1. Înainte era mai bine
Probabil că “modelul standard” de distopie este romanul lui George Orwell O mie nouă sute optzeci şi patru, pe care l-am citit în iarna anului 1986 şi, recunosc, nu m-a impresionat prea tare. Lipsurile constante, murdăria şi slaba calitate a produselor, reliefate la tot pasul în carte, erau noţiuni care, pentru un bucureştean al ultimilor ani ai “Epocii Ceauşescu”, aminteau de “vremurile bune”, acelea “când încă se mai găsea câte ceva”. Londonezii din anul 1984 al romanului lui Orwell dispuneau de curent electric până pe la orele 22-23, la ei curgea apa şi existau mijloace de transport în comun; bucureştenii lui Ceauşescu din 1986 trăiau zile în şir fără curent electric sau căldură, fără apă (nici caldă, nici rece), fără gaze, fără nicio sursă de alimente. Automobilele proprietate personală, chiar dacă ar fi avut combustibil, nu aveau voie să circule; iar, timp de câteva săptămâni, nici troleibuzele sau tramvaiele n-au mai funcţionat (de autobuze nu putea fi vorba, deoarece consumau motorină). Uneori stăteam în întuneric şi frig (în casă aveam o temperatură constantă de cca. 4-6 °C) şi mă întrebam cât vom mai putea supravieţui fără niciun Joule de energie. Probabil că aceia care n-au prins acele vremuri nu-şi pot imagina o lume în care efectiv nu se găsea nimic de mâncare: dispăruseră din magazine până şi borcanele cu mazăre sau fasole păstăi, conservele de peşte sau creveţii vietnamezi.
N-am sucombat în iarna aceea. Am dispus de un sac de cartofi procurat “pe sub mână” şi de câteva borcane de untură de la ţară. Când începeau să pâlpâie gazele, prăjeam o cantitate de cartofi care să ne ajungă două-trei zile. Lumea “se descurca cum putea”. Dacă familia dispunea de un pensionar valid, acesta putea livra comunităţii în fiecare zi câte ceva, fie câteva sute de grame de salam, fie un pachet de unt sau margarină, lapte (din înlocuitori) sau tacâmuri de pui. Aceasta în condiţiile în care reuşea să nu fie linşat pe la câte o coadă mai furioasă. Apa se procura uneori topind zăpada. Au fost câteva săptămâni în care nu am făcut vreo baie sau duş, nici nu ne-am spălat hainele. În blocul nostru locuia o fetiţă în vârstă de 4 ani, părinţii lucrau de dimineaţa până seara târziu; fetiţa arăta cam ca de un an, nu învăţase să meargă şi nu ştia ce sunt carnea, ouăle sau laptele. O vedeam câteodată, supravegheată de bunica paralizată în pat, ronţăind câte o coajă de pâine uscată cu dinţii ei incipienţi şi recitând poveşti lungi, învăţate pe dinafară. Să recunoaştem că imaginea aceasta este cel puţin la fel de dură ca aceea din romanul lui Orwell unde Winston, copil fiind, mănâncă ciocolata surioarei lui mai mici şi muribunde.
Am descris în cât mai puţine cuvinte de ce n-am fost cutremurat de romanul distopic al lui Orwell. Se produsese un trist lucru, şi anume acela că realitatea întrecuse ficţiunea. Fratele cel Mare al lui Orwell şi tot sistemul Partidului Interior păreau să fie nişte personaje malefice, însă inteligente. Nicolae Ceauşescu nu era lipsit de o oarecare inteligenţă; era, însă, renumită prostia fudulă a renumitei “academician doctor inginer”. În lumea lui Orwell, pe cei denunţaţi de crimăgândire îi aşteptau cele mai negre chinuri, culminând cu Camera O Sută Unu, unde fiecare era pus în faţa celei mai cumplite fobii pe care o avea. În lumea lui Ceauşescu, denunţurile erau în floare, dar se pare că nu-ţi prea făceau nimic – iar asta era, de fapt, mult mai trist: dovedea că regimul nu avea de ce să se teamă.
