Nu dormi singur. E tulburător să te gândeşti că dintre cei 9382, ea a fost chemată pentru o probă a realităţii. Avea două costume, dintre care amândouă lovite în genunchi sau pe braţe. Costumele sunt construite din aliaje, placate cu o vopsea albă, din nenumărate dreptunghiuri suprapuse în configuraţii extrem de volatile. Într-un astfel de costum de vid, păreai un pacheţel plat, învelit în staniol. Ecluza intermediară dintre cameră şi restul coridorului era lustruită, din același material, un alb, păstrat intact. Ecluzele, asamblate pe orbită, nu fuseseră concepute pentru a fi locuite, ci mai degrabă pentru viteză şi manevrabilitate. Se împinse uşor spre peretele fără nuanţă şi se lăsă dusă prin coridorul îngust, răsucindu-şi din când în când umerii. Dincolo de aroma aceea de hârtie reciclată, se aflau alte camere ataşate, cu alţi locuitori, în cea mai mare parte anonimi. Dacă era să se te fereşti de cineva, aceia erau empaţii. Cablurile din cameră se întinseră. Zgomotul crescu în intensitate iar vibraţia mecanismului îi trecu prin costum şi oase. Era timpul. Un deget virtual încastrat în peretele curb îi arata direcţia spre noua cameră ataşată la ecluză. De aici va lua liftul spre punte. De jur împrejur era înconjurată de aceeași lumina familiară. Semnul fu şters liniuţă cu liniuţă. Îşi încleştă mâinile în jurul mânerului şi îmbrăţişă lumina violentă din lift. Adoră gravitaţia şi lumina solară reflectată.
„Sunt aici”. Era ca un proteic peşte argintiu… Peretele ce îi desparte de vid, plutind în spaţiu, grăbindu-se cu 40.233 km pe oră. Nu aterizează niciodată. Însa ea îşi imaginează că într-o zi staţia se va desface în două şi vor cădea toţi. „Adică, o întreabă bărbatul cu faţa spre hublou. Ah, aşa deci… Crezi că suntem aici pentru registru?” Apoi a întrebat despre input-ul ei. Dar cine nu vedea că dedesubt se desface pământul, ca o insectă ieşind dintr-o larvă uscată şi nisipoasă?
Luna mai e sezonul vânturilor, când dunele se mişca. Era o zi friguroasă. Se porniseră furtunile dinspre oraşele părăsite. De sus, păreau nişte aisberguri de metal, clădiri parţial reduse, atât de vechi, încât se zăreau cioturi de antene. Nişte clădiri tocmai se dărâmau ca un teanc de reviste, prăbuşindu-se peste un conglomerat de metal contorsionat, plastic şi ceva crescut acolo. În cele din urmă, îi dăduse drumul. Furtuna se depuse ca o pătură liniştit, ca un dom, pe ecranul central… Bărbatul se uită la harta mărită, ce era un punct aici, era un milion de megabiţi de date de pe pământ. Se aşteptase la ţârâitul familiar, apoi femeia coborî prin ecluză.
Aerule era mort, imobil între camere şi pupitrele de control. Ieşite în afară, trebuia să treci printr-un lift de decontaminare. Printr-un hublou, puteai privi în spaţiul gol. „E o prostie, de ce ai privi în spaţiu, uite cum e înţepenită staţia, e gheaţa cea mai densă pe care am văzut-o.” Becul alburiu-orbitor îi anunţă că procesul s-a încheiat şi puteau urca trei niveluri mai sus, fără să poarte microbi sau chiar un singur fir de praf. Bărbatul parizian miji către ea, orbit de banda soarelui. În spaţiu, soarele nu apune niciodată. Dar sigur ştia deja, căci femeia îl ignoră. A da mâna nu era permis, era uite aşa de aproape şi zâmbea. Îşi scoase incisivii uriași şi pufăi. Ea se retrase şi se poticni, până se lipise cu spatele de peretele liftului. Era rece. O aromă plăcută de îngheţată de duminică, cu lămâi? Clorul atinsese niveluri alarmante.
