Cu dedicaţie, tatălui meu

…Enigmatic, pierdut în complexitatea gândurilor care îi străbăteau mintea, bătrânul oştean se avântase, după câteva ezitări grosiere, în apa rece şi lipsită de claritate, ridicându-şi braţele către cerul azuriu, desfăcându-şi degetele într-o implorare a divinităţii ce îi mişca buzele albicioase în automatismul acestui tip de manifestare. Manşetele generoase , lipsite de ancorarea coatelor, începuseră să alunece , descoperind braţele ciolănoase brăzdate de nenumărate cicatrici, amintind de trecutul tumultos al personajului. Acum, îşi muşcă buza inferioară simţind gustul sărat, dar catifelat al sângelui, în mijlocul cuvântului sacru, producând o apocopă ce lungise ultima silabă până la amestecare acustică, în clănţăneala dinţilor lungi şi galbeni.

…-Doam…ne!

Părea hotărât să-şi încheie viaţa , să pună capăt inutilităţii din spatele măştii de luptător neînfricat, până când nu era prea târziu şi spuza uitării nu reuşise să îngroape luciul faptelor sale. Îşi abandonase armele pe colina reavănă, îndestulată cu iarbă grasă, adunată în pâlcuri, în modele neaşteptate pentru ochiul privitorului şi totul se scufundase, rapid, într-o tainiţă ale cărei ghiare îşi înfipsese ascuţimea în sufletul său pustiit. Coiful de argint îi zăbovea în tină, tremurând sub mângâierea molcomă a apei, abandonat înaintea contactului cu mediul lichid în care vroia să-şi găsească sfârşitul. Deprimarea, lipsa orizontului palpabil, era o încercare peste orice închipuire pentru sexagenarul exclus, de curând, din Garda Imperială. Suferinţa îi măcinase trupul şi sufletul într-un necontenit zbucium , lipsindu-l de odihna nopţii şi de vigoarea hranei pe care o abandonase în favoarea postului susţinut de pâine şi apă, transformându-l într-un”mort-viu”, ascuns de lume şi de el însuşi.

-Acum , este gata! murmură oşteanul, străbătut de o lumină lăuntrică. Voi scăpa de chin!…

Pentru ultima oară, îşi opri înaintarea către inima lacului, ale cărui ape negre îi aşteptau trupul, răsucindu-se către mal, privind spre echipamentul său lipsit de fastul de altădată, cu vederea golită şi pârjolită de amărăciune .

Pleoapele plumbuite, uscate în suferinţă, măturau strălucirea ochilor cu mişcări convulsive adunând, deopotrivă, riduri şi cearcăne măslinii, schimonosind chipul şi grăbind, astfel, sfârşitul spiritului înaintea trupului… Bărbatul grizonat izbucni în plâns. Încetă să mai rostească rugăciunea, invadându-şi sufletul cu versurile ce l-au însoţit o viaţă întreagă, la bine şi la rău:

Când peste praf de lut se va aşterne,rece nemurire,
Când sufletul albastru se va uni cu zarea cea ascunsă,
Eu doar atunci, sihastru, îmi voi deschide mândra fire,
Înconjurat de soare galben, cu fruntea de mir unsă.

Când numele-n hârtie înceta-va să mai fie crud,
Când chipul cel zbârcit va naşte dor de nefiinţă,
Eu doar atunci, la tot ce-i omenesc, sunt surd,
Şi pot să urc, spre altă poartă de credinţă.

În urmă las un testament ce poartă doar iubire,
Las tot aici, vă spun! Sunt lacrimi şi iluzii reci…

