Sam încercă să se desprindă din găoacea fotoliului. Îi pocneau urechile ca după o ascensiune rapidă. Na! Efecte întârziate la produsul acesta. Îşi simţea mintea făcută cioburi, nu putea lega lucrurile între ele, constată el clipind des şi încercând să rămână stabil pe picioare. Îşi târşi paşii spre bucătărie unde avea tableta de protocol. Până în ziua aceea însemnările lui, deşi ajunse la pagina 5, erau foarte asemănătoare. Dar iată că azi… Se întoarse în faţa ferestrei uluit de o imagine pe care o înregistrase cu întârziere: copacul. Copacul din rondul cu verdeaţă arăta altfel. Adică era în plină transformare. Sam clipi din nou, se frecă la ochi. Parcă ar fi urmărit un film derulat cu acceleratorul: copacul, de fapt o anumită parte a coroanei, părea supusă unei scurgeri mai rapide a timpului. Frunzişul său creştea vizibil, apoi pălea, se ofilea, cădea. Şi dintr-o dată, după numai câteva clipe, muguri noi pocneau de parcă ar fi năvălit primăvara.

Nu, nu era de bine! Ultimul produs administrat de corporaţie era periculos: dădea halucinaţii.

Îşi continuă drumul spre bucătărie, dar aici se sperie de-a binelea:

–        Ei drăcie! îi scăpă pe când aproape că făcu un salt înapoi. Nu era obişnuit să dea peste străini în propria casă, mai ales când ştia că uşa e încuiată şi că nu a chemat pe nimeni. Şi ce dacă era tipul din vis? Cum intrase? Ce căuta? Ce legătură era între toate astea?

–        N-am vrut să fiu inoportun, dar a trebuit să te urmez.

–        Din virtual… ai ieşit din virtual.

–        Nu, nici chiar aşa. făcu Anton modest. Hai, ia loc, deocamdată nu îţi poţi stăpâni reacţiile, este firesc. Substanţa care ţi-a fost administrată încă nu e perfect stabilă în corpul tău.

–        Dar cine eşti?

–        Anton, ghidul tău în excursii. Da, nu este un răspuns mulţumitor, voi încerca să-ţi dau mai multe explicaţii, dar nu uita că ai semnat un contract cu firma, aşa că nu are rost să protestezi. Eşti sub influenţa ultimului produs, un produs ceva mai special.

–        Un medicament. preciză Sam cu gura uscată.

–        Nu tocmai un medicament. O substanţă care are anumite efecte. Ca urmare a acestor efecte, testate deja pe alte persoane înaintea ta, vrem să descoperim ce abilităţi capătă corpul uman.

–        Îţi spun eu: sunt total zăpăcit şi mă doare capul.

–        Din cauza presiunii, da.

–        Şi… şi copacul din faţa clădirii a luat-o razna. Înverzeşte şi se usucă de parcă s-ar învârti în morişcă! zise cu satisfacţie aşteptând să citească măcar puţină tulburare pe faţa neclintită a lui Anton.

–        Uite, Samuel, voi încerca să-ţi explic atât cât ai nevoie ca să putem colabora. Mai mult nici nu ai vrea să ştii, crede-mă, sunt chestii teoretice plictisitoare.

–        Uimeşte-mă!

*

O privi pe sub sprâncene pe asistenta de la recepţie. Era îmbrăcată în alb, dar nu avea nici un fir de păr pe cap, boneta clasică acoperea o bilă perfect lucitoare. Nici sentimente nu păreau să se ascundă sub respectiva ţeastă. Îl evaluă cu o privire neutră, nu răspunse întrebării lui despre valabilitatea ofertei de lucru ca tester, doar îi notă numele pe o tabletă. Când apăru un răspuns pe care el nu-l putea vedea, abia atunci, ea zâmbi uşor:

– Dar domnule Samuel Cert, vă aşteptam.

Plăcut surprins, încălzit de atenţia ce i se acorda, acceptă să urmeze un alt membru al personalului spre camera de primire.

Acolo i se înmână contractul şi imediat, după nici două minute, i se ceru o semnătură. Încercă să explice că nu a citit tot, era mult şi scris mărunt, dar încruntătura de pe faţa celui care-i vorbea, îl determină să renunţe. Semnă. Semnă mai multe foi, i se luă şi amprenta electronică.