Nu reuşisem să înţeleg atunci din O mie nouă sute optzeci şi patru cum se producea fenomenul dublugândirii. O descriere extrem de aproximativă ar fi următoarea: cunoşti faptul că un anumit lucru nu prea este, logic, credibil: cu toate acestea, dacă Partidul spunea că acest lucru trebuie crezut, îl credeai şi gata. Dacă Oceania se afla în război cu Estasia, ea fusese dintotdeauna în război cu această putere, iar dublugândirea se rezuma la următoarele: nu să nu-ţi aminteşti că ieri duşmanul fusese întruchipat de Eurasia, iar aliatul de Estasia; ci pur şi simplu să nici nu-ţi pui problema să-ţi aminteşti aşa ceva. Dacă nu reuşeai să dublugândeşti, alunecai destul de repede pe panta crimăgânditului, cu punctul terminus Camera O Sută Unu.
Experimentul real pe care-l trăiam în Epoca Ceauşescu nu includea dublugândirea, ci banala ascundere a adevăratelor sentimente şi reprimarea tentaţiei de a discuta orice cu oricine. Toţi ştiau că situaţia era tristă, însă nu-ţi permiteai să vorbeşti despre aceasta decât cu rudele sau prietenii apropiaţi. Aceia care vorbeau în gura mare despre lipsuri sau despre dorinţa lor de a emigra erau în mod cert agitatori sau turnători – şi mai bine nu aveai de a face cu ei. Cu toate acestea, fondul social al naţiunii recunoştea că nu o ducem bine, că familia Ceauşescu şi toată clica lor sunt o mare pacoste, circulau binecunoscutele bancuri despre care se presupune că erau distilate în retortele Securităţii – în concluzie, nici vorbă despre fenomene atât de subtile precum dublugândirea.
Au trebuit să treacă mai mult de două decenii ca să constat dublugândirea instalată cu drepturi depline şi acţionând exact ca în romanul lui Orwell. Trebuie să crezi un lucru, îl crezi şi gata. Aceeaşi persoană care făcea dovadă de o enormă energie să mă determine să votez cu actualul Preşedinte al ţării a început să dezvolte după numai doi ani de la ultimele alegeri o energie absolut similară pentru a ne convinge că Preşedintele în exerciţiu şi partidul lui sunt cel mai mare rău posibil care s-ar fi abătut vreodată asupra ţărişoarei noastre (să ne înţelegem, fără a-şi pune problema să recunoască faptul că a avut la un moment dat altă atitudine decât aceea de acum.) Partidul Naţional Liberal (Oceania), hăituit în 1990 de “ortacii” aduşi de Ion Iliescu şi aflat în repetate rânduri în duşmănie cu aceia pe care-i numeau “neo-comunişti” (Estasia), realizează o alianţă copulatorie cu această formaţiune politică, endemic adversară, doctrinar şi istoric, împotriva unei alte formaţiuni politice împreună cu care a câştigat alegerile şi a guvernat în urmă cu numai câţiva ani (Eurasia). Liderul Oceaniei tună şi fulgeră împotriva “traseiştilor politici”, iar după o lună îi primeşte cu mâinile deschise pe aceia care se mută din barca în curs de scufundare a Eurasiei (direct în posturi de vicepreşedinţi). Iar poporul urmăreşte şi aprobă, fără să-şi pună problema că, la un moment dat, eşicherul alianţelor politice ar fi arătat altfel. Oceania n-a fost niciodată aliată cu Eurasia împotriva Estasiei. Curat dublugândire, Mister Orwell.
Pe fondul acesta, apar din ce în ce mai mulţi nostalgici ai “vechiului regim”. Să ne înţelegem, nu este vorba de vechii potentaţi ai lui Ceauşescu regretându-şi privilegiile şi traiul îndestulat (aceştia, cu puţine excepţii, au dat naştere actualei clase politice sau de dominaţie economică). Nu, acum mă refer la oameni care n-o duceau deloc bine pe vremea dictaturii: de exemplu femei nevoite atunci să avorteze clandestin, ameninţate de spectrul închisorii, când nu se sfârtecau pe la cozi. Înainte era mai bine, spun ele sau ei. Era linişte. Aveam de toate. Şi, ca în boala psihică a mitomaniei, pe cât repetă mai mult aceste formule simple, pe atât ajung să le creadă mai tare.