Murmurul se opri brusc! Îşi înghiţi cuvintele, lipindu-şi buzele invadate de umezeala pricinuită de unduirea firească a apelor lacului, petrecându-şi limba peste suprafaţa interioară, simţind gustul sălciu şi uşor acidulat cotropindu-i întreaga cavitate bucală. În zare, arcuit peste orizontul sidefat, colbul începuse să se ridice, lovind privirea sinucigaşului şi deşteptând, în multitudinea sinapselor sale, al şaselea simţ, uitând de foame, de sete, de durere. Pericolul se năştea în faţă, rostogolind praful într-un uriaş vortex, oprindu-i vorbele, strângându-i palmele. În inima sa, izvorî fluviul în a cărui albie, adrenalina începuse să câştige, să umple trupul până când vigoarea, stăpânită de o vastă experienţă, birui. Bătrâna cătană se avântă către mal! Zăbovi trist, cu fruntea plecată, îndemnându-şi ochii să privească spre sabia strălucitoare, simţind cum apa depozitată în textura hainelor îl părăsea în şiraguri, lungind picăturile şi ameninţând pământul cu o abundenţă nedorită. Deodată, simţi nevoia să-şi culeagă armele şi echipamentul, să-şi acopere trupul cu însemnele dobândite, să-şi ascundă chipul la adăpostul coifului său argintiu, să lase, între luciul ochilor şi marginea superioară a scutului dreptunghiular, spaţiu cât să-i permită o bună viziune asupra câmpului frontal, dar, totodată, să-i asigure protecţie. Tăria sabiei o sprijini de partea convexă a apărării şi, abia atunci, îşi îndreptă atenţia spre orizont… Patru călăreţi galopau în linie, ignorând ţipetele nefericiţilor legaţi de şei, aruncându-i într-un dans grotesc, de o parte şi de alta axelor de sprijin, ridicând către slăvi colbul consistent, într-o ameninţare evidentă. Doi adulţi, alături de doi copii, un băiat şi o fată, erau blestemaţii care urmau caii acoperiţi cu valtrapuri somptuoase, purtând deasupra capetelor egrete impresionante demonstrând, astfel, că aparţineau unei Case respectabile. Bătrânul , Mark Sorbo, îşi opinti picioarele desculţe, apucând în strânsoarea degetelor rădăcini viguroase de iarbă, mutându-şi centrul de greutate şi câştigând o poziţie defensivă mulţumitoare. Cavalerii nu se lăsară impresionaţi. Îşi continuară drumul, deşi, dacă ar fi trasat o linie imaginară, aceasta s-ar fi intersectat cu aliniamentul fostului ofiţer din Garda Imperială. Îşi încetară graba când fornăitul sacadat al cailor se desluşi în urechile bătrânului , ridicându-şi fiecare vizeta , miraţi de arătarea cu însemne imperiale oprită strategic, la numai câţiva metri de luciul apei. Se opriră toţi patru, îmbrăţişaţi de praful dens stârnit de copite şi picioare desculţe, opintindu-şi cizmele în scăriţe şi încercând să pătrundă în spatele liniei de apărare a străinului.

-Ce caută un ofiţer al Gărzii Imperiale, de unul singur, pe aceste meleaguri? rosti, dregându-şi glasul, cavalerul pe a cărui armură uşoară era imprimat un vultur în al cărui cioc se desluşeau însemnele de căpitan . Se ridică în picioare, scoţându-şi sabia, îndreptând-o spre pedestraş.

…-Ce aveţi de gând cu aceşti sărmani? se auzi, asemenea unui ecou, întrebarea lui Mark Sorbo, săltându-şi, la rândul său, spada, până când tăişul străluci în privirea călăreţului. Vreau, să ştiu, de ce crime sunt acuzaţi?

Căpitanul, comandantul pazei ducelui D’Anjues, evită dialogul, scormonindu-şi mintea după o replică tăioasă.

-Văd că sunteţi ofiţer al Gărzii, zise el precaut, dar va trebui să vă identificaţi înainte de a ne continua dialogul!

-Am fost ofiţer, preciză apăsat bătrânul. Am fost exclus din rândul activilor, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-mi răspundeţi la întrebări. Rangul meu este superior însemnelor dumneavoastră . Eu reprezint Împăratul!..

Râsul celor patru călăreţi acoperi continuarea vorbelor tălpaşului.

-Acum, nu mai reprezinţi nimic! punctă căpitanul. Din partea mea eşti un infractor ca şi aceste lepădături. Şi, dacă nu mă înşel, te afli pe domeniul ducelui D’Anjues ! …La furat!..

-Aceasta este o obrăznicie! ţipă Mark Sorbo. Eu nu sunt aici la furat!

-Noi spunem că, da! izbucni cavalerul învârtind sabia în uralele subalternilor. Am să te înec alături de această familie de vrăjitori, să fie învăţătură de minte pentru toţi de teapa ta !..

Fostul ofiţer imperial zâmbi. Pentru o clipă, uită de foame, de sete, de suferinţă.

