Sorbind din cafeaua acelei epoci îndepărtate şi încă fericite, Sam avu ideea să-i ducă mamei medicamentul. Ar fi fost o bună încercare de a modifica trecutul. Ar fi acţionat discret, ar fi lăsat pachetul cu stocul de pastile la vedere, într-un moment când nimeni nu era în casă.

Ceea ce urmă, îl umplu de mirare şi îl enervă. Făcu rost de pastile din propria epocă. Mai întâi avu surpriza să constate că nu poate efectua saltul înapoi în timp din cauza pachetului cu pastile care devenise foarte greu. Două flacoane cu pastile atârnau câteva zeci de kilograme, deşi, după cum s-ar fi aşteptat, călătoria în trecut ar fi trebuit să le facă să devină uşoare, nu? Doar el îşi ataşa plăcuţe de plumb pe tălpi! Exasperat, îi mărturisi lui Anton.

–        Ce idee pe tine, măi băiete! Nu poţi transporta obiecte în propriul tău trecut. Nu îţi poţi modifica propriul tău trecut. Ar însemna să te anihilezi… nu poţi calcula ce efecte ar avea o schimbare infimă. Ştii tu… efectul fluture.

–        Nu-mi pasă, vreau să încerc.

–        Dar chiar dacă ţie nu îţi pasă, legile fizicii nu pot fi evitate. Există o respingere, e ceva ca la magneţi. Nu poţi transporta în trecutul tău nici măcar un capăt de aţă. Da, poţi duce în altă variantă de trecut, dar nu în trecutul tău.

Altă variantă de trecut? Anton vorbea adeseori despre lumile multiple, îl învăţase cum să le vizualizeze, dar Sam avusese de la început o tendinţă de a le evita. De data asta însă, deveni curios. Era ca şi cum ar fi plonjat în alt bazin. Şi iată că Anton avusese dreptate: reuşi să transporte pacheţelul într-una din realităţile paralele. Satisfăcut, îl puse pe masă, apoi se retrase şi continuă doar să vizualizeze evenimentele.

Prima oară maică-sa aruncă pachetul la gunoi, în timp ce punea grăbită masa de cină. Sam se întoarse în timp, înainte de primul salt şi repetă operaţia. Scrise pe hârtia albă a pachetului numele mamei, ca să-i atragă atenţia.

A doua oară mama găsea pachetul, dar nu apuca să-l desfacă pentru că aparatul ei sună o chemare urgentă la locul de muncă, iar ea fugi împleticindu-se în costumul de etanşare. Pachetul rămase pe colţul ferestrei de unde îl şterpeli cel mai bun prieten al lui Sam venit la el să se joace.

A treia oară mama găsi pachetul şi îl desfăcu plină de curiozitate. Se bucură mult văzând conţinutul, apoi o îndoială se aşternu pe chipul ei. La întoarcerea tatei îl întrebă ce ştie de pachet, iar tata, evident, nu ştia nimic. Nu ştia nici Sam cel mic.

Mama spuse ceva tatei, iar tata plecă cu pachetul.

Sam îl urmări disperat. Pachetul a fost dus la amărâtul de oficiu poştal din capul străzii unde începea Oraşul şi predat acolo. Porbabil era o variantă de trecut în care trupele de pază şi control erau mult mai dure…

Sam încercă şi a patra oară. Mama găsi pachetul, luă pastilele fără să mai pună întrebări. Sam exultă. Îi povesti lui Anton.

–        Am reuşit! De ce ai spus că e atât de greu? Nu aţi insistat voi îndeajuns. Eu am reuşit.

–        Da, aşa crezi? Ai stat până la final?

–        Cum până la final? A luat pastilele. Am pus suficiente pastile ca să-i ajungă pentru o cură întreagă.

Surâsul lui Anton îi strică euforia. Se întoarse în varianta respectivă a trecutului, în seara morţii mamei. Nimic nu se schimbase. Ea zăcea pe pat, el, copil, o ţinea de mână. „Deschide uşa, Sam!” şi toate chinurile pe care le îndurase, totul era acolo, neatins.

Anton răspunse un singur cuvânt în faţa protestelor lui:

–        Inerţia.

Elasticitatea timpului, îşi aminti el, tendinţa evenimentelor de a reveni la cursul iniţial.

De ce? Se plimba nervos prin camera de zi din apartamentul său şi gândea mai mult decât gândise în toată viaţa lui de până atunci. Ce anume stabilea cursul principal al evenimentelor? Ce anume putea să-l învingă? Exista un destin?