“Cine controlează trecutul”, zice Orwell, “controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul”. În momentul în care s-a putut instala practica dublugândirii, un grup dispunând de o oarecare doză de umor negru poate uşor determina câteva mii de oameni să scandeze “Noi muncim, nu gândim”, “Jos gaura neagră”, sau se poate aranja ca rectorul celei mai importante instituţii de învăţământ superior din ţară să se afişeze cu ştampila “garantat Vanghelie”. Cine găseşte motive de distracţie, este servit; restul oamenilor nu dublugândesc că ceva ar fi în neregulă.
2. Timpul propriu
Noţiunea de “timp propriu” a fost introdusă de teoria relativităţii pentru a explica variaţiile intervalului temporar între două evenimente, care pot depinde de viteza observatorului. Această variaţie, cunoscută în popor ca “dilatarea duratelor”, împreună cu o altă legendă, a “contracţiei distanţelor”, sunt consecinţe ale constanţei vitezei de propagare a undelor electromagnetice (c), indiferent de viteza sistemului de referinţă din care această propagare este observată. Atenţie, al doilea postulat al teoriei relativităţii spune doar că această viteză este invariantă, nu neapărat că este cea mai mare viteză posibilă de propagare a materiei sau de transmitere a informaţiei. Numai luarea în considerare a “principiului cauzalităţii” alături de postulatele teoriei relativităţii restrânse izolează din clasa mai generală a transformărilor Lorentz pe acelea ortocrone, în care sensul intervalului temporar dintre două evenimente nu se schimbă. Două evenimente care sunt succesive într-un sistem de referinţă – în particular o cauză şi un efect – vor surveni în aceeaşi ordine observate fiind din orice alt sistem de referinţă. În limbaj popular, niciodată nu vom asista la inversarea cauzei cu efectul.
Principiul cauzalităţii nu are vreo demonstraţie; el constituie, în realitate, cheia de boltă a doctrinei ştiinţifice contemporane. De câte ori observa un fenomen, omul se simţea îndreptăţit să se întrebe De ce? Într-un anume sens, chiar şi religia este profund cauzală. Lumea există pentru că a fost creată de Dumnezeu, pătimim în această viaţă din cauza păcatelor vieţilor trecute – sau din cauza Evei şi şarpelui etc.
Experienţe mai mult sau mai puţin oculte încep să infirme principiul cauzalităţii, în special în ceea ce priveşte fizica sub-microscopică sau anumite sisteme exotice, unde se pune în evidenţă posibilitatea transportului instantaneu de informaţie (celebrul paradox Einstein-Podolski-Rosen). Însă, pe cât înţelegerea acestor experimente pare a fi rezervată unei mâini de iniţiaţi, pe atât principiul cauzalităţii se clatină serios la nivelul speciei umane ca atare, sau măcar a populaţiei din ţările industrializate.
… Catalizat de o discuţie cu nişte amici pe tema faptului că tânăra generaţie nu mai are sentimentul imuabilităţii succesiunii temporale între două evenimente, am purces la o serie de micro-experimente sociale. Aşa cum era de aşteptat, cel dintâi cobai a fost buna noastră fiică Iulia, 12 ani, generaţia “net” 100 %, premiantă întâi la un liceu bun din Bucureşti. Întrebată fiind “poţi vedea pe net astăzi un meci sau un concert care va avea loc săptămâna viitoare”? a răspuns afirmativ fără să şovăie. Sigur? Da, sigur. Sigur-sigur??? Da – a simţit ea nevoia să nuanţeze – dacă este pe net… Şocat de reacţia copilei, am lăsat-o pe mama ei să-i explice cum este cu timpul şi că nu poţi vedea ceea ce încă nu s-a întâmplat…
Am continuat cu mai tinerii mei colegi de serviciu. La aceeaşi întrebare, două tinere de 27 ani au răspuns imediat “Nu, cum să fie posibil aşa ceva?”, în timp ce o tânără chimistă de 23 ani a spus “poate”, iar un tânăr inginer tot de 23 ani a răspuns “cred că da”. Aceasta mi-a permis să trasez o linie imaginară a generaţiei sfârşitului cauzalităţii: este vorba de aceia născuţi în jur de 1990, care au deschis ochii odată cu net-ul şi cu sutele de canale la TV.
