(fragment din volumul „ Introducere în fantasticul de interpretare”)
La fel ca în cazul romanului lui Kadare, în A doua invazie a marţienilor (Strugaţki, Boris şi Arkadi, A doua invazie a marţienilor, editura Paralela 45, Piteşti, 2007), romanul fraţilor Strugaţki, prima deturnare textuală, aceea care ţine de subiect şi premise, intervine încă din titlu. La o primă privire am putea crede că avem de-a face cu un sience-fiction, mai ales dacă luăm în considerare şi faptul că autorii au scris destule romane SF, sau ne putem aştepta cel puţin la un roman explicit fantastic în genul altor scrieri ale lor ca Lunea începe sâmbăta sau Picnic la marginea drumului. Orizontul de aşteptare este deja format.
În bine-cunoscutul stil ironic, parodic, alegoric, cu accente fantaste şi realiste deopotrivă, Boris şi Arkadi Strugaţki ne spun în A doua invazie a marţienilor povestea unor personaje cu trăsături comune, dar cu răsunătoare nume mitologice care trăiesc într-un orăşel izolat unde ajung zvonuri despre o invazie marţiană.
Dacă, la fel ca în cazul „fantasticului explicat”, teoretizat de Caillois şi identificabil de exemplu în romanul Castelul din Carpaţi al lui Verne, în contextul fantasticului psihologic avem de-a face de multe ori cu fenomene uşor explicabile logic, raţional sau ştiinţific, diferenţa este dată de faptul că în fantasticul psihologic soluţia nu este niciodată prezentată ca în „fantasticul explicat”. Ea poate fi dedusă ca aparţinând „normalului” şi nu „anormalului”, însă dubiul nu este niciodată înlăturat, nici măcar la final, printr-o demonstraţie, ci dimpotrivă, finalul adânceşte indecizia.
O altă alăturare pe care o propuneam era aceea dintre fantasticul psihologic şi „fantasticul straniu” despre care vorbeşte Todorov, aceasta deoarece în cadrul fantasticului psihologic straniul şi stranietatea constituie reguli de bază ale desfăşurării acţiunii, însă, spre deosebire de categoria lui Todorov, aceea a fantasticului psihologic nu foloseşte straniul ca un pretext pentru o naraţiune hipnotică, delirantă, onirică, în care sensurile sunt până la urmă indistincte şi monocorde, ci straniul este rezultat din observaţia de tip realist care oferă, uneori indirect, posibilitatea existenţei simultane a unui teritoriu fantast. Sensurile aici sunt clare şi tocmai această claritate solicită cu vehemenţă opţiunea, atât a textului cât şi a cititorului. Oricare dintre aceste opţiuni poate rezolva problema, însă după cum am văzut, textul nu se va „hotărî” prea curând, ba din contră va propune tot mai multe deschideri şi justificări pentru fiecare dintre cele două variante de opţiune. Diferenţa esenţială însă este aceeaşi ca şi în cazul „fantasticului explicat”. „Fantasticul straniu” este definit de Todorov prin elementele supranaturale din cadrul unei povestiri care până la urmă capătă o explicaţie raţională. Todorov încadrează în această categorie şi romanele lui Dostoievski, însă acolo cred că avem de-a face mai mult cu fantasticul psihologic, prezentat aici, decât cu cel straniu, supranaturalul din romanele dostoievskiene nefiind niciodată pe de-a-ntregul explicat; acolo supranaturalul întreţine o atmosferă fantastică nefinalizată. Explicaţiile raţionale pot fi întrezărite însă nu sunt prezentate ca unică soluţie, mereu rămâne ceva nerezolvat păstrându-se o poartă deschisă înspre iraţional. Dacă luăm doar exemplul lui Ivan din Fraţii Karamazov cred că ne vom edifica pe deplin. Cine poate garanta că sunt doar halucinaţii întrevederile sale cu diavolul? Nu avem nici un indiciu textual care să afirme asta cu siguranţă, putem în schimb presupune că sunt halucinaţii luând în considerare starea sa psihică, însă chiar şi aşa, acţiunile şi halucinaţiile sau vedeniile lui Ivan fac parte dintr-un orizont care îl depăşeşte mereu pe cel raţional, fără discuţie.
