Pamflet
Din când în când am iluzia că trăiesc într-un univers în care ţara mea, odată cea mai bogată şi minunată, nu şi-ar fi pierdut strălucirea şi farmecul interbelic. Deşi realitatea prezentului ne oferă rezultatul asprimii unui scurt răstimp istoric, care a permis transformarea, inexplicabilă, în cea mai degradată ţară din Europa, o vie exemplificare a unui univers distopic. Sau poate mai rău. Transgresarea prin oglinda dublă a celor pierduţi în spaţiu şi timp mă pune faţă în faţă cu perversiunea distrugătoare a câte unui fudul oarecare de la margine de sat, care profită cu şmecherie ţărănească, de rezonanţa trecută, dar de mult apusă a înţelepciunii ţărăneşti, a tradiţiei şi moralei locului. Iar bătrânii, daţi într-o parte, sunt înlocuiţi de văcari şi oieri, tineri şi vânjoşi.
Bătrâni profesori ne povesteau despre automatele pe bulevardele Bucureştiului interbelic. Despre librăriile şi jurnaliştii de altădată. Şi cu un oftat, ne anunţau, ca prim semn al revenirii la civilizaţie, spălatul străzilor, măcar cu apă, dacă nu şi cu săpun. Acum vedem funcţionând distribuitoarele moderne, cel mai ades păzite de grilaje şi de lacăte. Am început să vedem sporadic stropitori navigând prin praful extrem al Bucureştilor, record în Europa. România, odată fostă ţara cea mai bogată şi mai curtată. Bucureştiul, locul unde se întâmpla totul. Oare dacă n-am fi intrat în război, ar fi fost o catastrofă pentru noi? Bucureştiul, ţin minte, a fost distrus de bombardamentele americane şi de jaful sovietic. Aşa zisa dictatură de care se speriau toţi, a venit din cu totul alte zări, ceva mai la est. O dictatura reală care a durat timp de peste 50 de ani după război. Iar apoi, încă alţi 20 de ani de anomie au urmat, peste o naţie de adormiţi în visare utopică.
Poate că trecerea deceniilor reduce intensitatea cu care sunt percepute nedreptăţile, faţă de acele zile, demult, când viaţa unui om era mai ieftină decât plumbul de pe ţeava unui Mauser. Poate pentru că suntem într-o uniune suntem obligaţi să uităm şi să iertăm. Să iertăm, poate. Să uităm? De ce? Cine se ruşinează să spună adevărul? Mari oameni ai României au fost năpăstuiţi pentru interesul altora. Era război în 40 când a fost arestat Henri Coandă. Acum comemorăm 40 de ani de la moartea sa. A fost război în 45, când România a vrut ce nu au vrut alţii. A mai fost un altfel de război, cel care a continuat mult după aceea. România a renăscut, cumplită şi anarhică după 90. Libertăţile asumate vag, nu sunt nici astăzi bine înţelese de majoritatea cea uşor de manipulat şi foarte des minţită.
Şi asta pentru că scrierea şi rescrierea continuă a istoriei naşte dintre epigoni o specie de creatori cu mult talent ficţional. E meritul lor sau al istoriei că utopiile unor epoci transcend în distopiile altor epoci, reconsiderate la fiecare schimbare de regim sau doar trecute sub tăcere ca anomii? Nu vom intra în jocuri semantice, care prin simple schimbări de frazare pot aduce noi semnificaţii unei noţiuni ambivalent folosită precum în sintagma “socialism utopic”. Nu vrem să ne amintim prea mult de vremea în care şi numele lui Thomas Morus era extrem de dificil de pronunţat. Nu putem nega, distopiile erau parcă şi mai greu de avut în vedere pe atunci, anunţând prin definiţie, o reflexie negativă a realităţilor curente.
Prolifica rescriere a Istoriei, ascunsă uneori sub jocuri de cuvinte, promovând ideea unei simple istorisiri a unor evenimente modelate utopic, este sursa dezbinării în societatea românească. Fiecare descriere Utopică este specifică unui re-creator, în spatele căruia se ascunde o grupare, o partidă sau o voce cu ton imperativ. Iar dacă la prima ediţie Istorisirea este poate o simplă glumă proastă, a doua ediţie devine o Istorie, auto-referenţiată şi documentată prin sine.