-De aceea am şi venit! tună acesta. Să-mi pun capăt zilelor în apele acestui lac! .. Poate mă ajutaţi sau poate nu! ..

Din numai trei paşi, ajunse în dreptul primului cavaler. Ridică sabia şi izbi cu putere, prinzând cuplul de forţă al călăreţului într-un moment nefericit, aruncându-i arma la câţiva metri, către apă. Smuncitura sperie calul ridicându-l în două picioare, prăvălindu-i din şa preţioasa povară pe solul reavăn, răsucindu-i şi prinzându-i piciorul în scăriţă. Râsul vulgar al bărbatului în armură uşoară se ostoi într-un icnet prelung şi seriozitatea unei astfel de scene schimbă ,din temelii, tabloul luptei. Tăişul argintiu scăpără iarăşi, transformând spatele cavalerului , ascunzându-i însemnele sub pata de sânge şi încovoindu-i trupul în sărutarea crudă a morţii. Acesta reuşise să zvâcnească scutul rotund, cât să-i ridice marginea zimţată, dar fără nici un efect asupra teribilului atac al ofiţerului călit în focul bătăliilor, mai bine de patru decenii. Bătrânul lovi cu sete în piciorul atârnat, eliberând armăsarul, sărind apoi în şa şi dezrobind, dintr-o singură lovitură, pe nefericitul legat care se mulţumi să îngenuncheze, aplecându-şi capul până când, bărbia-i prelungă se opri în piept. Iuţeala atacului încremenise timpul de reacţie al celorlalţi trei cavaleri mulţumiţi cu nepăsarea izvorâtă din imposibilitatea fizică de a se manifesta unui astfel de asalt desfăşurat pe durata a numai câteva secunde, făcându-i să înceteze râsul batjocoritor .

…O forţă mistică, pornită de niciunde, pusese stăpânire pe corpul sexagenarului, lipsindu-l de neajunsuri, îmbărbătându-i braţele cu vigoare, reuşind să-i abată gândul de la suicid, pompând ,alături de adrenalină, o dorinţă străină pe care nu o simţise niciodată. Îşi struni calul, ajungând pe aceeaşi axă cu reprezentanţii ducelui , ridică scutul voluminos şi trecu la atac, folosind strategia învăţată de-a lungul atâtor bătălii, intrând în mijlocul inamicului cu braţele centrate la 180 de grade, parând atacul cavalerului dinspre miazănoapte, dar, în aceleași timp, lovind cu putere sabia căpitanului, aplicându-i impulsul necesar pentru a-l destabiliza din şa. Apoi, izbi cu putere burta calului său, întorcându-se între cei doi călăreţi rămaşi, hotărât să încheie bătălia, fandând graţios, răsucind încheietura mâinii până când ascuţişul sabiei sale penetră armura şi simţi gustul catifelat al cărnii. Urletul de durere al cavalerului traversă zările şi nefericitul se prăbuşi! Fostul ofiţer nu se pierdu cu firea, deşi murgul său se ridică în două picioare, speriat de întreaga scenă . Profitând de ocazie, al patrulea cavaler, sigurul rămas în şa, reuşi să-i lovească colţul scutului, folosind un moment al forţei suficient de puternic pentru a-i îndepărta apărarea din mâna stângă, smulgându-i un icnet chinuit. Mark Sorbo simţi cum îşi pierde echilibrul alunecând din şa, în clipa în care, căpitanul ridicat din mocirlă , cu ochii injectaţi de ură, lipsit de coif şi de scut, îi lovi armăsarul, ţinând sabia cu ambele mâini, trecând tăişul prin corpul bietului patruped până când mânerul se opri în pielea animalului şi hemoglobina acoperi întreaga secvenţialitate a scenei. Bătrânul se prăbuşi pe spate, ridicând spada în diagonala corpului, zvâcnind şi îndepărtându-se de trupul armăsarului care începuse să necheze înfiorător. Reculul noii loviturii directe a căpitanului îi lipi, apoi, arma de coif, împroşcându-l cu sângele cabalinei ,orbindu-l aproape.

-Ai să te rogi, să te ucid! şuieră comandantul pazei ducelui D’Anjues… Am să-ţi smulg inima din piept! ..