Revenind la romanul fraţilor Strugaţki, încă din primele pagini aflăm că profesorul pensionar Apollon, printre grijile cotidiene legate de pensie, problemele cu băutura şi infidelitatea fiicei sale faţă de ginerele său observă un fenomen ciudat la orizont. Miliţianul Pandaros încearcă să-l convingă că este vorba despre un incendiu izbucnit în oraşul vecin Marafine, aflat la 200 de kilometri.
Se răspândeşte totuşi şi zvonul unui război atomic şi panica se instaurează. Culcaţi-vă şi sforăiţi. Horcăiţi, c-o să vă arate ei…, declamă Mirtilos, panicardul oraşului. Nimeni nu ştie cine sunt ei, pământul se cutremură şi orăşelul este inundat în plină noapte de convoaie grăbite de militari care îl traversează îndreptându-se spre Marafine.
Ambiguitatea creşte, fiind tot mai potenţată de informaţiile contradictorii. Trecerea militarilor este anunţată de oficialităţi ca simple manevre, iar incendiul ajunge artificii. Apollon se gândeşte că ceva este putred la mijloc: cum ar putea să se vadă un foc de artificii de la o distanţă de două sute de kilometri. Măcar să se fi întrebat de când focurile de artificii sunt însoţite de şocuri subterane. Ologul Polifem, fost sergent, susţine că este război atomic, farmacistul Ahile crede cu tărie că de fapt este vorba despre o auroră boreală mai deosebită, iar Mirtilos o ţine pe a lui că au venit marţienii. Oficialităţile oraşului şi presa nu dau nici un răspuns, dar nici nu exclud vreo variantă.
Până aici suntem pe teritoriul optim al fantasticului psihologic: fenomene inexplicabile cât se poate de reale, o sumedenie de presupuneri, unele raţionale, altele fantastice, nimic care să le susţină, nimic care să le excludă. Lucrurile nu par să se lămurească.
Se află că un marţian a venit la primărie cu treabă oficială. Până la urmă se dovedeşte că marţianul arată ca toţi oamenii, nu e nici păianjen, cum se presupunea, nici altceva, ba chiar seamănă cu un şef de la oraş. Totuşi, ceva se întâmplă, toată lumea cade de acord că avem de a face cu o invazie marţiană. Celelalte posibilităţi sunt excluse. Intrăm pe terenul celei de-a doua deturnări, aceea de atmosferă.
Zvonurile se răspândesc cu rapiditate şi, deşi nimeni nu le poate confirma validitatea, populaţia orăşelului devine foarte agitată. Sindromul Nozdriov în acest caz se manifestă la majoritatea personajelor: deşi nimic nu se întâmplă de fapt în orăşelul lor toţi se văd asediaţi de marţieni şi se comportă ca atare. Se formează o gardă antimarţiană, unii părăsesc oraşul, alţii fug să se înroleze în rândurile luptătorilor de gherilă care s-a auzit că ar fi pe undeva pe lângă oraş. În rest, linişte şi armonie, înafară de zvonuri nimic nu tulbură preocupările cotidiene. Atmosfera este creată: marţienii pot pune oricând piciorul în oraş, toată lumea îi aşteaptă (valabil şi pentru personaje şi pentru cititor). S-a format deja „sentimentul de fantastic”.
Există totuşi o certitudine care pare să nuanţeze din nou povestea: oficialii, marţieni sau şefi de la oraş, au adus la primărie nişte saci cu seminţe albastre menite să înlocuiască producţia de grâu. Marţienii sunt văzuţi ca o nouă putere care a răsturnat guvernul şi face primele schimbări economice. În presă apar articole propagandistice care laudă calităţile noilor seminţe. Neobişnuit de repede câmpurile din jurul orăşelului sunt acoperite de plante albastre.