~
„Cred că tocmai m-a dat afară. Şi are tupeul să-mi spună că îi pare rău. Nu e adevărat. Nu îi pare rău, ci doar îl răneşte faptul ca el trebuie să-mi spună. Unde am greşit? Am făcut ce voiau. Dă-mă afară dacă vrei, nu mă doare. Mint. Nu mă doare. Dă-mă afară să vezi dacă-mi pasă. Sunt furioasă. E furia şi ea o culoare? E alba halogen ca şi camera mea? E imaculată ca şi staţia mea? E dezinfectată la fiecare trecere ca liftul din stânga mea? E corect că sunt aici, între două foi de aluminiu? Cred că devin claustrofobică de alb. Urăsc albul.”
Staționați pe o orbită geostaţionară perpetuă, deasupra unui pământ pustiu. E tipic pentru un pasager al 9832 să fie tuns. Îmbrăcat într-un costum alb, pe care orice urmă se vede. Nu există praf, nu există microbi. Oamenii se curăță zilnic când trec între nivele la duşurile din lifturi. Nu ştiu ce e aia baie. Jeturile cu nanobiţi le curăță pielea prin costumul protector, ca apoi singurele creaturi care s-ar apropia de un mediu bio-natural să se dezintegreze în aceleaşi lifturi de unde au venit. Sau în paturi. Oare unde se duce atâta praf? Pentru că fiecare celulă umană moartă e un alt fir de praf. Probabil că le aruncă în spaţiu, seminţe ale adn-ului uman, purtate de vânturi solare, şi împrăştiate ori înapoi spre pământ ori spre spaţiul mort din afară. Oamenii trăiesc într-un mediu controlat, fără niciun contact străin.
Pe pământ Nu dormi singur. Eşti înconjurat de gângănii: insecte, căpuşe, purici, gândaci şi alte târâtoare. Ce-ar fi dacă omul ar ajunge în spaţiu şi ar duce pureci cu el? Ar apărea purecii mutanţi extratereştrii desigur. Ai vedea la ştiri cum din spatele unui habitaclu au răsărit purecii mutanţi, păroşi şi giganţi, cu poftă de sânge omenesc. Au apărut prin expunere îndelungată la raze cosmice. După sute de ani de evoluţie, purecii ne vor întrece în cucerirea spaţiului. Mi-a dat prin cap de ce oamenii dormeau cu pijamale. Să nu ducă gângăniile de afară cu ei in pat. eu am adus purici şi păianjeni şi omizi roşii mici, furnici şi alte fiinţe microscopice de origini necunoscute.
~
Rătăceam în penumbra antenei. Urmele mele se întindeau de la hublou, spre patul unde stătusem. Altele se puteau zări pe nisipul întunecat unde am fost azi-noapte. Visam un vis unde nu mai era singură. Închizând ochii, m-am concentrat la pajiștea creată de aparat, undeva pe Pământ. Măcar aici nu caută nimeni. Pe alocuri mişunau persoane slinoase, entităţi rămase în bufferul matricei, amintiri ale altor persoane. Holograma era setată pe intensitate adevărată, ne-ecranată de matricea centrală, însă asta era ceva nou. Deschid repede ochii şi-mi întorc mâinile pe ambele părţi, urmărind liniile din palme. Mă mănâncă pielea de pe frunte. Din spatele genelor se ridică ceva gigantic. Organic.
