Samuel se privi în oglindă. Era la fel de palid ca întotdeauna, cutele dintre sprâncene se aflau la locul lor. Puţinul păr cu care se născuse în creştet dispăruse cu mulţi ani în urmă. Îşi admiră limba. Petele albastre din gât începeau să se estompeze. Mda, se putea spune că supravieţuise şi de data asta. E adevărat că fuseseră nişte dureri câteva zile, senzaţii de vertij şi unele pocnituri ciudate în urechi. Le notase pe toate cu grijă pe tableta de protocol. Data, ora, descrierea cât mai exactă a simptomului. Dar nu a fost nevoit să acţioneze butonul roşu, o, nu! Specialiştii făceau totul să te salveze, totuşi era bucuros că el nu fusese nevoit să apese pe buton.

Trânti uşa dulăpiorului. Avea câteva luni libere până curierul îi va aduce un nou pachet alb în care se afla invariabil flaconul şi instrucţiunile de folosire. Uneori erau pastile rotunde, alteori ovale. De culori diferite. Unele miroseau puternic a ceva indefinit, altele nu aveau nici miros, nici gust. De câte ori înghiţea pastila era conştient că îşi asumă un risc. Iar lunile de libertate care urmau nu îi erau date din bunăvoinţa Pharmacorex, ci pentru urmărirea unor eventuale efecte secundare de lungă durată. Ştia şi asta.

Dar ce naiba! Jucau cu cărţile pe masă. Avea un contract cu ei şi era mulţumit de partenerii săi, se ţinuseră de cuvânt. Nu îi mai lipsea nimic, locuia într-un cartier periferic, dar curat şi aproximativ liniştit, îşi putea permite lucruri la care nici nu visase în copilăria lui tulbure.

Ce noroc pe el că nu apucase să se drogheze! Nu ar mai fi fost selectat. La început, Zina considerase asta o nenorocire. Dar când el îi explicase calm şi lucid că era alegerea lui, se încruntă şi rămase încruntată o lună, după care înfăşură copilaşul într-o pătură, îl puse în port-bebe şi plecă. Nici nu apucase să vadă cu ochii ei primul lui onorariu, poate atunci s-ar fi răzgândit. Femeile au o sensibilitate aparte pentru conturi bancare. În ceea ce îl priveşte, îşi va aminti mereu dimineaţa de vară când primise confirmarea. Zina încălzea pe maşina electrică laptele pentru copil în camera care le servea de bucătărie, dormitor, living… El coborâse fără chef până la parterul clădirii ca să vadă dacă vreun patron afişase peste noapte oferte de muncă. Li se stricase ecranul de afişaj din cameră şi nu avea bani să-l repare sau să cumpere altul. În holul mare de la parter, portarul îi făcu semn să se apropie. Avea o scrisoare. Rămase interzis cu bucata de hârtie în mână. Sigur că mai văzuse aşa ceva, dar… el nu primise şi nu expediase nimic în acest fel. Numele lui era tipărit pe una din feţe, iar pe cealaltă se lăfăia cu litere sfidătoare –  „PHARMACOREX”. Îşi aminti că într-o seară, la bar, sorbind cea mai ieftină bere, citise anunţuri, iar unul i se păru anume conceput pentru el: „Posibilităţi financiare deosebite, pensie de stat, o viaţă fără griji. Vrei să fii tester? Dacă eşti tânăr, cu un nivel de educaţie mediu sau peste mediu, aplică. Niciun regret.”

Aplicase. Într-adevăr, niciun regret. Sau poate… unul mic. După ce luase legătura cu EI, după ce trecuse primele teste şi i se făcuseră toate analizele, primi înştiinţarea că fusese acceptat. Dar, într-o discuţie amicală, foarte deosebită de interviurile neutre de până atunci, o doamnă secretară cu zâmbet cald îl invită să ia loc şi îi mărturisi că Pharmacorex l-ar putea ajuta mai mult pe el şi pe familia sa:

–        Am citit în fişă că aveţi deja un copil de trei luni.

–        Da. mormăi Sam deloc mândru. Un copil era un lux sau o dovadă de mare prostie, ori el nu avea chef să fie considerat prost, dat fiind că de bogăţie nu îl putea suspecta nimeni.

–        Ştiţi, copiii sunt foarte vulnerabili la vârste atât de fragede. Mai ales în mediul în care trăim… adăugă secretara cu o voce din care răzbăteau mii de nuanţe – şi regret, şi nostalgie, dar şi determinarea de a înfăptui ceva concret pentru salvarea planetei. Samuel deveni atent.

–        Hm, da, aşa este. (Zina cocoloşea toată ziua mumia aceea scâncitoare şi suferea cu adevărat când micuţul avea febră sau alte chestii)

–        Bănuiesc că nu prea aveţi posibilitatea să achiziţionaţi medicamente pentru copil. I-aţi făcut toate imunizările? Costă o avere!