Cele mai multe întrebări erau fără răspuns. Însă erau unele lucruri pe care le observase singur. În primul rând, diferitele variante ale realităţii interacţionau cumva, nu erau „paralele”. Se vedea cu ochiul liber privind coroana copacului din faţa ferestrei. Arborele trăia în două lumi, cel puţin. Apoi, era clar faptul că ceea ce deja se întâmplase căpăta o greutate de neclintit, ca şi cum faptele trecutului, oamenii, chiar şi gândurile lor, ar fi fost înscrise într-o memorie a universului. Informaţia devenea de neînlăturat. Poate că era mai uşor de schimbat ceea ce nu se întâmplase încă. Dar dacă era valabilă teoria cealaltă, cea care spunea că toate evenimentele se întâmplă deodată? Atunci însemna că totul, chiar şi faptele viitoare, se întâmplaseră deja. Era un haos.

Se opri înciudat în faţa ferestrei şi privi copacul. Norii cenuşii apăsau Oraşul şi fire subţiri de ploaie cădeau aproape invizibil. Totuşi, o parte a coroanei sale părea mângâiată de soare pentru câteva clipe, înverzea…

Dar dacă, gândi el, dar dacă toate variantele realităţii există doar aşa, ca în virtual… şi nu devin cu adevărat reale decât după ce un observator din afară le vizualizează? Dacă… şi ideea îl părăsi lăsându-l furios.

Totuşi, avea să încerce! Nu prea făcuse salturi în viitor, dar acum are să încerce. Se aşeză comod şi îţi ţinu respiraţia pentru timpul necesar setării ceasului intern – cum îi spunea Anton – pentru salt.

Dorea să o găsească pe Zina. Să-şi vadă copilul.

Dar ceea ce descoperi în după-amiaza aceea era descurajant. În toate variantele vizualizate Zina avea o soartă cumplită. Sărăcia o ucidea repede. Copilul său, un băiat, rămânea la periferia Oraşului. De fiecare dată îi pierdea urma într-o seară, pe când Dani, aşa îl strigau ceilalţi, dispărea într-un gang. De acolo, fiul său nu a mai ieşit niciodată.

Nu a fost dificil să descopere că Zina locuia la cealaltă margine a Oraşului. Nu-i rămânea decât să meargă la ea, aici, în prezent, să încerce o împăcare. Veniturile lui ar fi salvat-o şi pe ea şi pe Dani. Trebuia să facă acest gest. Dorea din toată inima să-şi corecteze purtarea iresponsabilă.

*

– Nu am timp să-ţi dau prea multe explicaţii, trebuie să mă crezi pur şi simplu.

– Îmi pari foarte cunoscut.

– Da, bineînţeles. Eu sunt Sam, ştiu, ne cheamă la fel. Am toate motivele să-ţi doresc binele, iar ceea ce urmează să ţi se întâmple, nu e bine deloc.

– Dar de unde ştii tu…

– Ştiu. Te rog, hai să nu pierdem vremea argumentând. Peste cinci minute va intra cineva aici şi nu voi mai putea face nimic.

– Totuşi…

– Ai idee ce ai semnat? Vinzi un rinichi, un plămân, un ochi şi grefe de piele? Cum vei mai putea fi lângă Zina şi lângă Dani dacă tu vei fi de fapt mort? Cum vei mai avea grijă de ei?

– De unde ştii de Zina? Cine e Dani?

– Dani e fiul tău, deşteptule. Ţi se va naşte peste câteva luni, dar nu cred că mai apuci să-l vezi dacă faci prostia asta.

– Domnule, văd că… deşi nu înţeleg… dar am motive să vând, sunt foarte strâmtorat.

– Ştiu, ştiu! Vezi asta? E un lingou de aur. E al tău, ai grijă să-l foloseşti cu înţelepciune, vă poate scoate din sărăcie, dar va trebui să munceşti, oricum.

– Numai că deja am semnat…

– Da, Sam, ai semnat, ştiu şi asta, dar nişte calcule mă împiedică să vin puţin mai repede. E greu de explicat. Nu pot modifica decât viitorul, fir-ar să fie! Vino şi ţine-mă strâns, vom face manevra unui rac special de pe fundul mării când îl supără cineva. Te scot de aici.

