Un critic mai ponderat nu s-ar fi grăbit să afirme cu atâta convingere că „unicul” autor român comparabil cu marii clasici ai literaturii ştiinţifico-fantastice universale este Crohmălniceanu, atâta timp cât există şi alţii care merită să fie recunoscuţi şi care au fost traduşi în alte limbi în repetate rânduri, cum este cazul lui Gheorghe Săsărman, pe care Manolescu nu îl aminteşte nici măcar o singură dată. Cu toate acestea, este interesant să observăm că autorul este capabil să renunţe la prejudecăţi, redobândindu-şi acuitatea critică, atunci când studiază operele ştiinţifico-fantastice în cadrul literaturii de interes general, căci, în acel caz, reputaţia scriitorilor îi salvează din circuitul paralel. Un bun exemplu ni-l oferă analiza piesei Paradisul, din pasajul rezervat dramaturgului Horia Lovinescu. Deşi consideră piesa „o eroare” (988b), se apleacă asupra ei, pentru a-şi justifica poziţia. Nu este vorba deci de o eroare izvorâtă din caracterul ei s.f., ci mai degrabă din confuzia de idei şi intenţii ale satirei lovinesciene: „finalul este echivoc, bufon şi tragic deopotrivă […] Autorul n-a vrut probabil să sucombe încă o dată sub povara umanismului gorkian şi a complicat totul cu o ambiguitate lipsită însă de orice sens dramaturgic şi filosofic” (ibidem). Acestea fiind spuse, nu ne rămâne decât să deplângem faptul că efortul investit în desfiinţarea comediei lovinesciene nu a fost folosit pentru a justifica, printr-o exegeză mai amplă, elogiul adresat povestirilor lui Crohmălniceanu. Prin acest gest, criticul ar fi evitat ca aparenta exagerare şi superficialitate a cuvintelor sale de laudă să intre în categoria unor simple constatări impresioniste. Scopul acestei lucrări nu este însă acela de a dezvălui lipsurile criticului, ci de a semnala pertinenţa şi caracterul actual al metodei sale, având în vedere criteriile alese de el în abordarea literaturii ştiinţifico-fantastice. Privit din acest unghi, demersul lui Manolescu pare mai izbutit atunci când se apropie de modelul călinescian şi mai puţin atunci când aplică o concepţie specifică Modernităţii târzii în interpretarea genurilor denumite paraliterare. El perpetuează, pe această cale, o viziune inadecvată asupra canonului, nu numai depăşită, ci şi ineficientă când vine vorba să facem dreptate unei practici literare care este o realitate de câteva decenii încoace, precum şi evoluţiei criticii internaţionale şi româneşti din tot acest timp, a cărei necunoaştere este letală întocmirii acestei istorii literare. Nu vedem nimic rău în a fi epigonul lui Călinescu cu o întârziere de cincizeci de ani, dar ni se pare mai puţin scuzabil faptul că epigonul nu pare să fi aflat că reuşita maestrului său a depins de stăpânirea unor instrumente filologice pe care el le desconsideră şi că o istorie a literaturii naţionale nu poate fi ruptă de cea universală, cu atât mai puţin într-o lume atât de informată precum cea în care trăim. În sfârşit, problema lui Manolescu constă mai degrabă în aplicarea deficitară a metodologiei de lucru decât în metodologia în sine, fapt pe care îl putem deduce din comparaţia cu o altă mare istorie a literaturii române redactată în stil călinescian, şi care a văzut de curând lumina tiparului, în speţă, cea semnată de Marian Popa.