E animal oare? să vorbesc cu cineva despre asta? O singură mămăruţă stătea pe masa din colţ. Nu se mai afla nimic lângă ea, am avut grijă să înlătur orice obstacol. Expediţia ei începuse dimineaţa devreme (oare există dimineaţă pe o staţie ca asta?). până în ultima clipă, păru dispusă să mă ia şi pe mine, însă neîncrederea ei faţă de oameni – intuise probabil repulsia pe care mi-o provoca – a determinat-o să mă lase la bord. Curiozitatea mea s-a amestecat cu suspiciune. De parcă contactul cu acel public sălbatic mi-ar fi dat o boală contagioasă. Am lăsat un pahar cu apă lângă. L-am uitat? Mi-era sete. M-am întrebat de ani de zile, privind acest perete alb, cum ar fi fost să găsesc o mămăruţă. am găsit-o într-o zi, pe marginea paharului de sticlă. Adevărul e că mămăruţele nu ştiu nimic despre navigat, şi marinarul nostru cu atât mai puţin. Din clipa în care mirosise acele ape, ea le confundă cu paradisul. Mulţi ar face-o. Treptat, începuseră să debarce marinarii şi soldaţii. Un miros de moarte cuprinsese locul. Tribul de bacterii se mărea, pe partea dreaptă a paharului, acum neagră, se revărsă, ca o parte din mine însumi, un continent de frică, nebunie. Nimic nu ne leagă, afară de faptul că puşi unul în faţa celuilalt, ne aparţineam. Din momentul în care i-am anihilat, tot universul a rămas în derivă, plutind pe zgomotul de fond al unor bacterii agitate. În gesturi contradictorii, ultimii metri i-au străbătut strigându-mă, anticipând, dând din mâini, unii înotând spre mal, alţii disipaţi către fluviu, paradisul mut numit o zi. Oricât de limpede ar fi fost plonjonul, totul era hotărât. Am salvat doar insecta. Stăteam şi mă uitam din vârful unui deal, ca un pescar care îşi pândește pluta, pentru a vedea cum se contractă ultimul cadavru.
~
“Lumina perfectă… ştiu că nu există dimineaţă aici pe staţie. Dar mă întreb, dacă ar fi fost altcumva şi dacă m-aş fi născut în trecut, poate nu m-aş fi căţărat printre pereţii din fibra albă. Altă dimineaţă, alta zi de muncă.”
~
Praful negru din lift îi murdărise degetele. De ce nu fusese curăţat de sistemul de epurare? După ea mai intrase un locuitor al nivelului patru, deci unul dintre acei empaţi responsabili cu legalitatea gândurilor. Să fie inginerul tăcut din spate de vină pentru praful negru?
Soarele se ivise dintre ţevile exterioare ca un bliţ. Structura principală se găseşte adânc înfiptă în vechea staţie trimisă aici în secolul 20. Pentru a face drumul zilnic între cuburile de personal şi axa, trebuia să iei un lift comun. Pe măsură ce înaintai, gravitaţia scădea. După Diametrul coridorului unde coborâse inginerul care contaminase liftul, ajunsese la concluzia că deasupra ei se aflau motoarele. După ce o privise lung, Empatul scoase o bilă albă de spumă poliuretanică din buzunar. Era puţin mai mică decât palma lui. Pescui un cuţitaş din buzunar şi o înjumătăţii. Bucata se umflă şi luă forma unei hârtii. Ţinea în mână un ziar. Acum, scopul ziarului, în orice secol era să-şi asigure cititorul din spatele lor că în timp ce evenimentele individuale sunt de-a dreptul senzaţionale, nu se întâmplă nimic cu adevărat care să le ameninţe siguranţa. Scopul ziarului era să pretindă că e un ziar, iar tu decideai între lucrurile care te interesează sau nu. Empatul întoarse pagina ca şi cum era concentrat asupra cititului: “drumul stabil spre prosperitate”, “spărgătorul de gheaţă chinezesc” şi alte bazaconii. Era un ziar vechi. Când şi-a terminat pagina, liftul se opri şi el se întoarse spre ea: “Acuma, n-ai voie să mă spui, aşa-i? Spărgătorul ăsta de gheaţă e … ştii tu… cum ne-au poreclit ei staţia. mai că se prăbuşeşte de pe orbită în orice microt. De parcă ei ar avea un coridor mai bun… acuma`…” liftul se opri la următorul nivel. Era al ei. Pentru o secundă, simţi cum străinul o priveşte atent. Pe moment, găsi interesant să privească la resturile de spumă de pe fundul liftului. Când următoarea tură de ingineri va trece pe aici, gravitaţia va schimba cursul natural şi podeaua va fi tavan. Se vor întreba ei de unde a apărut spuma şi cine şi ce au discutat pasagerii de atunci? Nu i-a răspuns. “Sisteme militare de comunicaţie şi inteligenţă artificială?” Se auzi o voce de om din pereţi. Persoana cealaltă se uită împrejur: cred că se referă la tine”. “Avem o urgenţă în blocul 5. Prezintă-te la panoul de comandă.” “ Eşti cu IA?” empatul păru impresionat şi aruncă ziarul pe jos. Uşile se închiseră în spatele lui ca pleoapele unui ochi mecanic.