Tot în presă încep să apară articole despre posibilitatea existenţei vieţii pe Marte şi o întreagă serie de articole despre însemnătatea sucului gastric, dezbateri şi studii ştiinţifice, tot acest curent fiind condus de un academician numit chiar Marte.
În orăşel apar primii marţieni. De fapt nişte maşini marţiene, care par să zboare, dar ar putea foarte bine şi să fie doar foarte moderne. Cât despre cei din ele, seamănă cu toţi oamenii, doar că sunt îmbrăcaţi în negru, sunt foarte tăcuţi, poartă ochelari şi au o putere fizică mai mare decât majoritatea. Dar aceştia ar putea foarte bine să nu fie marţieni, ci doar de la serviciile secrete. Marţienii sunt identificaţi cu nişte sudişti. Apollon, mai puţin credul şi impresionabil, se gândeşte că este vorba despre o societate secretă care a dat lovitura de stat sub numele de renaşterea marţiană.
Iată cum ambiguitatea este perpetuată până la confuzie. Nimeni nu poate spune cu certitudine acum dacă este vorba despre marţieni sau despre un nou guvern, lucrurile însă evoluează, tensiunea este în crescendo, iar fenomenele ieşite din comun se împletesc cu cele supranaturale şi se înmulţesc într-o lume cât se poate de obişnuită şi birocratică.
Sucul gastric devine noua monedă. Toţi sunt anunţaţi de la primărie că salariile vor fi plătite în suc gastric şi totul se va putea cumpăra cu acest nou etalon economic. Cei care irosesc sucul gastric sau îşi periclitează stomacul şi prin acesta producţia de suc gastric sunt ameniţaţi cu pedepse drastice. Apar în oraş laboratoare mobile şi chiar un laborator stabil de colectare a sucului gastric, unde donatorii sunt plătiţi regeşte. Numărul maşinilor marţiene şi al bărbaţilor în negru din oraş creşte. Marţienii sunt peste tot şi totuşi, nimeni nu-i vede. Apollon pleacă spre Marafine în căutarea ginerelui său, însă nu mai ajunge fiind implicat într-un atentat asupra unei maşini marţiene. Nici acum lucrurile nu se clarifică. Atentatorii susţin că luptă împotriva marţienilor, însă în scurt timp aceştia sunt urmăriţi şi capturaţi de o gherilă a fermierilor care îi explică lui Apollon că marţienii nu ar fi marţieni şi de fapt răzvrătiţii sunt răufăcătorii care vor să pună mâna pe guvern. Apar pâinea şi vodca albastră, făcute din noile cereale. Cine, ce să mai creadă?
Îndoiala şi semnele contradictorii deschid spaţii fantastice cât se poate de pregnante, dar la fel ca în cazul romanului lui Kadare totul rămâne la nivel de iminenţă, pasul hotărâtor nu se face, fantasticul este sugerat, dovezile lui există, dar nimic nu este palpabil. Ajungem astfel la episodul central al romanului fraţilor Strugaţki (central în materie de semnificaţie şi nu de curs narativ, acest episod aflându-se aproape de final), care declanşează şi cea de-a treia şi ultima deturnare a cititorului, îndelung pregătită până aici, cea care ţine de ambiguitatea sensului:
Apollon stă cu farmacistul Ahile în farmacia acestuia, beau coniac şi discută despre timbre (pasiunea lor). La un moment dat li se pare că intră cineva în farmacie: Îmi dădeam seama, ca prin ceaţă, că în timpul certei cineva parcă intrase în farmacie şi îi întinse lui Ahile o hârtie peste umărul meu (…) îmi amintesc cum îmi intra în conştiinţă un sentiment de enervare din cauza deranjului, ceva străin şi mereu sâcâitor, tulburându-mi gândirea logică şi cursivă (…) am simţit brusc nevoia de neînvins de a mă uita împrejur prin încăpere, având apoi un sentiment de uşoară mirare, neobservând niciun fel de schimbări deosebite. (…) Ahile se află în aceeaşi stare de nemulţumire sufletească. La fel, se uita în jur, apoi trecu de-a lungul tejghelei, uitându-se sub ea. Într-un sfârşit întrebă: – Spune-mi, te rog, Feb, n-a venit nimeni pe aici? (…) – Mâna albastră! Am exclamat, luminat brusc de o amintire clară. Văzusem în faţa mea, ca într-un vis, degete albastre ce ţineau o foaie de hârtie. – Nu, nu era mână, spuse surescitat Ahile. Tentacule! Ca la caracatiţă! – Dar îmi amintesc clar că erau degete… – Tentacule ca la caracatiţă! Repetă Ahile, uitându-se în jur neliniştit.