Întors acasă, am avut surpriza ca Iulia, care între timp părea a-şi fi dat seama cum vine treaba cu această cauzalitate, să-mi arate o hârtie pe care a realizat un sondaj ad-hoc în rândul colegilor de clasă (hârtia a circulat prin clasă, evident, în timpul orelor, dar aceasta nu interesează prea tare). 10 răspunsuri “da” şi 8 răspunsuri “nu”. La sesiunea festivă de decernare a premiilor concursului Canguru de matematică, am adresat sălii de premianţi aceeaşi întrebare, obţinând o cantitate oarecum similară de adepţi pro şi contra. Elevii aceştia sunt consideraţi viitoarea elită ştiinţifică a naţiunii.
În aceeaşi perioadă, am asistat în autobuz la o discuţie telefonică a unui tânăr dintr-o generaţie similară din care reieşea că nu se putuse întâlni cu altcineva pentru că nu reuşiseră să fixeze în mod convenabil nişte coordonate spaţio-temporale ale punctului de întâlnire. Ceea ce dusese la situaţia că unul se afla în Rahova, altul era în Pantelimon şi se contraziceau dacă trebuiau să se vadă marţi sau miercuri. Probabil că nu am sesizat întreaga tramă a evenimentului, însă îmi este uşor să-mi imaginez că în momentul în care întâlnirile se realizează în exclusivitate pe principiul “ne auzim”, “sună-mă când eşti prin zonă” etc. – acestei generaţii îi va fi imposibil să-şi dea întâlnire marţea viitoare la ora 5, la Ceas la Universitate, cum făceam noi acum vreo 25-30 de ani.
Începe să se clarifice şi o posibilă explicaţie a apatiei populaţiei legată de dublugândirea care ne asaltează mediatic. Nu este nevoie ca massele să ţină minte ce a declarat liderul Oceaniei acum vreo două luni. Nu este relevant. Ce a fost, a fost. Generaţia sfârşitului cauzalităţii nu pune niciun preţ pe consecvenţă sau pe inflexibilitate. Sintagma “am minţit”, pronunţată cu candoare, spune destul. Există o anumită impunitate a micilor ultragii de la principiile moralei. Ne descurcăm cum putem. Ce, alţii nu mint? Dacă un profesor universitar, odată numit ministru, este dovedit ca hoţ sau falsificator, se ridică imediat apărători cu o argumentaţie avant la lettre: parcă el e singurul care fură?
Generaţiei mele, cauzalitatea i-a fost implementată de la vârsta copilăriei mici, legată în principal de instituţia pedepsei şi a recompensei. Nu ai cum să uiţi că ai fost pus la colţ sau bătut cu cureaua atunci când ai comis cutare sau cutare faptă reprobabilă (ai vărsat cana cu lapte pe covor, ţi-ai întrebat străbunicul când are de gând să moară etc.). Sau nu aveai cum să uiţi o anumită recompensă (de exemplu, o jucărie pe care ţi-o doreai de mult) pentru că “ai fost cuminte”. Învăţai destul de repede să ocoleşti pedepsele şi să vânezi recompensele; trebuia să gândeşti profund cauzal – altfel n-aveai nicio şansă. Generaţia actuală nu prea mai cunoaşte instituţia pedepsei, iar activitatea lor de copii, în loc să se desfăşoare în hăţişul unor cauzalităţi de care să trebuiască să ţină cont pentru a evolua, se desfăşoară în spaţiul virtual, în care evenimentele coexistă, trecute şi viitoare. De câte ori nu se descarcă un film cu săptămâni sau luni înainte de premiera oficială?
Universul social s-a fragmentat în momentul de faţă în blocuri, firme, firmuliţe, comunităţi locale şi individualităţi. Generalitatea, naţiunea, omenirea dispar din punct de vedere conceptual.