Privind fix la teancul de file albe care-i zăcea în faţă, îşi pusese o întrebare care nu mai avuse niciodată importanţă pentru ea. Mai erau încă trei nivele pana să ajungă la blocul 5.
~
Cea mai mare parte a zilei şi-o petrecuse stând sau uitându-se prin hublou. Îşi imagina că e o fereastră şi orice se poate întâmpla dacă iese prin ea. Scene în care ar fi fost împinsă în sus pe calota glaciară depusă pe carcasa staţiei, că în aerul nopţii, briza solară prinde resturile metalice din faţa ei, le plimbă şi le face să se aşeze în mod natural printre alte resturi metalice şi gunoaie.
A fost o oră ciudată. De sub pat se ridicase insecta care sfidase legile staţiei. Plonjase într-o pată oarbă a camerei. Navigase, cu aripile întinzându-se libere sub lumina lunii, în râuri de-a lungul peretelui, ultimul drum deasupra stepei îngheţate a spaţiului. Îşi închipuise faţa bărbatului din lift. Ochii îi lipseau.
“Ai nevoie de un paradis” o sfătui Aripi-de-Noapte, pâlpâind pe fundalul unui perete confuz. nu ştiuse niciodată că roşul poate fi conştient. Roşul scris caligrafic, cu pretenţii din biroul şefului, roşul scris cu cerneală din ziarul furat. Roşul care sugera o anumită stare de urgenţă, sau repezeală. Roşul care invită aluzii la o dorinţă nestăpânită, roşul ce pare a fi răspunsul la o întrebare. ca apoi să înceapă să sugereze ciocolată. Roşul obscure al unei idei, roşul care împinge spre lumină, pentru ca apoi să-şi înfigă rădăcinile în pupilele rătăcite ale unui călător. roşul care îşi trimite rădăcinile şi mai adânc, care încep să se îndoaie, care la început par calde, dar apoi se răcesc, care sunt totuşi acolo, dar par să se contopească în liane lungi, în colţul ochiului, între văzut şi nevăzut, care par de o altă natură, între animal şi mecanic, o punte, şi legăturile lor care cresc din colţul unei camere pe marginile unei staţii, ca un cheag ce vindecă legături metalice. Roşul împletit în straturi, roşul în forme circulare, care pare lipsit de semnificaţie, dar care încă poartă urma cuiva, nu opune rezistenţă şi nu aduce avertizare, ci doar confirmarea că sensul dintre fiecare punct în care roşul se întâlnește cu un alt roşu, ca un tipar, o ierarhie, un punct de ramificare între orice nuanţă de roşu întâlnită, e un răspuns complet prin el însuşi. Fiecare dintre acele insecte poartă mărturia unei lumi. Îşi găsise paradisul. Paradisul unui pirat.
A scos repede afară din costum toate acele bucăţi de hârtie mototolită şi le-a împrăştiat pe izoprenul alb. atunci a văzut pe marginea patului un fir de păr care nu-i aparţinea.