Ridică ,iarăşi, sabia, de data aceasta prelungind avântul până când ascuţişul ei devenise perpendicular cu suprafaţa pământului şi lovi cu sete, observând vulnerabilitatea celui prăbuşit. Între cineticul momentului şi corpul lui Mark Sorbo, când distanţa dintre cele două repere deveni critică, apăru, din senin, sărmanul bărbat eliberat din strânsoarea funiei , aruncându-se ,asemenea unui scut, peste trupul binefăcătorului. Zâmbi şters, privind în lumina ochilor pe cel care, era ultima lui speranţă .

…-Salvează-mi familia! se rugă acesta, trăgându-şi capul pe spate, absorbind teribila lovitură. Trebuie să-i ajuţi! ..

Îşi ridică ochii, păstrându-şi același zâmbet sfâşietor şi îşi încheie viaţa cu speranţa că sacrificiul său putea schimba soarta celor dragi. Fostul ofiţer calculă totul într-o fracţiune de secundă. Elementul surpriză îşi schimbase destinatarul şi, înainte ca acesta să-şi consume esenţa, împinse spada străpungând pieptul căpitanului printr-o lovitură directă, aruncându-l către lac. Sări în picioare, debarasându-se de trupul nenorocitului , sintetizând, într-o singură panoramare a peisajului, întreaga situaţie. Ultimul cavaler renunţase la confruntarea directă! Îşi îndemnase calul către femeia împietrită, aflată la capătul sforii şi îi reteză capul, dintr-o singură izbitură. Ţipătul strident se înăbuşi în goliciunea lamei strălucitoare, transformând durerea în cea mai firească nebunie a neputinţei. Mark Sorbo ghici continuarea şi, după o clipă de ezitare, începu să alerge spre băiatul doborât de pierderea celor doi părinţi ,ridicând sabia într-un gest de furie, dar şi de protecţie , în același timp. De partea cealaltă, călăreţul ducelui D’Anjues părea hotărât să ducă la bun sfârşit planul de execuţie a familiei. Eliberat de povara femeii, porni către fetiţa ce devenise o pradă uşoară, amestecând, în câteva secunde, sângele mamei întins pe luciul spadei cu nevinovăţia îngerului de câţiva anişori, aruncându-i trupul în călătoria fără întoarcere către moarte…

Exteriorizarea fostului ofiţer imperial acoperi întreaga gamă acustică a tabloului de luptă. Se aşeză în faţa băiatului, mascând teribila scenă, privind în ochii săi migdalaţi străbătuţi de un fior nemaiîntâlnit, desfăcându-şi palmele şi pierzând sabia într-o capitulare ,pe cât de neaşteptată, pe atât de ciudată. Cerul îşi transformă azurul într-o strălucire albă, descompunând ,din toate cele patru puncte cardinale, realitatea , topind la început norii, apoi, înghiţind formele de relief şi evoluând spectaculozitatea cineticului într-un tablou împietrit într-o derulare programată de ştergere concentrică. De jur împrejurul bătrânului, se afişă numărătoarea inversă în timp ce, o voce metalică anunţa părăsirea realităţii virtuale. Viteza de execuţie schimbă derularea programului şi trunchiul de con, sintetizat într-un vortex energetic, absorbi întreaga privelişte într-o multitudine de linii şi spaţii ce reprezentau imaginea digitală a locului. Cu o secundă înainte de a-l transforma pe micuţ în corespondent binar, fostul ofiţer descoperi o metamorfoză care înlocui trupul băiatului cu imaginea unei fiinţe necunoscute. Capul rotund al copilului îşi schimbă forma, alungindu-se şi schimbându-şi pigmentul într-un albastru-turcoaz , înlocuind ochii migdalaţi cu o pereche de receptori lipsiţi de albul firesc ce înconjoară irisul , o nălucire ce transferă intelectul bătrânului din lumea virtuală în cea reală, împreună cu un ţipăt prelung , purtător de spaimă cumplită…

…-Intră în şoc anafilactic! anunţă, disperată, asistenta şefă, privind în ochii medicului… S-a instalat constricţia căilor respiratorii şi a început să crească volumul gâtului!..

-Opriţi injectarea stimulatorilor! ordonă doctorul Vlass Cants, urmărind horcăiala prelungită a bătrânului. Vreau epinefrină, cât mai repede cu putinţă!