Partidul Comunist Român ne asalta, pe vremuri, cu raportări măreţe din “cincinalul în patru ani şi jumătate”, împănate cu previziuni de un optimism deşănţat. Cu toate acestea, ştiam foarte clar cel puţin varianta oficială a istoriei recente: între 1944-1947 am scăpat de “cei răi” (regimul burghezo-moşieresc), s-a format Republica Populară Romînă, apoi Republica Socialistă România, cu realizările ei incontestabile: barajele şi hidrocentralele, industrializarea forţată, plata datoriei externe. Chiar dacă ştiam că o cantitate semnificativă din această propagandă era cam falsă, nu puteai să nu vezi barajele şi locomotivele fabricate la Electroputere Craiova. Pe de altă parte, aveam în mod clar conştiinţa unui timp universal, global măcar la nivelul naţiunii, inclusiv prin modul în care începusem să sperăm de prin 1987 că “se va termina cu ăsta”. Şi nu numai noi, românii, eram astfel. Cam toate popoarele se comportau similar, aveau un simţ imuabil al istoriei şi curgerii timpului.
În momentul de faţă, istoria se predă după manuale alternative, notele în şcoală se obţin folosind referate.ro, iar fiecare îşi defineşte un timp propriu, legat de: botezuri, nunţi, înmormântări, chefuri, meciuri de fotbal sau jocuri video. Ansamblul acestor repere este departe de a fi global. Nu mai interesează pe nimeni Războaiele Mondiale sau misiunile Apollo. Ne interesează că Urziceniul a pierdut cu 3-1 la Vaslui, sau ce mai scrie revista Cancan despre Jean de la Craiova. Universul a devenit static, prin prea multa informaţie disponibilă; fiecare alege ce-şi doreşte, filmele accentuează imaginea 3D şi fondul sonor în detrimentul acţiunii, nimeni nu mai întreabă De ce?, lucrurile se întâmplă şi atâta tot. Nu este economic viabil să-ţi încarci memoria cu balast de genul ce-a promis Preşedintele înainte de a fi ales, sau care au fost previziunile Guvernatorului Băncii Naţionale anul trecut pe vremea aceasta. Toţi sunt o apă şi-un pământ. Ne interesează să “ne descurcăm”, să “dăm un tun”, s-o “facem lată”, să-l umilim pe vecinul de bloc cu Merţanul nostru. Copiii noştri nu-şi mai amintesc vacanţele din urmă cu doi-trei ani. Bătrânii noştri ne repetă într-una că înainte era mai bine.
Încercaţi să puneţi o întrebare concretă unui contabil de meserie: această ştiinţă a adunărilor şi scăderilor a uitat de propoziţii şi valoare de adevăr. Ce este astăzi “da”, mâine poate fi “nu” sau, depinzând de administraţia financiară şi de activitatea desfăşurată de directorul economic în seara anterioară, alcătuieşte un mozaic al probabilităţilor care iau orice valoare între 0 şi 1, depinzând de locul şi momentul de timp (propriu) ales pentru a efectua experimentul.
3. Dogmele contemporane
Trebuie să recunoaştem că sfârşitul cauzalităţii este recuperat în mod magistral de cunoaşterea mistică. Am argumentat mai înainte că religia a fost destul de cauzală; cu toate acestea, fiind probabil şi cea mai veche activitate organizată a speciei din care facem parte, pare a fi şi prima care se arată dispusă să renunţe la cauzalitate. Lăsăm la o parte că incomodele dialoguri de genul: “Dumnezeu a făcut lumea.” “Dar pe Dumnezeu cine l-a făcut?” pot fi uşor eludate luând în considerare modul acauzal de percepţie contemporană a evenimentelor. Chiar şi instituţia pedepsei divine poate supravieţui uşor fără cauzalitate: Dumnezeu nu te pedepseşte că eşti rău, ci te pedepseşte pentru că aşa vrea El. Dacă eşti un bun practicant, aceasta nu înseamnă în mod automat că El te va vrea alături. Trufia de a crede că eşti pe placul fiinţei divine este cea mai importantă crimăgândire. Mai bine păcătuieşti şi te căieşti la tot pasul, pare a fi o strategie mai pe placul potentaţilor religioşi contemporani. După cum nicio firmă din ţara asta nu poate fi absolut în regulă, conform cu toate actele normative. După cum politicienii nu vor trebui să dea semne că-şi amintesc de lucruri afirmate cu nişte săptămâni în urmă.