~
Nu există praf. Oamenii se curăţă zilnic la duşuri în lifturi, de la naştere trăiesc într-un mediu controlat, fără nici-un contact străin, fără laptele mamei, fără să atingă un animal vreodată. Fără să atingă un prieten. La grădiniţă doi copii se joacă, o fetiţă a atins un băiat. E certată de către profesoară. Dar nu bătută. Nici măcar atinsă. Camera ei e goală. albă, luminata intens. Patul ei alb, se schimbă în fiecare zi singur. Hrana apare dintr-un aparat prin materializare energetică, e microbiologic pură. Nu a cunoscut niciodată razele soarelui. Mărul pe care l-a mâncat sau salata. Nu a gustat niciodată apă cu alt gust decât cel dat de aparat. Nu există dulciuri. Surogate. Nu există alcool. Nu există ţigări. Nu a văzut niciodată o mămăruţă. Nu exista cărţi. Când ea găsise una, o puse sub pat. Nu ştie să citească literele. Dar i se pare fascinant. Nu văzuse o floare niciodată. Nu o mirosise. Nu au parfumuri. Staţia pluteşte. Fiecare zi e la fel: senzaţia unui perete rece şi apoi un pic aspru.
~
Habar nu avea că îi plăcea să citească. Îl avea la ea, în buzunar, sub costum. Unicul mod de a se distra în pauze. Era periculos. Dacă o vedea cineva? Sigur e ceva interzis. Nu s-au mai citit ziare pe staţie de zeci de ani. Dacă o descoperă? Neliniştea şi nesiguranţa unei noi zile. Îi place. În spatele unui culoar se află o uşă nemarcată. Deschise repede şi pătrunse: înăuntru găsi un spaţiu infinit albastru, presărat cu led-uri în culori codificate, aşezate pe un calculator central. Deasupra reţelei rigide era un neon, mat si clar. Singura ei sursă de lumină. N-avea timp de aşteptat. Se rezemă de perete, sprijinindu-şi toată greutatea în piciorul drept. Mâneca uniformei lucea azur. Al doilea pas era braţul întins. Gata, îşi scoase mănuşa într-un loc public. Şi numai pentru asta ar putea fi transferată, din nou. Bâjbâind prin buzunarele costumului, găsise foile. Inspirând adânc, citi prima pagină.
Dar reluarea lecturii unui ziar semăna cu a te culca în propriul pat, moale şi cald, şi ceea ce se potrivea perfect nevoilor ei, era acum rece şi lipsit de confort. Se învârtea, se foia de pe-un picior pe altul, fără să-şi găsească locul. Aşa şi ziarul. Crezuse că după câteva pagini citite sporadic, va pune capăt suferinţei. Dar nu, în felul acesta mai mult se tachina. după câteva articole, începu să lunece printre rânduri, ca pe nişte şine invizibile. Spaţiul ziarului semăna cu calculatorul-jucărie al unui copil pe lângă matricea cu subprograme de deasupra capului ei. La început făcu o simplă glumă, că după ce-şi implantează cipul, îşi poate vizita pământul din holograme, din copilărie. Şi meseria a început să se strecoare în visele ei. Erau numai vise rele. Şi nu toate rele. Au devenit stranii. Ar putea….încerca. scoase un fir negru din buzunar şi se cuplă la matrice. Densitatea informaţiilor îi declanşă viziuni caleidoscopice. Imagini vag translucide. Simboluri din copilărie. Dacă privea in colţul ochiului stâng, reuşea să distingă ceva, asemănător unui rechin, lucind precum un bisturiu, o oglindă umflată de umezeală, flancată de lumini slabe, îndepărtate, lipsite de orice logică. Din spaţiu se auzi o voce. Se întorsese lin. Imaginea era nefocusată, tremura pe ecranul argintiu. O persoană se depărtă de cameră, I se vedeau petele întunecate de pe cămaşa ruptă. Chipul empatului fusese o mască impasibilă, dar al personajului din înregistrare era imprimat adânc cu o boală. Ochii albaştrii erau ca două fante deasupra obrajilor albi. Lacrimi.