Cineva îl conduse în altă încăpere, deja era derutat, toate erau perfect asemănătoare, albe şi impersonale, i se ceru o adresă.

–        Suntem o firmă serioasă, domnule Cert, ne respectăm angajamentele. Vom expedia această sumă familiei dumneavoastră.

Suma îl determină să spună adresa imediat. Zina avea să fie copleşită. Ca să nu pară prea sărac, mormăi ceva despre faptul că nu era nicio grabă, că putea duce el banii acasă şi era atât de stârnit, încât nu observă felul ciudat în care îl privi cel din faţa lui.

*

– Trebuie să ştii că eşti un norocos. Ai luat produsul sub formă de pastile. Până să se ajungă aici era administrat intravenos. Şi nu era deloc plăcut.

– Nici acum nu e plăcut. Mă doare capul.

– Ţi-am spus, e din cauza presiunii. Ai suportat dintr-o dată vreo zece ani. În plus.

– Cum?

– Presiune ridicată. Ai făcut un salt în viitor. Te-ai deplasat zece ani.

– Din câte ştiu, nu s-a inventat maşina timpului. Omule, eşti beat sau ce? Eu tot nu înţeleg cine eşti.

– Corpul uman este maşina timpului. E perfect pentru deplasări în timp, doar că era nevoie de mici ajustări. Acum, vezi tu, mintea umană şi procesele de conştiinţă seamănă mult cu lumea cuantică. Ai habar ce sunt punţile Einstein-Rosen? Nu? Mda… păi în cazul ăsta mi-e cam greu să-ţi explic. ADN-ul uman poate crea structuri invizibile în energia vacuumului din spaţiu, producând acele „găuri de vierme”. Se aseamănă cu punţile Einstein-Rosen, numai că acestea din urmă se referă la stele. Chestia e că se poate trece prin aceste tunele, se poate circula în timp şi spaţiu.

– Aiurea!

– Există şi animale care fac câte un mic salt în timp. E o specie de raci care trăieşte în oceane, la mare adâncime. Când sunt agresaţi fac un salt de câteva secunde înapoi în timp pentru a evita atacul. Dispar, efectiv. Circulă prin acest tunel. Aşa cum alte specii marine se ascund într-un nor de cerneală, aceşti raci se ascund în timp. E fabulos.

– E hazliu!

– E real. Substanţa care ţi-a fost administrată măreşte capacitatea naturală a corpului uman de a călători în timp. Problema este că trebuie să învingem presiunea timpului, mă înţelegi?

– Nu.

– Aşa cum aerul şi apa exercită o anumită presiune asupra corpului uman şi timpul acţionează în acelaşi fel. De aceea te doare capul. Ai făcut un salt brusc într-o epocă unde aveai cu zece ani mai mult. Şi asta ar fi doar una dintre probleme. Nu stăm bine nici la nivel teoretic. Lucrurile par să se contrazică. Există savanţi care nu acceptă noţiunea de presiune a timpului şi au construit o imagine a Universului în care toate evenimentele sunt simultane. Ar fi un haos greu de acceptat pentru mintea umană. Hugh Everett a găsit o cale de ieşire când a emis teoria lumilor multiple. Este destul de mult bun-simţ în construcţia sa, ascultă. Universul nu poate lăsa neexploatată nicio variantă. Cu alte cuvinte există o infinitate de lumi în care fiinţează o infinitate de persoane numite Samuel Cert care au devenit – sau nu – testeri la Pharmacorex. Orice decizie pe care o iei dă naştere unei lumi noi.

– Ştii ceva? Pe mine m-ai pierdut pe drum. N-am absolvit decât nişte cursuri tehnice.

– Perfect, perfect! Înseamnă că ai studiat ceva fizică cuantică. Principiul indeterminării cuantice limpezeşte cât de cât ceea ce încerc să spun: o particulă poate fi în orice punct al spaţiului, mai mult, poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp…

– N-ai putea să-mi spui direct ce vreţi de la mine?

– Să te supui testelor. Ţi-am explicat ce ţi se întâmplă ca să nu înnebuneşti.

–  Să înnebunesc e posibil… Şi ce trebuie să fac efectiv?

– Întâi vei călători alături de mine până înveţi să stăpâneşti dimensiunea saltului. Ţi s-a inoculat deja un transmiţător care citeşte automat datele tale fizice. Apoi, după ce vei trece de etapa asta vom încerca exerciţii de modificare.

