mai cu seamă, demonstrează tacit că este la zi cu bibliografia critică românească specializată în genul ştiinţifico-fantastic, atât dinăuntrul (Hobana), cât şi din afara (Florin Manolescu) grupului format din cultivatorii genului şi din susţinătorii acestuia, grup desemnat cu ajutorul neologismului de provenienţă anglo-saxonă fandom. Erudiţia de care dă dovadă îi permite lui Ştefănescu să construiască o panoramă istorică aproape inatacabilă, în ciuda spaţiului restrâns pe care i-l acordă. Am putea contracara anumite afirmaţii, precum cea care pune rezerva criticii generale pe seama unei insuficiente culturi ştiinţifice. Considerăm că lectura unei opere ştiinţifico-fantastice nu pretinde stăpânirea temeinică a unei astfel de culturi, deoarece manifestările literare ale genului pot fi înţelese şi analizate cu aceleaşi instrumente hermeneutice ca oricare alt text literar, fiind vorba, trebuie din nou să o spunem, de opere de ficţiune, şi nu de tratate ştiinţifice. Chiar şi aşa, să-i reproşăm lui Ştefănescu acest amănunt ar însemna să căutăm nod în papură. În realitate, ne aflăm în faţa unui autentic etalon de scriere a unei istorii literare, chiar dacă, de fapt, aceasta urmează o abordare uşor tradiţională. Pentru ca un astfel de model să fie izbutit, trebuie să aibă măcar o anumită rigoare istorică şi bibliografică, deoarece, în lipsa acestora, canonul pe care îl consfinţeşte ar deveni arbitrar, dacă nu chiar o influenţă nefastă asupra viziunii pe care o poate dobândi un popor asupra propriei literaturi, o influenţă nefastă izvorâtă din abaterea de la realitate. Contribuţia lui Ştefănescu şi, într-o măsură mai mică, cea a lui Popa, echilibrează, aşadar, o încremenire a canonului într-un subiectivism exacerbat, cum considerăm că este cazul celorlalţi istorici. Dar ei nu reuşesc, totuşi, să reînnoiască în mod decisiv istoriografia literară românească, al cărei spirit conservator încă predomină, căci autorii preferă doar să îl nuanţeze şi atât, fiind mânaţi de respectul pe care îl poartă procedeelor filologice de odinioară. O veritabilă împrospătare a canonului nu va fi posibilă fără efortul susţinut al cercetătorilor specializaţi într-un anumit gen literar, gen pe care, inevitabil, îl stăpânesc foarte bine. Acest principiu este valabil atât pentru literatura denumită realistă cât şi pentru cea fantastică, termen înţeles în sensul său cel mai amplu şi incluzând genul ştiinţifico-fantastic. Din toate aceste motive, redactarea istoriilor contemporane ale literaturii din numeroase ţări implică, aşa cum am semnalat deja, o activitate colectivă, iar când întâlnim, totuşi, un autor unic, el îşi bazează invariabil exegeza pe studiile deja existente, lăsându-se îndrumat de acestea şi citându-le în mod adecvat. Dacă această metodă va ajunge să fie adoptată în viitor şi în România, genul SF va ocupa, fără urmă de îndoială, un loc mai onorabil decât cel pe care îl ocupă acum. Nu ne propunem să emitem judecăţi de valoare, dar merită să semnalăm ridicata valoare literară a producţiei medii româneşti în cadrul acestui gen, cel puţin dacă o comparăm cu cea din alte ţări, mai afectate decât România de virusul ghetoizării paraliterare. Acest lucru înseamnă că viitoarele istorii literare contemporane româneşti vor fi nevoite să calce pe urmele lui Ştefănescu, prin recunoaşterea considerabilei şi valoroasei producţii critice publicată între graniţele României. Poate că a sosit clipa recunoaşterii acestei ţări în calitatea ei de autoritate în acest sector. Faptele vorbesc de la sine.