Se comută înapoi. Găsi un loc, în spatele mănușii blindate a unui costum de vid dintr-un cuier. Înăuntru era ca un tub gol. Întorsese încetişor palma şi îndesi în interior foile pline de proeminenţe şi crestături. Faţa mănuşii era netedă. Nu va ştii nimeni.
Era o fiinţă sinceră, vulnerabilă, era conştientă ca orice îi va cere, nu-I va putea refuza.
~
Drumul spre staţia de andocare fusese absolut drept, ca o tăietura curată, despicând ecluză dupa ecluză. Se uită pe geam, la lunecarea gardurilor de fier ruginit, scânduri din materiale necunoscute, suprapuse, resturi de clădiri, imagini ale unor blocuri de locuințe sumbre. În capătul de nord se vedea peisajul industrial abandonat la suprafaţă. La orizont te avertizau lumini roşii că ai ajuns destul de departe şi că e timpul să te opreşti. Mai departe, la limita dintre oceanul de capete bleu-pal şi oamenii în salopetă, privi soarele, înălțându-se deasupra peisajului copilăriei, peste halele năruite şi scheletele oraşului bătrân şi rău. E ca în spaţiu, dar mai gol. Argintiu. Miroase ca ploaia… În spaţiu, nu vezi stelele. E ca o tuşă întunecată. Singurul mod în care poţi să-ţi dai seama dacă intri pe partea cu soarele este să te uiţi indirect când sclipeşte lama triunghiulară a unei raclete. Imaginea se menţinu timp de trei secunde, suficient cât să-şi coboare ecranul. Privirea i se tulbură, se uita de jos în sus la un disc laser de aur. acesta tresari o dată, cu răsuflarea oprindu-se în mijlocul unei inspiraţii. Celălalt ochi, albastru şi infinit de adânc, se deschise încet. Şi-l imagina pe empat ascultându-i gândurile din spatele modulului, în transă, atent la semiconversaţiile ei personal. Costumul deveni negru mat, o umbră de indigo peste plăcile de ceramică.
“nu apuc să-ţi aud gândurile atât de des. mă auzi?”
“ai vrea să gândesc mai tare?”
Poate datorită opririi bruşte a vântului solar, poate iluminarea; oamenii şi orizontul circular i se păreau atât de compacţi, ca un calculator mort în jurul căruia se învârteau sfere minuscule. Străinii fără cască urmau o dâră slabă, destrămându-se în imagini pulsatile consecutive. Soarele deja ardea. avea o strălucire albă şi fosforescentă. Niciodată nu-l văzuse atât de mare, de rotund şi de strălucitor. un miros elementar se răspândi în jurul ei, iar când ridică din nou capul, privi poporul obscur ce palpita vrăjit in jurul ei. O femeie cu faţa metalică se ridică încet, ieşind printr-un geam spart. Nu purta costum şi dădea impresia unei somnambule.
întunericul încremenise. Înnebunită de spaimă, apucă prima găleată din cale şi o propulsase în direcţia femeii. Situaţia semăna un pic cu o pisică cu lăbuţa prinsă la uşă: lovituri năprasnice prin cameră, de pe rafturi cade vaza lovită, lampa se prăbuşeşte, în camera vecină un om omoară o muscă cu prosopul, iar undeva dincolo de stradă s-a prăbușit o casă. Necunoscuta se foi un pic, apoi se linişti.