– Ce să modificăm?

– Anumite evenimente din trecut, desigur.

*

Se simţi oarecum indignat abia după o oră de aşteptare într-una din acele încăperi albe. Lui i se păruse o veşnicie. Ar fi vrut să alerge acasă la Zina să-i spună că necazurile lor sunt depăşite, că vor avea tot ce era necesar pentru venirea copilului şi chiar mai mult, mult mai mult. Nu înţelegea de ce era necesar să mai rămână. Uşa nu se deschidea, ce chestie!

Privi în jur. Camera nu avea mult mobilier: doar un dulap metalic şi un birou cu două scaune. Cealaltă jumătate a încăperii era despărţită printr-o perdea. Nu voia să fie indiscret, dar îşi pierduse răbdarea. Se ridică şi făcu doi paşi. Sursa de lumină din tavan îl irita. Era o lumină albă, rece care i se prăvălea în cap şi-i dădea o stare absurdă de nelinişte. Şi atunci îl invadă senzaţia intensă că a mai trăit aceste momente, ştiu ce va face în clipa imediat următoare – va merge încă doi paşi şi va mişca perdeaua, va privi dincolo de ea. Ştiu şi ce avea să vadă.

Se simţi cumva paralizat de preştiinţa aceasta ciudată. De unde putea să ştie? Cum putea fi atât de sigur? Probabil visase. Era unul din acele vise ale lui când se făcea că trăieşte singur într-un apartament pustiu cu ferestre spre rămăşiţa unui parc devastat.

Aşa cum anticipase, dincolo de perdea era un pat acoperit cu muşama, iar în mijloc, sub becurile de mare putere, o masă de operaţie. Ar fi privit cu înfiorare peretele opus unde se afla un banc plin cu instrumentar medical, însă descoperi tresărind că pe pat era un om.

Pe acesta nu se aşteptase să-l vadă, deşi da, era foarte, foarte cunoscut. Bărbatul ţinea în mână o cărămidă de aur.

*

Sam nu asimilase în totalitate teoriile lui Anton care îi explica pasionat, de câte ori aveau răgaz, despre realitatea uimitoare a lumilor multiple, despre posibilitatea ca totul să se petreacă în acelaşi loc şi în acelaşi timp. Pentru el lucrurile căpătaseră o concreteţe sensibilă. Percepea fizic presiunea timpului când făcea un salt, învăţase să adune în memorie amănunte pe care un aparat nu le-ar fi înregistrat: stări, atmosfere, glasuri vorbind pe diverse tonalităţi, în diferite limbi, felul mai intens sau mai palid în care îl atingea lumina, sunetul ploii…

Dobândise abilitatea de a sări în timp atât cât dorea şi astfel vizită mai întâi însoţit, apoi singur, epoci anterioare Marii Epidemii. Se plimbă pe străzile unor oraşe dispărute deja în timpul vieţii lui, chiar vorbi cu persoane din timpul acela, oameni inocenţi care nu bănuiau virulenţa cu care aveau să fie atacaţi de o gripă ce părea banală.

Vizită desigur şi Oraşul, adică ceea ce mai rămăsese după dezastru, locul în care el şi ai lui locuiseră în copilăria sa. Revăzu strada largă pe care bunică-sa avea o casă mare înconjurată de copaci. Atinse momentul în care mama sa şi tatăl său se stabiliră în afara Oraşului, fiindcă nu îşi mai puteau permite un adăpost nici în cel mai mizerabil cartier.

Se privi pe sine, de la distanţă, în zilele goale ale existenţei sale de dinainte de a o cunoaşte pe Zina.

Era ciudat felul cum timpul acţiona asupra lui. Ajunsese să se închipuie ca un fel de pasăre ce zboară undeva la înălţime şi vede tot, înţelege tot, iar asta îl făcea trist. Era prima oară că avea remuşcări pentru felul cum se purtase cu Zina. De fapt, fusese un nemernic! Cum de ajunsese să se comporte aşa? Părinţii lui se luptaseră pentru el, tatăl său lucra ca instalator ziua, iar noaptea ucidea şobolani într-o echipă de deratizare. Maică-sa făcea curăţenie, dar nu era una dintre acele femei de serviciu de lux care curăţă apartamente, ci umbla îmbrăcată în costumul etanş de protecţie noapte de noapte şi dezinfecta spaţii publice. Îşi amintea că dimineaţa când se întorcea acasă abia mai respira, nici nu era de mirare că murise de ceva la plămâni, sufocându-se. Crezuse că toate acestea sunt departe de el, se detaşase cu cinism, dar iată că acum, când totul era iarăşi viu şi prezent sub ochii săi, când constată că aceste lucruri se petreceau iar şi iar într-o teribilă repetare, într-o nesfârşită întoarcere a timpului, Sam simţi că nu mai poate răbda.