Aşa cum precizează şi Ştefănescu, primul critic important de SF românesc a fost şi un bun narator al genului, Ion Hobana, pionier, totodată, în cercetarea cu caracter istoric. Printre lucrările lui cele mai cunoscute se numără antologia Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti (1969), unde a scos la lumină o serie de texte româneşti mai mult sau mai puţin valoroase, scrise înainte de instaurarea regimului comunist, încadrabile în acest gen. A mai publicat şi alte volume, cu caracter informativ, despre precursorii de peste hotare ai genului, care nu prezintă interes pentru lucrarea de faţă, ce tratează exclusiv genul ştiinţifico-fantastic românesc. Dacă privim înspre opera lui Florin Manolescu, trebuie spus că, în afara culegerilor lui de povestiri speculative, comparabile cu cele scrise de Crohmălniceanu, aluzia elogioasă a lui Ştefănescu se referă la Literatura S.F. (1980), carte prin care a abordat acest gen pentru prima oară în România, adoptând puncte de vedere multiple şi dovedind temeinicie în demersul său. Scopul cărţii sale era unul de popularizare, dar acest lucru nu l-a împiedicat să fie riguros în caracterizarea teoretică a genului. Mai mult decât atât, cartea cuprinde un amplu capitol intitulat „S.F în România” (181-271), care demonstrează o calitate filologică fără cusur, mai cu seamă în spaţiul dedicat literaturii care a precedat deceniul anilor ´50. În spatele volumului semnat de Florin Manolescu se ascunde o muncă de cercetare ireproşabilă, constând din consultarea directă a publicaţiilor şi a revistelor din epocă, resurse filologice de pe urma cărora alţi istorici ai literaturii române ar avea mult de câştigat, dacă ar opta pentru utilizarea lor. După această splendidă lucrare s-a publicat monumentala carte Istoria anticipaţiei româneşti de Mircea Opriţă, pe care am menţionat-o mai sus, ajunsă deja la ediţia a treia (cu titlul Anticipaţia românească, în 1994 şi 2003, şi cu cel definitiv de Istoria anticipaţiei româneşti, în 2007), care completează şi îmbunătăţeşte ediţiile precedente. Această lucrare revizitează, în cele aproape 600 de pagini ale sale, practic întreaga literatură ştiinţifico-fantastică românească cunoscută, de la origini până în anul 2000 (operele posterioare acestui an au fost incluse în volume complementare), comentând atât literatura cultivată de autori dedicaţi exclusiv genului în discuţie, cât şi incursiunile SF ale autorilor care s-ar încadra în aşa-numita literatură generală. În aceeaşi ordine de idei, ar fi instructivă o comparaţie a paginilor meticuloase pe care i le dedică operei Paradisul (Opriţă 2007: 386-388) şi volumelor de istorii insolite ale lui Crohmălniceanu (215-222) cu analiza sumară a istoriilor mai sus menţionate, dar un astfel de demers ne-ar îndepărta considerabil de tema abordată. Revenind aşadar la aceasta, ar mai fi de spus că volumele semnate de Opriţă pot fi privite ca un model de scriere a unei istorii literare panoramice. Nu ne referim doar la faptul că exegeza îmbină claritatea cu rigoarea, în interiorul unei scheme oarecum călinesciane, ci şi la alte indicii, aparent neglijabile, dar care diferenţiază un studiu filologic temeinic de celelalte. Calitatea notelor de subsol, caracterul exhaustiv al bibliografiei, atât al celei primare cât şi al celei secundare, faptul că a făcut uz de lucrările anterioare pe aceeaşi temă şi că a dedicat a doua parte în întregime (419-520) exegezei româneşti despre genul ştiinţifico-fantastic, ei bine, toate acestea demonstrează că baza solidă a cărţii se datorează nu atât geniului critic indubitabil al autorului său, cât unei fructificări riguroase a tuturor elementelor precedente. Rezultatul constă într-o reconstituire a unei tradiţii naţionale în genul ştiinţifico-fantastic, mai completă decât oricare alta, cel puţin dintre acelea redactate în limbile romanice. Cu greu am putea ridica mai sus ştacheta. Mai mult decât atât, secţiunea rezervată exegezei româneşti ne dezvăluie că genul SF românesc nu este apreciat şi studiat doar de istorici neîntrecuţi precum Opriţă, ci şi de teoreticieni de talie mondială.