Societatea bucureşteană este bântuită de vechi fantome şi neplăcute obiceiuri, de pe vremea când o aşa zisă democraţie ne distra susţinând că trăim într-o societate utopică, neglijând să ofere definiţia corectă a utopiei. Am avut o adevărată revelaţie pe drumul de întoarcere din fosta Iugoslavie, când privindu-mă în oglindă, acel sentiment inefabil descris de Lewis Caroll m-a cuprins. Plecam din Utopia îndreptându-mă spre Distopia. Şi aceasta încă era o reflecţie utopică. Am stat la margine de drum, pe o pajişte sălbatică, ca să prind curaj pentru întoarcerea în ţară. Pentru că la margine de reţea, molfăind vorbe născute din cumetrii înveninate, cu peniţe scârţâind ca scripca unui lăutar începător, stau la pândă iscoditori de anomii. Creaturi arahnoide ale căror satisfacţii par a fi discordia şi anarhia pe care le diseminează în societate.
Nu voi insista asupra paradoxalelor conflicte zămislite astfel. Edituri care se răscoală împotriva traducătorilor sau scriitorilor. Critici care insultă în fel şi chip pe oricine se încumetă a scrie ceva. Istorici care scriu basme, râzându-şi de propria naţie. O atmosferă generală care nu permite fluxului creator să se manifeste. Iar aceasta se vede. Întârzierea pe care acest loc de sub soare o are faţă de restul lumii, cu toate resursele şi bogăţia spirituală pe care le-am avut, şi pe care am încetat până şi a le lăuda. Nu e nicidecum vorba de mine. Cine sunt eu, ca să pot influenţa realitatea vizibil decadentă.
Nu mă încumet să fabulez pe tema unui alt deznodământ al trecutului război. Cert este că Germania a renăscut dintr-o distrugere cumplită. Deşi provenind dintr-o Iugoslavie conflictuală, Serbia a renăscut de pe urma unui război mult mai recent. Croaţia, la fel. România, de ce nu a putut oare în atât amar de vreme? Din cauza evidentei absenţe a solidarităţii şi încrederii care ar trebui să existe între membrii unei comunităţi. Deşi aparent lucrurile sunt clare, e încă loc pentru o eventuală lucrare, nepărtinitoare, evitând propaganda care s-a făcut şi de o parte şi de cealaltă, împotriva unor istoriografi promişi sau a unor critici născuţi din neputinţă. Foarte posibil ca aceasta va fi considerată doar o simplă fabulaţie despre ce-ar fi putut face românii singuri, numai să fi vrut. Din păcate România a fost atinsă de o molimă aprigă. Mai tot omul se pricepe la fotbal şi la politică. Pe unde priveşti, peste tot câte un moromete, vorbind din ziare. Preferând a descâlci iţe care nu-s încurcate şi să le încurce peste tot unde merge bine. Românul a învăţat să critice orice şi să creeze cât mai puţin. Ezitările politice din timpul războiului şi de după acesta au devenit boală naţională, care ne stăpâneşte de aproape un veac.
Societatea românească e pe zi ce trece mai prosperă în praf şi nonvalori. Şi aceasta vine oarecum de la sine, căci nu-i aşa, cine poate – face, iar cine nu – învaţă pe alţii. Bineînţeles, cine nu ştie nici meserie, nici pedagogie, se pricepe la critică. Iar făcutul, e de la sine înţeles, devine din ce în ce mai aventuros.
Dar nu mai aventuros ca politica. Trăim într-o Românie în care votul se dă pe câştig şi interes, lăsând la o parte demodatul principiu conform căruia fiecare decide conform credinţei, a intereselor naţionale şi a moralei. Dar trece timpul, iar vorbele mele sunt de pomană.
Da, aşa este. De ce credinţă? Care interese? Ce fel de morală?
De-ale noastre, din Anomia.