Da, era dornic să schimbe ceva! Era dispus să încerce experienţa de a modifica trecutul. Îi comunică acest fapt lui Anton. Se aflau pe terasa unei cafenele, într-o epocă îndepărtată din trecut, cu mult înainte de epidemie, cu mult înainte ca lumea să se schimbe definitiv.

–        Ha! adică tu crezi că a modifica trecutul înseamnă să te întorci la fosta nevastă şi să-i spui că regreţi? pufni Anton.

Sam inhală aroma cafelei, privi strada aglomerată şi se întrebă în sinea sa dacă ar fi fost cumva posibil să rămână pentru totdeauna în acel loc. Simţea că pluteşte, era adevărat, presiunea era extrem de mică şi aveau şi el şi Anton un strat dublu de plumb în talpa pantofilor, altfel s-ar fi ridicat două degete de la pământ şi ar fi vălurit ca o fantomă. Da, pe Sfintele Puteri! Ar fi rămas aici chiar dacă ar fi trăit ca un singuratic, chiar dacă ar fi avut senzaţia că tot restul vieţii priveşte un film şi că are dificultaţi în a prinde obiectele ca atunci când urmăreşti cu lingura o bucăţică de carne prin supă.

–        Sam, nu e aşa cum crezi. Nu prea ţi-am vorbit despre inerţie. De fapt, noi tot facem încercări de a modifica trecutul. Ai făcut şi tu.

–        Eu?

–        Da, tu. Chiar acum faci una. Numai că sunt cam fără efect.

–        Ce vrei să spui?

–        Uf! Iar îmi ceri să-ţi explic şi dup-aia te plângi că nu pricepi! Ştii cum e când cineva pune o frână bruscă?

–        Mda.

–        Îţi continui mişcarea iniţială. Asta e problema şi cu timpul. În ciuda încercării noastre de a schimba ceva, evenimentele, după o scurtă ezitare, revin pe vechiul făgaş. Unii numesc asta inerţia timpului. Cipp Harison i-a zis „elasticitate”. Zi-i cum vrei, dar încă nu ştim cum să învingem acest fenomen.

–        Atunci ce facem noi aici?

–        Experimentăm. Corpul nostru este mai inteligent decât suntem noi înşine. Îţi aminteşti că ţi-am spus că suntem anume făcuţi pentru călătoria în timp? Călătorim în timp pentru ca să acumulăm emoţii.

–        Ei, na!

–        Sam, emoţiile umane au proprietatea de a reprograma ADN-ul. Trebuie să ne perfecţionăm.

Şi Anton continuă să-i explice, dar Sam nu-l mai asculta cu atenţie. Îi revenea mereu în gând seara când o ţinuse pe maică-sa de mână, seara când ea a murit. Era singur acasă, tatăl său nu putea lipsi de la locul de muncă. Ar fi dat orice să nu fie silit să privească agonia maică-sii. Nu ştia sigur nici atunci, nici după aceea dacă o iubea. Ea era mereu obosită şi nervoasă şi nu avea chef să se ocupe de el, ori să-i acorde atenţie. Dar se lupta ca el să aibă de mâncare, să aibă un adăpost. Gonise doi băieţi mai mari care încercaseră să-l bată. Era mama. Nu dorea s-o vadă murind, iar ea îl silea s-o ţină de mână şi îl privea cu disperare. „Nu mai am aer, Sam, deschide uşa!” şoptea gâfâind şi înecându-se. Deşi era mic, Sam ştia că mamei i-ar fi fost ceva mai bine dacă ar fi avut un anumit medicament. O dată, o singură dată, tata i-l adusese, iar ea a lăcrimat de emoţie. Dar medicamentul se vede că trebuia luat o perioadă mai lungă, aşa că atunci când s-a terminat, mamei i-a fost iarăşi rău, tot mai rău…