Cu riscul de a nedreptăţi nişte cărţi deosebit de interesante închinate acestui tip de literatură, cum este de pildă Despre science fiction (2007) de Radu Pavel Gheo, ţinem totuşi să semnalăm că independenţa absolută faţă de cenaclurile literare şi cu faptul că marile sale scrieri au apărut la o mică editură de provincie, mai precis la Cluj, nu mai trebuie să justifice ignorarea operei lui Cornel Robu de către establishment-ul critic românesc. În afara unei cărţi intitulată Paradoxurile timpului în science-fiction (2006), ce echivalează cu o contribuţie remarcabilă la exegeza pe marginea subiectului abordat, lui îi aparţine unul din marile studii teoretice despre estetica genului ştiinţifico-fantastic, pe care el o apără cu convingere ca fiind profund legată de sentimentul sublimului. Este vorba de un tratat cu nimic mai prejos decât cel semnat de Opriţă (atingând, la rândul lui, 600 de pagini), intitulat O cheie pentru science-fiction (2004). Dimensiunile monumentale, precum şi limba în care a fost redactată lucrarea au împiedicat deocamdată difuzarea ei în marile limbi de circulaţie internaţională, începând cu engleza, lingua franca a genului SF. Totuşi Robu a publicat în sinteză ideile pe care le argumentează în carte, sub formă de articole destinate revistelor academice specializate anglo-saxone, mulţumită cărora a putut participa, în calitate de figură marcantă, la dezbaterile pe tema specificităţii artistice a genului ştiinţifico-fantastic. Pentru a estima influenţa pe care o exercită, va fi deajuns să indicăm că, în cartea recunoscută ca un reper teoretic absolut ai ultimilor ani, este vorba mai precis de The Seven Beauties of Science Fiction, de Istvan Csicsery-Ronay, Jr., autorul dedică cel de-al cincilea capitol, sau „frumuseţe”, subiectului „The Science-Fictional Sublime” (2008: 146-181), unde îl citează pe Robu în nota 20, în aceşti termeni care nu lasă loc interpretărilor: „Cornel Robu, whose seminal essay ‘A Key to Science Fiction. The Sublime’ (Foundation 42 [summer 1990]: 21-37) inspired much of this discussion” (285). Altfel spus, ideea esteticii sublimului aplicată genului ştiinţifico-fantastic îi datorează lui Robu o bună partea din substanţă. Ne întrebăm, desigur, câţi teoreticieni români ai literaturii se pot mândri cu faptul că au influenţat, câtuşi de puţin, cursul pe care l-au urmat dezbaterile critice internaţionale, ne referim aici la intelectualii care trăiesc în România, şi nu în străinătate[7]. Nici măcar Călinescu nu a contat prea mult în comunitatea internaţională a criticilor din vremea lui. În mediul bine delimitat al genului science-fiction, dominat aproape exclusiv de cercetătorii anglo-saxoni, criticii respectaţi care provin din alte tradiţii culturale sunt rarisimi, ceea ce nu face decât să valorifice şi mai mult meritele lui Robu. Aşa stând lucrurile, dispreţul oficial manifestat de principalele instituţii literare româneşti faţă de genul ştiinţifico-fantastic, aşa cum se desprinde din istoriile literare cele mai cunoscute, nu este doar de neînţeles, ci şi neavantajos. Cum se poate reînnoi istoriografia literară românească, ba chiar canonul, fără a lua în seamă contribuţiile acestui gen, ce şi-a demonstrat cu vârf şi îndesat viabilitatea şi potenţialul său universalist atât prin producţia narativă, ce a avut parte de numeroase traduceri în alte limbi, cât şi prin cea critică? Marginalizarea lui, în cadrul canonului românesc, nu este doar inoportună, într-o epocă precum aceasta, încă postmodernă, ci şi inadmisibilă, sub aspect istoric şi ştiinţific, dată fiind valoarea lui uşor de demonstrat. Cu toate acestea, nimic nu ne împiedică să sperăm că, în acest spaţiu lingvistic şi cultural, se va produce la un moment dat ruptura definitivă de tradiţionalismul istoriografic naţionalist încă dominant în establishment-ul intelectual. Sperăm să se înţeleagă că şi literatura din acest spaţiu a ştiut să proiecteze viitorul în mod strălucit şi să facă loc, concomitent, unei exegeze aproape fără rival în afara şi în interiorul ţării, în ciuda discriminării la care pare încă să fie supusă. Sau poate e mai potrivit să spunem tocmai datorită acestei discriminări, deoarece caracterul ei paralel cu istoriografia literară oficială, i-a permis să se elibereze de inerţia apăsătoare impusă încă în România de cei care dictează canonul literar[8].

Traducere din limba spaniolă de Oana Presecan