–        Nu … cred că nu. Prietena mea se ocupă de asta. Dar nu ne permitem tot ce ar trebui. prinse el ideea din zbor.

–        Dacă doriţi să înscrieţi copilul în program, ar primi totul gratis.

–        Da, dar trebuie să mă consult şi cu prietena mea.

–        Aţi avea nebănuite avantaje, domnule… Samuel Cert. îi culese ea numele de pe fişă.

Zina nu reuşea să vadă avantajele. Îi explicase ore în şir că descoperise o mină de bani, dar ea căpătase încruntătura aceea care n-o mai părăsi până la plecare. Copilul ei era cea mai mare realizare a vieţii şi nu avea de gând să-l dea acelor hiene (da, chiar „hiene” le spusese), să-l transforme în cobai pentru nenorocitele lor de pastile cu care vor să extermine omenirea. Să anuleze voinţa oamenilor rămaşi, să-i transforme în sclavi buni de muncă. Copilul lor era o fiinţă unică, un dar al Domnului, un suflet adevărat născut din ei doi… oare el nu-şi iubea fiul deloc?!

Samuel simţise că era mai prudent să nu mărturisească ce simţea el pentru copil sau, mai exact, faptul că nu simţea nimic. Preţ de câteva zile se gândi dacă ar fi fost oportun să-i propună Zinei să aibă încă un copil, dar unul de care ea să nu se ataşeze, unul pe care să-l destineze de la început acestui proiect menit să-i salveze pe toţi trei de la sărăcie. Nu lansase decât vagi aluzii, iar efectul fusese promt: Zina dispăru pe veci din viaţa lui.

Sam privi pe geamul mare ce dădea spre strada principală a cartierului. Norii se rostogoleau la fel de cenuşii, doar că ploaia mohorâtă se oprise. Nu-şi amintea de când nu mai văzuse soarele. Veşnic ploua şi era cald, înăbuşitor de cald. Totuşi, bucata cu verdeaţă din mijlocul promenadei nu părea să prospere. Copacul din centrul rondului verde părea să sufere un fel de răstignire veşnică, oscilând între viaţă şi moarte fără să se poată decide pentru una sau cealaltă. Puţin soare l-ar fi ajutat şi pe el, însă pâcla înecăcioasă nu se ridica zile întregi.

Bătu cu degetul în geam şi plecă spre bucătărie. Avea la dispoziţie şase luni pe care îşi putea permite să le trăiască bine. Hotărî că va începe cu un mic dejun.

Petrecu restul zilei aşezat comod în camera de zi, cu navigatorul fixat pe frunte şi ochelarii setaţi pe live image mode. Era atras mai ales de primele însemnări din virtual. Pe atunci oamenii aveau o naivitate, o inocenţă de neregăsit! Şi culmea! Păreau fericiţi. O descoperise pe bunică-sa pe un chat. Pură întâmplare. Apoi, cunoscându-i ID-ul, o urmări peste tot. Îi plăceau restaurantele cu mâncare indiană şi prezentările de modă, făcuse o slăbiciune pentru parfumul Heaven’s, scria poezele siropoase şi cocheta vag cu un domn dintr-un oraş îndepărtat. Ce viaţă bună duseseră! Virtualul făcea ca totul să pară intact, recent, de parcă nu ar fi trecut de atunci zeci de ani.

Sam adormi în fotoliu, închise ochii sub lentilele care continuau să-i desfăşoare ştiri şi imagini. Nu dormi decât puţin, sau aşa îşi închipui, că doar aţipise, şi se trezi tresărind. Primul lucru pe care-l observă era el însuşi, adormit în fotoliu, cu ochelarii pentru virtual pe nas. Şi totuşi, el era în altă parte, adică – Sfintelor Puteri! – plutea sub tavan!

Nu se trezise, asta era, nu se trezise! Sau ochelarii îl puseseră în contact cu cine ştie ce gadget stupid… Instinctiv, dori să-i scoată, să deconecteze aparatul. De sus, îşi văzu mâna făcând gestul, îşi zări ochii clipind a mirare în lumina difuză a amiezei ce aluneca spre seară.

Şi atunci, poc! Reintră la locul lui, în corpul lui, cu un sunet ca de îmbinare a două componente.

Rămase câteva momente năuc. Aşa ceva nu i se mai întâmplase. Trebuia să scrie în protocol.

*

Cu un efort de voinţă puse injectorul pe bordura pe care stătea. Nu-şi putea dezlipi ochii de la el. Ar fi băut conţinutul cu toţi porii. Îl treceau transpiraţii când calde, când reci, tremura şi dorea să moară. Îi promisese Zinei că se va abţine. Îi jurase. Ce-o fi fost în capul lui atunci? Cum crezuse că ar fi capabil de aşa ceva?