*

– Tester Samuel Cert cu ghidul Anton, sunteţi eliberat din exerciţiu. Suma pe care Pharmacorex v-o datorează este virată în contul dumneavoastră. Conform protocolului 421, semnat de antecesoarea dumneavostră, Serena Cert, veţi rămâne la dispoziţia companiei noastre pentru teste cu caracter final. Acestea sunt cheile rezervei pe care o veţi ocupa, aveţi o oră liberă pentru convorbiri cu familia, dacă doriţi.

Sam se foi pe scaunul din sala de aşteptare. Anton ridică pentru el cheile prezentate la ghişeu.

–        Dacă sunt eliberat din exerciţiu, ce nevoie mai am de rezervă şi de chei?

–        Sam, eşti tester, ai acceptat să faci teste, da?

–        Da, şi?

–        Nu scria nicăieri în contract că ţi se vor da lămuriri despre ce se testetază pe tine.

–        Aşa este, dar nu am protestat. S-a experimentat pe mine până şi călătoria în timp şi n-am zis nimic!

–        Nu s-a experimentat călătoria în timp. Uite ce este, am o simpatie pentru tine, dintr-un motiv egoist, recunosc. Mi-ai purtat noroc, substanţa găsită de mine a dat rezultatele pe care le scontam, iar tu ai fost mediul de cultură care a demonstrat că am făcut o descoperire importantă.

–        Mediu de cultură?!

–        Nu ai călătorit în timp.Chestia cu călătoria în timp a fost doar vehiculul emoţional pentru altceva…

–        Pentru ce, la naiba?

–        Am găsit o substanţă care corectează caracterul. Transformă felul de-a fi, înţelegi? Erai un tip insensibil, cinic, chiar egosit aş spune… Iar după administrare ţi-ai canalizat energia ca să repari greşelile trecutului, ai găsit-o pe Zina, ţi-ai îndreptat faptele… Toată structura ta sufletească s-a modificat. Ai încercat să faci bine în mod dezinteresat, ai ajutat oameni din aşa-zisele lumi paralele… Ai fost un succes pentru mine, Sam.

–        Deci vrei să spui că teoriile tale cu lumile multiple şi saltul în timp erau invenţii?

–        Doar o modalitate de a te face să reflectezi la viaţa ta, la importanţa deciziilor tale.

–        Ce rahat! Vreau să plec să nu mai aud de voi. Întrerup contractul, este lipsit de etică.

–        Sam, îmi pare rău, dar va trebui să ramâi.

–        Nici nu mă gândesc. Da, mi-ai ajutat să-mi repar greşeala, am acum o familie, plec la Zina, nu am niciun motiv să continui. Voi munci în alt domeniu.

–        E imposibil, Sam. Protocolul 421, nu ai auzit? Presupun că nu ştii ce înseamnă.

–        Nu.

–        Bunica ta, Serena Cert, te-a vândut firmei. Cum altfel ar fi putut să aibă casa aceea pe strada cu copaci?

–        Nu, eu am venit de bunăvoie, am citit o ofertă.

–        Ai venit mai repede decât prevedea contractul bunicii. Peste câteva luni ai fi fost luat de la domiciliu. Vezi cât de importantă este substanţa pe care am descoperit-o? Oamenii nu mai aveau nimic bun în ei.

–        Teste finale? Ce înseamnă teste finale? Nu vreau să mai rămân!

*

–        A fost o întâlnire foarte ciudată. Sunt şocat. Acum trebuie să ne gândim cum spargem cărămida asta în bucăţi mai mici. Să nu spui nimănui de aur, fetiţo, ne-am trezi cu gâturile tăiate fără să ştim ce ni se întâmplă.

–        Sam, cred că a fost un înger. Dacă reuşeşti să rupi o bucăţică, ştiu cui o putem vinde. Femeia de serviciu de la casa din centru are un frate bijutier. Trebuie să ne gândim ce-i vom spune… Că ţi l-a lăsat bunica ta moştenire?

–        Zina, cred că e o idee bună. Toată lumea ştia că bunică-mea a avut o situaţie mai bună.

–        Scumpule, sunt fericită.

–        O să luăm o căsuţă curată la marginea Oraşului, asta pentru început. Nu trebuie să atragem atenţia. Eu o să-mi caut de lucru, iar tu vei avea grijă să te simţi bine. Ştii că Străinul i-a pus un nume fiului nostru? Daniel, l-a numit Daniel.

–        Vezi? Nu putea fi decât un înger.

–        Nu-mi ies din minte cuvintele pe care le-a spus la plecare, de parcă ar fi dorit să-mi transmită ceva cu totul special: „singura realitate e cea în care crezi”. Oare ce-o fi vrut să spună?