În ciuda faptului că Popa preia deosebirea dintre literatura tout court şi „literatura de consum”, iar spaţiul dedicat acesteia din urmă este neînsemnat, proporţiile uriaşe ale lucrării, precum şi grija cu care explică diversele demarcaţii generice fac ca abordarea genului ştiinţifico-fantastic să atingă un grad de rafinament inedit în cazul unui autor din afara cercurilor de cunoscători ai acestuia. Cu toate acestea, unele afirmaţii ne ridică semne de întrebare, cum ar fi de pildă aceasta: „realitatea este că literatura S.-F. nu are o justificare pragmatică în România: ştiinţele prosperă în Occident, unde simultan cu dezvoltarea genului se produce şi diversificarea sa” (Popa 2009: II, 937a). Fiind vorba de un obiect literar, chiar dacă unul bazat pe o perspectivă ştiinţifică asupra existenţei şi a universului, gradul de dezvoltare a literaturii ştiinţifico-fantastice nu păstrează o legătură directă cu nivelul de progres al ştiinţei în sine, ci cu propria tradiţie şi cu existenţa implicită a unui cerc de scriitori, cu o masă critică suficientă astfel încât să le permită să pună în aplicare o dinamică intertextuală ce se alimentează de una singură, condiţii care au fost şi încă mai sunt îndeplinite în peisajul literar românesc. Pe lângă toate acestea, Popa menţionează o serie de reviste şi edituri specializate care confirmă existenţa unei astfel de şcoli. Ea a rezistat presiunilor din partea puterii comuniste, făcând loc unei opere variate atât ca abordare cât şi ca obiective, ceea ce reflectă potenţialul evolutiv al acestui gen literar, definit de Popa în următorii termeni (II, 937b):

            Science Fiction este o istorie raţională bazată pe principiul clarificării ştiinţifice, deci a dublului metodic, la finele cercetării sistematice valorificând de obicei aventura, aflându-se cunoaşterea mai bună a unui fenomen care iniţial a contrazis imaginea curentă a legităţii naturii, dar nu şi una din viitor sau pe aceea a supracoordonărilor. […] Alţii văd în S.F. o literatură a înstrăinării, ajutând cunoaşterea, deosebindu-se de aceea care o împiedică (weird Fantastic), de fantasticul cerebral (ilustrabil prin Kafka, Borges, printre alţii) şi fantasticul satiric (Gogol, Bulgakov). E interesant că în spaţiul local se produc rudimente din sfera unui tehnologic instructiv, dar majoritatea cărţilor menţionabile au un caracter de graniţă. Genul e conceput prin reducţii inexistente aiurea şi una dintre ele este clar indicată de chiar un termen foarte folosit: literatura de anticipaţie. Mulţi autori n-au curaj să-şi asume condiţia genului, socotit încă de esteţi drept paraliteratură (termen confundat cu subliteratură) sau literatură pentru copii şi de aceea se decid pentru fantasticul cerebral şi pentru jocurile de paradoxe logico-fizice. Alţii, mânaţi de intenţii critice, uzează de disponibilităţi alegorice ale genului, insistând asupra elementelor de utopie negativă sau avertizoare, precum şi asupra virtualităţilor politice, similare celor din literatura parabolică şi a absurdului. […] În fine, chiar dacă nu speculează atari ficţiuni pentru a-şi legaliza debordarea unei imaginaţii perverse, gratuite sau militante, românul poate uza de pretextul S.-F. pentru a beneficia de un cadru mai liber umorului.

Definiţia dată genului ştiinţifico-fantastic din primele rânduri ale citatului este de o obscuritate impenetrabilă, dar tentativa de a identifica limitele acestui tip de literatură oglindeşte dorinţa autorului de a-şi articula istoria în baza unor temeinice caracterizări teoretice, care să îmbine descrierea elementelor sale esenţiale (mai cu seamă caracterul său ştiinţific, raţional şi de anticipaţie) cu desfăşurarea lor pragmatică. Astfel, îi sunt surprinse formele şi registrele (instructiv, alegoric, umoristic etc.), precum şi legătura dialectică cu receptarea: negarea genului sau, mai degrabă, recurgerea la o fantezie cerebrală şi paradoxală, mai uşor de acceptat pentru „esteţi” decât aventura, tinde să mascheze includerea în acest gen a unor opere de autori care încearcă să se sustragă unei încadrări a priori în para/subliteratură sau în literatura pentru copii. Ei recurg deci la un exerciţiu de disimulare ce îmbogăţeşte, la urma urmei, dimensiunea speculativă a genului ştiinţifico-fantastic, şi configurează una dintre variantele consemnate de Popa. În plus, acesta nu ezită să o apropie de fantezia unor scriitori precum Kafka, Borges sau Bulgakov, ori de registrele prestigioase ale literaturii generale, cum sunt de pildă absurdul sau parabola, gest ce sugerează în mod indirect respectul pe care i-l poartă, pe lângă efortul său de