Un exemplu tipic, totuşi cauzal, este extras dintr-o carte de Religie de clasa a 3-a: Gigel traversează strada şi-l loveşte o maşină. De ce? Răspunsurile posibile sunt: (a) Gigel n-a fost atent; (b) Şoferul maşinii n-a fost atent. Răspunsul corect este (c) Pentru că, de când s-a făcut patron, tatăl lui Gigel a uitat să mai treacă pe la biserică.
Copiii de clasa a 3-a nu vor crede în răspunsul (c), însă vor continua să creadă în Dumnezeu. Incidental, vor abandona orice explicaţie cauzală. Totul se întâmplă din vina Domnului. Ne vom face cruce, vom ţine post – şi, eventual, totul va fi bine. Totul va fi superOK.
În condiţiile acestea, modul de cunoaştere care merită a fi înfierat nu este cel mistic, nu este religia şi toate derivatele ei. Această putere în stat nu face decât să recupereze situaţia actuală şi s-o exploateze în scopul propagării dogmelor proprii. Adevăraţii vinovaţi sunt oamenii de ştiinţă. Istoricii care nu fac efortul de a prezenta o istorie mai mult sau mai puţin imuabilă, jalonată de evenimente uşor recognoscibile. Nu se ştie tot adevărul despre incursiunile minerilor la Bucureşti; mă întreb, însă, câţi din tinerii de pe băncile şcolilor ştiu măcar care este diferenţa între evenimentele din 1990, 1991 şi 1999? ce au vrut minerii de fiecare dată şi ce s-a întâmplat după aceea? Însă istoria care se predă în momentul acesta nu are opinii clare nici despre Vlad Ţepeş, nici despre Ştefan cel Mare (şi Sfânt), nici despre Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza sau Regele Carol al II-lea. În amalgamul de istorii paralele, este foarte uşor să respingem totul, inclusiv eventuale repere spaţio-temporale. Ne vom aminti mult mai uşor golul lui Mutu din meciul Fiorentinei cu Eindhoven.
Istoria este o ştiinţă dureroasă, se ştie că ea a fost folosită în repetate rânduri pentru manipularea masselor – însă se pare că acest lucru nu se va mai întâmpla prea curând. Apatia este generală, nu ne mai interesează ce a spus Ion Iliescu la Televiziune în iunie 1990, nici că mareşalul Antonescu a ordonat Treceţi Prutul, important este ce mai zice Gigi Becali şi ce mai cântă Vali Vijelie.
Din nefericire, nici alte ştiinţe nu stau mai grozav. Mă voi referi în special la fizică şi chimie, cu toate ramificaţiile posibile contemporane: ştiinţa mediului, inginerie nucleară, nanotehnologii, diverse inginerii chimice şi de materiale, petrochimie, biotehnologii etc. etc. Informaţia dintr-un articol ştiinţific este lacunară: uneori aspecte importante care ar merita discutate sunt pur şi simplu absente (nu s-a gândit nimeni la ele), sau eludate pentru că ar constitui – vezi Doamne – secrete tehnologice pe care nu este bine să le afle oricine. Se publică mult şi prost, se citează şi mai mult şi cu totul alandala, în special pe criteriile diverselor confrerii sau găşti. Un om de ştiinţă onest care se războieşte cu o problemă câţiva ani la rând şi ajunge la o concluzie originală nu are nicio şansă în peisajul zecilor de mii de articole care apar anual într-un anumit domeniu, cu sute de mii de autori, articole publicând cam orice, de la banale date confecţionate până la artefacte experimentale uşor demonstrabile. Important este efectul şi nu cauza, la modul metafizic: nu ne interesează să demonstrăm că dacă A, atunci B, ci ne interesează să spunem că A şi B se întâmplă (nu prea ştim de ce) şi – eventual – să publicăm aceasta într-o revistă “cât mai sus”. Pentru că în funcţie de aceste punctaje sau scoruri ne asigurăm pâinea de mâine, banii ca să ne dăm importanţi pe la conferinţe – unde, eventual, se mai aranjează câte o mezalianţă entre la poire et le fromage.