Într-un microt, totul fusese absorbit de un alb absolut, pe pământ, pe ziduri, pe trupurile amorţite care se ridicau din locurile lor. Depărtându-se de focul care îi făcea costumul mat, se transformă într-o siluetă albăstruie, ceva mai densă decât întunericul în care se mişca. Apoi s-a pierdut printre ceilalţi care ieşeau tăcuţi, apărând dintre crevase şi gheţuri. Parcă auzea zgomotul paşilor în spaţiul deschis, respiraţia lor, mâinile atinse din greşeală de alte trupuri, dar niciun glas nu se ridica; în vidul în care niciun om n-ar fi putut supravieţui plutea un fel de incertitudine. Cu inima bătându-i tare, cred că îi percepea înţelesul. Aşteptau radiația solară, ca o plantă imobilizată, lipită de mantaua grosolană a staţiei. Ceea se se petrecea acum, ei aşteptaseră de mult timp, pentru ei viaţa însemnase îmbulzeală în grupuri, în aşteptarea singurului eveniment care să-i atingă.
E dificil de spus dacă erau prieteni sau duşmani, intuia fragmente din viaţa lor, scurte fragmente din care să-şi dea seama cine sunt, şi ce scop ar exista în spatele acţiunilor lor. Pe cel din stânga l-a văzut într-o cafenea, în holograma de săptămâna trecută, la întâlnire cu o fată, cea din dreapta. Sau l-a văzut pe unul dintre ei urmărind-o pe străzi, până când ajungea în faţa unei uşi. El așteaptă ca ea să intre, apoi dispărea.
„Am simţit brusc că nici nu eram cum credeam că suntem, că lumina neobişnuită avea să ne înfăţişeze, cu strălucirea ei, adevărata noastră condiţie.”
Se ghemui într-un colţ, ca o pisică, în costumul alb, aparent adormit, cu capul înconjurat de un halo cu figuri geometrice minuscule. Exista o putere curgând prin ea, ceva necunoscut rămas acolo şi ţintuind-o. Se infiltrase treptat în venele ei. parul i se zbârlise braţe şi pe gât.
“eşti sigur că nu suntem aici pentru confort?
“îţi amintești când ai ajuns aici? prima dată. erai mică. sigur nu te-ai născut pe staţie…”
Îi îngheţă inima. Ştia ea minunile astea.
„nu te alarma. te apropii?” o întrebase curios
„sunt aproape de tot, în curând o sa mă apropii de unul. am nevoie de tine”
„ascultă…”
Bătu din picioare, plutind deasupra instrumentelor.
Empatul comută.
„aşa… îmi pare rău.”
„nu te juca cu mine. entitatea care vă manipulează e un fel de subprogram?’
„una din ele. sunt mai multe. …. pe una au omorât-o… n-a putut accepta direcţia dorită de noi pentru familie. ea a inaugurat crearea inteligenţelor noastre, era o vizionară. ne-a imaginat în relaţie simbiotică cu staţia artificiala. aveam acces la IA-ul central. aveam să fim un stup, nemuritor. fiecare dintre noi o unitate a unei entităţi mai mari. e fascinant. dacă vrei, îţi pun înregistrările ei, sunt aproape o mie de ani. de fapt, eu n-am înţeles-o niciodată, iar o dată cu moartea ei, viziunea aceea s-a pierdut. am pierdut orice direcţie ca specie şi am început să ne retragem în carapacea noastră. ieşim rareori. eu sunt o excepţie.”
„de cât timp sunt … aici? mă dezgheţi numai la nevoie?””
„o pierdere… cât au fost: patru sau cinci ani de muncă. de data asta ..”
„o să mă criogenaţi la loc? n-o să capeţi un cuvânt!”
„… ai încercat vreodată să spargi matricea centrală? ”
„da. arată ca un cub alb.”
„de unde ştiai?”
„de unde ştiam? doamne, o rutină: fir negru, cuplat, comutat. salvarea arhivei.”
„nu eu îmi spionez prietenii.”
„ce-i asta, un test, o probă de credinţă? cred că mi-a ajuns.” replică fata
„…”
„la timp atunci?”
„la timp”
„uneori te repeţi, subprogram.”
„asta mi-e natura.”
„… subprogram, am adus baterii? … subprogram?”