teoretizare, dovadă a seriozităţii demersului său. Chiar dacă Popa nu este un specialist al genului, rigoarea îl determină să încerce să îi pătrundă sensul în termeni proprii. Totuşi, discursul său este destul de confuz şi totodată lipsesc referinţele bibliografice detaliate care să ne indice nivelul aprofundări unui subiect ce ocupă de fapt un loc periferic în manualul său. Însă, anumite aluzii confirmă cunoaşterea unor teoreticieni fundamentali, cum ar fi Darko Suvin, a cărui celebră (şi influentă) definiţie a genului ştiinţifico-fantastic ca literatură a unui cognitive strangement (1979), Popa o preia în pasajul citat, când se referă la „o literatură a înstrăinării, ajutând cunoaşterea” (2009: II, 937b). Acest fapt poate trece drept un simptom al dorinţei sale de a-şi baza cartea nu doar pe o cunoaştere profundă a contextului literar românesc, ci şi, într-o anumită măsură, pe critica internaţională actuală, ceea ce îl apropie de spiritul lui Călinescu şi îl distinge în corul istoricilor de azi ai literaturii române, din rândul cărora se remarcă prin spiritul exhaustiv. În domeniul de care ne ocupăm, acest lucru înseamnă că au fost menţionaţi aproape toţi acei scriitori de frunte care au devenit celebri datorită ficţiunilor fantastico-ştiinţifice, într-o ordine cronologică aproximativă, de la Victor Kernbach şi Ion Hobana până la autori mai tineri, cum sunt Gheorghe Păun şi Cristian Tudor Popescu, fără să fie uitaţi nici Mircea Opriţă, Voicu Bugariu ori Gheorghe Săsărman. Mai întâlnim şi scăpări care i-ar putea surprinde pe cunoscătorii genului, cum ar fi, de pildă, omiterea unor nume ca Adrian Rogoz, sau câte o clasificare stranie, cum ar fi încadrarea lui Horia Aramă în ultima secţiune a „literaturii de consum”, secţiune intitulată „Alte amestecuri şi sinteze”. Aceasta pare să cuprindă opere fantastice în cadrul cărora amestecul de genuri tinde către o sinteză, cum se întâmplă în romanul Piramida (1995) de Alecu Ivan Ghilia. Este vorba de o naraţiune de anvergură pe care critica academică nu o ia de obicei în calcul, iar descrierea oferită de Marian Popa pune în valoare interesul pe care îl prezintă această operă. De asemenea, un amplu pasaj consacrat unei cărţi care îmbină genuri diferite ale universului fantastic, într-o manieră adiacentă şi nu în sinteză, constituie una din primele recunoaşteri din partea criticii generaliste a măiestriei ce caracterizează colecţia de oraşe imaginare intitulată Cuadratura cercului (1975, 2001 în versiune integrală) de Săsărman, volum pe care îl consideră „memorabil” (II, 939a) şi pe care îl elogiază în mod deosebit, atât pentru conţinut, cât şi pentru talentul scriiturii şi varietatea stilistică („unele bucăţi sunt poeme în proză, altele par nişte pastişe tacitiene” etc.; II, 939b). Dat fiind că am tradus acest volum în limba spaniolă (Săsărman 2010), e de prisos să mai spunem în ce măsură împărtăşim această părere, chiar dacă nu înţelegem din ce considerent a fost inclusă opera în secţiunea ştiinţifico-fantastică şi nu în cea de „amestecuri şi sinteze”. Este vorba însă doar de o mică reţinere, care nu ne împiedică să lăudăm calitatea istoriei literare a lui Marian Popa, cel puţin în ceea ce priveşte abordarea genului studiat în aceste rânduri. În rest, aprecierile lui critice, pe marginea operelor aparţinând unor autori mainstream, dar care pot fi încadrate în genul ştiinţifico-fantastic, se remarcă adesea prin împletirea sobrietăţii cu acuitatea analitică, aşa cum demonstrează de pildă prezentarea scrierii Paradisul, care pare a fi, cel puţin în aceste manuale literare, cea mai comentată din sfera genului. Deşi aluzia la o „oarecare trivialitate” de care păcătuieşte această comedie ar putea aminti de reproşurile-şablon adresate genului, o putem interpreta şi ca pe o evidenţiere a lejerităţii ei stilistice. Această piesă nu se numără, e adevărat, printre cele mai izbutite opere lovinesciene, poate din cauza fricii de cenzură, care ar fi acţionat mai drastic dacă autorul ar fi ales o poziţie critică mai contundentă. În orice caz, Popa îi apără legitimitatea tocmai în acel context, indicându-i şi corecta filiaţie literară (I, 943a):

Inspirată din situaţii imaginate de Aldous Huxley în Brave New World, popularizând cu oarecare trivialitate probleme care preocupă gândirea contemporană, Paradisul (1968) prezintă intenţii polemice faţă de viziunea unei lumi utopice, ataraxică şi automatizată, în care gândirea, munca şi iniţiativa nu mai sunt relevante. Şi în acest caz se poate forţa cu oarecare folos decodificarea, pentru a semnala un răspuns polemic la imaginea Comunei de Aur propusă de comunişti.