De data aceasta se apropie de pat, ajutând infirmierele să controleze convulsiile pacientului, având grijă de nenumăraţii electrozi ce împânzeau corpul ciolănos al sexagenarului.

-Asta ne mai lipsea! se enervă medicul, încercând să intuiască motivul acestei reacţii severe. Ridică privirea către monitorul aflat în preajmă şi activă funcţia de memorie. Continuă iritat:

-Realitatea virtuală nu trebuia să-i provoace criza aceasta! .. Acolo, ar fi trebuit să se simtă stăpân pe situaţie!

Îşi opri raţionamentul urmărind declanşarea procesului de auto-diagnosticare al computerului.

-Ceva nu se leagă! .. Testul de memorie indică apariţia unui factor extern, diferit de sistemul de generare! Pare un virus intrat în sistem , dar paravanul de protecţie nu-l poate clasifica! ..Întreg programul este schimbat! ..

O clipă, se deconectă de dramatismul situaţiei. Un sentiment de deja-vu îi prelungi starea de degajare aparentă, ancorându-i privirea în procedeul de suplimentare al cantităţii de epinefrină injectată, manual, în braţul lui Mark Sorbo.

…- Fii drăguţă, domnişoară şi anunţă ,te rog, dispecerul! rosti după o vreme, întorcându-se către asistenta şefă. Să declanşeze alarma şi să izoleze secţiunea ! ..

-Am înţeles! confirmă femeia între două vârste.

-Şi încă un lucru! .. Vreau un raport complet asupra acestui fenomen! ..În cel mai scurt timp cu putinţă!

-Nicio grijă, domnule doctor! se grăbi să-i răspundă Mara Lusc, fără să-şi oprească înaintarea. Voi face întocmai!..

#

…Iunie 2107, Secţia de Neurologie din cadrul Clinicii New Hope – Staţia Orbitală Internaţională.

Ilustrul neurolog , Vlass Cants, se oprise în faţa hubloului de aproape zece minute. În lumina difuză ce scălda coridorul, Terra ocupa întreaga panoramă a ferestrei , emanând o strălucire suavă, un albastru molcom, îngrijit şi odihnitor, acaparându-i privirea într-o vrajă plăcută din care nu vroia să mai iasă. Cu ajutorul degetului arătător, începuse să urmărească Peninsula Iberică , încercând o legătură închipuită de iluzia optică ce lega zona amprentară, de nord-vestul Spaniei, locul unde se afla familia sa. Trecu în revistă cei patru copii, imaginându-şi pe fiecare din ei cu privirea aţintită pe cer, încercând să pătrundă zările, să ghicească uriaşa construcţie aflată la peste trei sute de kilometri unde tatăl lor muncea, apoi, îşi încărcă sufletul cu portretul Mariei, draga lui soţie, pe care o iubea nespus. Repetă , încă o dată, paşii ce trebuiau urmaţi când contractul său va expira şi, privindu-şi chipul în reflexia umbrită a sticlei extra-groase, rosti cu voce tare:

-E ultimul, draga mea! Îţi promit! ..

Apăsarea, uşoară, de pe umărul său, îl determină să-şi schimbe unghiul de incidenţă, desluşind chipul asistentei principale.

…-Ce s-a întâmplat? rosti, fără să-şi schimbe poziţia, deranjat de faptul că parfumul melancoliei începuse să-şi piardă consistenţa.

Femeia coborî privirea. Vorbi, aproape şoptit:

…-Mark Sorbo! ..

-Ştii ceva de raport? Avem vreun indiciu? întrebă, aparent lipsit de interes, neurologul.

– Desigur! se apără Mara Lusc ridicând cealaltă mână , dezvăluind o unitate informaţională cu rulare tridimensională. Datele indică faptul că pacientul nostru nu mai are aceeaşi personalitate! La trecerea dintr-un mediu, în celălalt, a fost… înlocuit! Ar fi bine să le vedeţi şi dumneavoastră!

Vlass Cants deveni atent. Îşi schimbă poziţia corpului şi privi către playerul ce ocupa căuşul palmei femeii.

-Să mergem către o sursă! rosti bărbatul pe un ton scăzut. (Ridică braţul, indicând o nişă tehnică).

-Trebuie să vedeţi, domnule doctor! Este o nebunie!..