Merge şi aşa nu mai este – din păcate – o aserţiune românească. Cosa nostra nu mai este numai o organizaţie siciliană. Cine nu minte (un pic) începe să-şi pună probleme reale de supravieţuire. Tehnologi patibulari se prefac că transferă know-how unei industrii agonizante. Percepţia publicului despre aceste activităţi variază, fără vreo nuanţă, între consternarea indolentă şi ostilitatea semidoctă. Sigur, ne mândrim că vom avea “cel mai mare laser”, după cum vom avea şi “cea mai mare catedrală ortodoxă” (preţul ambelor facilităţi fiind aproximativ acelaşi, pe la 300-400 milioane de euro, echivalentul a cca. 70 kilometri de autostradă inteligent negociată, sau a modernizării a 10 spitale judeţene); însă toate aceste mirabile investiţii, în afară de faptul că vor da de lucru câtorva mii de muncitori (nu neapărat autohtoni), riscă să se învecineze printr-o oarecare lipsă de finalitate. Recunosc că am fost printre cei care am depus niscaiva eforturi de a populariza la ce ar fi bun un asemenea superlaser; alţii au vorbit de “teleportare”, “găuri negre” (iar!), “fierberea vidului” sau de “aneantizarea deşeurilor nucleare” – nu am văzut, însă, vreo pledoarie convingătoare asupra utilităţii Catedralei, în afara aserţiunii că reprezintă “simbolul unităţii naţionale”.
Timpul propriu primează, rimează cu interesul imediat. Şi, iarăşi, nu mă pot împiedica să nu mă ridic dincolo de heleşteul cu broaşte balcanice (expresia îi aparţine lui Constantin Stere). Mai multe miliarde (nu se ştie exact câte) de euro au fost investite în Large Hadron Coolider la CERN, fără niciun boson Higgs (în care nici Higgs nu mai crede) identificat până în prezent. A existat un oarece remous scientifique în momentul în care s-au raportat nişte neutrini care mergeau şi ei (săracii) cu viteză mai mare decât c. Din nefericire, sau din fericire, alarma a fost falsă. Însă aceasta nu a avut niciun efect asupra credibilităţii instituţiei CERN. Nu ne putem opri aici. Centrul binecunoscut de la DESY (Deutsches Elektronen-Synchrotron), Hamburg, publica acum câţiva ani o revistă în condiţii grafice excelente în care analiza activitatea a 40 de ani la DESY. Am citit o observaţie de un cinism înfiorător: în toţi aceşti ani de fizica particulelor, nicio mare descoperire în domeniu nu s-a făcut acolo (iar, înaintea apariţiei CERN, DESY reprezenta polul european în fizica particulelor elementare). Tot ce au reuşit la DESY a fost să confirme experienţe efectuate de americani (Stanford sau Brookhaven), sau să determine cu mai multe cifre semnificative nişte probabilităţi de interacţiune. Mai pe şleau, niciun premiu Nobel nu s-a luat de la DESY. Cu toate acestea, fizica particulelor elementare este în continuare regina absolută a ştiinţelor exacte, CERN-ul analizează 15 Petabyte de date în fiecare an în căutarea bosonului Higgs, iar din ce în ce mai puţină lume se întreabă de ce – totuşi – fizica particulelor elementare trebuie să fie atât de complicată. Cum poţi aplica teoria perturbaţiilor când perturbaţia depăşeşte cu mai multe ordine de mărime efectul de ordin zero? Cu numai un miliard de euro ar putea fi plătiţi regeşte circa zece mii de teoreticieni vreo 2-3 ani, în vederea elaborării unei noi teorii (alta decât răsuflatul “model standard”), mai frumoasă, mai completă, mai elegantă, mai cauzală.