Apucă injectorul din nou. De fapt, dacă lua doza ar fi însemnat să se sinucidă. Tibi îl învăţase cum să scape de dependenţă: cu Pentriol. Avea de ales: drogul şi moartea sau abstinenţa şi să rămână în viaţă. Al naibii nenorocit! Zicea că va fi uşor, că şi alţii care erau hotărâţi au făcut-o. Acceptase să ia Pentriol. Ha, ha! Tibi îşi vânduse produsul, nimic mai mult. Numai că odată înghiţit Pentriolul, deveneai incompatibil cu orice praf.

Privi lichidul de un galben vag din dozator. Avea nevoie de el, îl durea carnea pe oase de această nevoie.

Apropie vârful injectorului de braţ. Tibi îi mai spusese ceva: că va fi o moarte chinuitoare. Scrâşni din dinţi şi aruncă injectorul în gura de canal. Începu să plângă în hohote şi porni spre casă.

*

– Eşti începător, nu te nelinişti.

Sam privi bărbatul din faţa lui neştiind ce anume îi provoacă o confuzie mai mare: străinul care i se adresa oarecum protector sau faptul că nu înţelegea cum ajunsese în piaţeta plină de oameni.

Visa! Era acasă în fotoliu, adormise cu ochelarii la ochi şi aparatul pornit, deşi îi dădea coşmaruri acest obicei.

–        Fereşte-te, se fac fotografii.

–        Ce?

Bărbatul îl trase deoparte.

–        E indicat să nu apărem în imagini înregistrate. O să-ţi explic ce ai de făcut.

–        Lasă-mă în pace, omule!

–        Samuel Cert. Eşti tester la Pharmacorex, iar eu sunt o vreme ghidul tău.

–        Ce naiba?!

–        Chiar aşa. Bine-ai venit. O să-ţi explic eu câte ceva, dar mă bazez mai mult pe excursii. Ah, uitasem. Eu sunt Anton.

–        Ce excursii? Eu trebuie să iau nişte pastile, da? Să scriu pe tableta de protocol tot ce simt, să rabd vizitele infirmierului şi testele alea nesuferite şi, dacă pot, să supravieţuiesc. Acum plec în excursii?

–        Da, aşa le spun testerii de vreo câţiva zeci de ani, de fapt sunt nişte excursii mai speciale. Avem timp destul, de timp nu ducem lipsă, amice! Hai la colţul străzii unde se văd barăcile, acolo mai au ceva respectabil de mâncare pentru epoca asta.

*

Când Zina îl îmbrăţişă în pragul adăpostului lor de la marginea celui mai murdar cartier, Sam se simţi cuprins de remuşcări: cheltuise ultimii bani pentru o doză, iar ea, femeia pe care o iubea, murea de foame deşi aştepta un copil. Copilul lui!

Toată noaptea următoare se gândi la soluţii. Dormi un somn frământat de vise negre, se vedea în barul lui Wallace citind anunţuri de slujbe, se vedea cumpărând prafuri şi se trezea fiert de emoţie că va putea să se injecteze.

Pe când stătea pe marginea patului încercând să facă faţă cumva unei cumplite dureri de cap, Zina îl mângâie pe spate:

–        A trecut ce a fost mai greu, puiule. De acum eşti curat. M-ai impresionat, să ştii.

Iar el aproape că se injectase în după-amiaza aceea! Îi reveni în minte visul cu el în bar citind anunţuri. Era o idee bună, poate va găsi o ofertă nesperată. O şansă de a intra în Oraş, de a lucra şi de a câştiga bani. Îşi aminti cu durere de zilele primei copilării când ai lui încă locuiau în Oraş. Amintiri vagi, îndepărtate, dar atât de scumpe! Bunica avea o casă mare pe o stradă lată, unde creşteau copaci. Câtă linişte, câte amieze ce păreau infinite gustase acolo…

Dimineaţa nu-şi uită gândul din toiul nopţii şi plecă la barul sordid de lângă centrul de distribuire a alimentelor.

Nu-şi putea permite nici măcar o cafea. Wally îi lăsa să stea la mese şi dacă nu comandau ceva, cu condiţia să facă loc clienţilor plătitori dacă aceştia s-ar fi ivit. Ca şi cum visul încerca să se materializeze, descoperi pe scaunul de alături un afiş cu anunţuri. Era cam vechi – privi data – avea deja zece zile de când fusese postat. Pe alocuri era pătat cu grăsime şi împodobit cu cercurile cănilor de cafea. Totuşi, mai putea fi citit.

Unul din anunţuri îl aprinse: „Sunt căutate persoane cu vârste între 20 şi 50 de ani pentru teste de laborator. Câştiguri sigure, riscuri minime. Asistenţă medicală gratuită.”

Era fantastic! Era chiar de ceea ce avea nevoie. Numai de ar mai fi valabilă oferta…

*