Un marţian adevărat, atât de mult aşteptat, se pare că intrase în farmacie, dar nici măcar acum lucrurile nu sunt fără echivoc. Totul s-a perecut ca prin ceaţă, cei doi erau băuţi iar amintirile lor sunt diferite, fiecare amintindu-şi imaginea marţianului aşa cum şi-o imaginase anterior. Maxima dovadă a prezenţei marţienilor este la fel de imprecisă şi difuză ca toată naraţiunea de până acum. Marţianul a fost acolo, asta îşi amintesc amândoi, însă fiecare în felul lui.
După acest episod viaţa îşi reintră în normal, nimic extraordinar nu se întâmplă. Rămân doar pâinea şi vodca albastre, sucul gastric ca nouă monedă şi atât, în rest fiecare îşi reia cursul monoton al vieţii. Răzvrătiţii au dispărut, nu mai există nici un război, nici o derută. Totul este clar, sigur şi calm, ca înainte. O nouă lege se instaurase şi era la fel de bună ca cea dinainte.
Deturnarea aceasta finală este extrem de importantă. După ce am trecut de deturnarea de atmosferă, în care eram mereu pregătiţi pentru apariţia marţienilor care erau peste tot, vine această ultimă deturnare care, după cum ne-am obişnuit, lasă totul în coadă de peşte. Marţianul apare şi nu apare, lumea s-a schimbat dar nu s-a schimbat etc. Totul este de fapt ca înainte, cu mici modificări de la guvern. Cititorul este pus în impas: Să fi fost chiar o invazie marţiană sau doar o lovitură de stat exacerbată de minţile avide de extraordinar ale oamenilor? Chiar să fi văzut cei doi marţianul, sau surescitaţi de zvonuri, atmosfera din oraş şi băutură au avut o halucinaţie în grup? Care să fie soluţia?
Dacă luăm în considerare tonul naraţiunii, lumina în care ne sunt prezentate evenimentele şi felul în care decurg unele din altele am putea opta fie pentru o soluţie fantastică, fie pentru o soluţie alegorică (aceea a parodiei sociale, de a cărei analiză nu ne vom ocupa aici), posibil la fel de validă. De asemenea putem opta pentru amândouă. Textul este atât de îmbibat de repertoriile celor două genuri încât citind şi cursiv şi printre rânduri este greu de discernut şi de militat pentru una singură, ele fiind magistral şi intenţionat amestecate până la contopire, protejându-se şi potenţându-se în acest caz unul pe cealălalt.
Fantasticul psihologic nu dă soluţii, el doar creează o atmosferă propice expresiei supranaturalului şi angrenează în acest joc personaje şi cititori deopotrivă într-un subtil joc psihologic bazat pe sugestii, proiecţii mentale şi interpretări. Revenim la metafora uşii cu două chei. Alegerea vă aparţine, dar oricare ar fi ea dovezile fantasticului pot fi uşor reperate în ambele posibile lecturi, doar că într-una augmentează o situaţie deja stranie, ieşită din comun, pe când în cealaltă reprezintă doar nişte „ciudăţenii” sau „închipuiri” care parazitează textul uşor de citit şi înţeles chiar dacă aceste mărci ale fantasticului sunt extirpate.
© Cosmin Perţa – „Introducere de fantasticul de interpretare”, editura Tracus Arte, 2011
Textul a fost publicat cu acordul autorului. Îi mulţumim.