Din multe puncte de vedere, încep să am o oarecare stimă pentru preotul paroh (X) de cartier, acela care ne vine cu Boboteaza sau care mai colectează din când în când câte un bănuţ (a se citi sute de lei) pentru biserică. El nu impune, nu condiţionează accesul la divinitate, nu proferează cu emfază propăşirea cunoaşterii umane. Bănuţii sau milionuţele pe care-i strânge nu sunt rupţi de la gura sistemului de sănătate sau de educaţie, cum se întâmplă cu facilităţile faraonice, susţinute de lideri incontestabili de opinie, oameni situaţi atât de sus pe paradigmele cunoaşterii, încât ne apar de-a dreptul invizibili. Părintele X propovăduieşte o cauzalitate de tip simplu: roagă-te şi va fi bine, ajută Biserica şi va fi şi mai bine, bifează punctul (c) din exerciţiul copilului şi mai treci pe la slujbă, chiar dacă te-ai văzut patron. Dogma ancestrală, generată de spaima omului de Neanderthal în faţa fulgerelor lui Benjamin Franklin, de oroarea de non-existenţă, pare mai bine poziţionată să ne salvgardeze proto-raţiunea, fie ea şi pseudo-cauzală.
4. Epilogul Sfârşitului?
Departe de mine orice intenţie moralizatoare, orice anatemă de tipul “aşa nu se mai poate”, “uitaţi-vă în ce hal s-a ajuns” etc. Nu voi aborda nici tonul unei tristeţi metafizice, plângând dialecticul sfârşit al unui echipament esenţial al raţiunii speciei homo sapiens.
Voi întreba doar: Şi dacă, totuşi, se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple? Dacă raţionalitatea şi cauzalitatea de tip mecanicist, ale alambicurilor şi automatelor medievale, îşi cam dau obştescul sfârşit în momentul de faţă? Dacă un nou tip de analiză (informaticienii ar numi-o procesare paralelă, însă totuşi cred că termenul acesta este cam sărăcuţ) se va croi în următorii ani, sau zeci de ani? Iulia m-a uimit prima dată când a pus mâna pe un iPhone şi a început să butoneze rapid, fără să-şi pună prea multe întrebări de ce apasă în cutare sau cutare zonă a ecranului. Mărturisesc că, de câte ori am de a face cu un sistem nou (telefon, telecomandă, software) lucrez cu manualul în faţă, până deprind funcţiile de bază (eventual, enervându-mă şi că o anume operaţiune este insuficient sau incorect explicată). Se pare că ei, generaţia pe care am incriminat-o atât de mult încât am reuşit să mă obosesc pe mine în primul rând, funcţionează altfel. Ghicesc. Nu-şi pun problema de ce? sau “dacă A, atunci B”; ci par a fi animaţi de un câmp acauzal care le dictează acţiunile. Ca autor de science fiction, nu pot exclude influenţe asupra prezentului ale anumitor entităţi din viitor. Sau dintr-o lume paralelă. După cum în romanul Sfârşitul Copilăriei omenirea trebuia, treptat, să se uite de religie şi de demonii ei, înainte ca Overlorzii să poată apărea public, probabil că şi acum ar trebui să dăm uitării simpla cauzalitate “dacă A, atunci B”, eventual s-o înveşmântăm într-o stare de conştiinţă mai amplă, mai globală. Rămâne să vedem cine vor fi Overlorzii.
Aş încheia cu o observaţie a academicianului Solomon Marcus, legată de coexistenţa deducţiei logice şi a intuiţiei, a “ghicelii” în chiar sânul matematicii. Logica şi demonstraţia impecabilă – spune D-sa – “este haina cu care se îmbracă matematica să iasă în lume”. Însă acolo, la ei în bucătărie, garaj sau subsol, matematicienii lucrează foarte adesea cu concepte aproximative, cu senzaţii de déjà-vu, cu intuiţii metafizice şi, eventual, metempsihotice.
Dacă exponenţii raţiunii şi cauzalităţii procedează astfel, noi (inginerii şi contabilii) de ce n-am putea încerca aceste stări de graţie? numiţi-le trăiri simultane, stări de supraluciditate, premoniţii, clarviziuni. Dacă dispare cauzalitatea, ar trebui să sperăm că altceva îi va lua locul. Doamne-ajută! Jos gaura neagră! Noi minţim, nu gândim! Intraţi pe torrent să descărcăm filmul secolului viitor!
Colocviul Naţional “Ion Hobana”, 26 mai 2012