CITITUL INVOLUNTAR

I

Dacă nu poţi fi tu însuţi, nu poţi imita pe nimeni

Expresia „numai să vreţi să citiţi” a unui prezentator de televiziune, repetată obsesiv la sfârşitul oricărei „reviste a presei” e un mesaj subliminal care cenzurează orice poftă de lectură. Ce-şi spune telespectatorul? „Dacă ăsta îmi citeşte mie presa la televizor, ce rost are s-o aprofundez, ca să-mi scot singur ideile principale: ştirile fierbinţi, can-can-urile, schimbările politice esenţiale, pericolele care mă pasc, micile schimbări legislative, micile sau marile mârlănii, crimele, micile furturi sau marile fraude financiare, dobânzile la bănci şi toate celelalte? Mi le scoate omul, că de-aia e plătit. De ce să muncesc eu de două ori? Mai dau banii şi pe ziare. Nu ajunge că plătesc TVR-ul de două ori, o dată cu factura la electricitate şi o dată la cablu?”.

Raţionamentul banal e apanajul omului simplu, nu aşa cum se sugerează ideea că lucrurile simple, banale, sunt gândite de oamenii inteligenţi. Se face o confuzie între lucrul simplu de geniu şi banalitate. Lucrul simplu de geniu e rezultatul unei acumulări masive de cunoştinţe, combinată cu o putere foarte mare de a le combina; dacă nu cu geniu, măcar cu inteligenţă. Asemănător, expresia „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul” se adresează, tot subliminal, celor care vor să părăsească ţara, nu celor care pleacă în străinătate. Diferenţa constă în faptul că unii vor să părăsească neapărat ţara, fără nici un plan coerent, fără mijloace, fără să se gândească la consecinţe, tocmai din cauza unor astfel de mesaje, iar alţii pleacă, dar nu oricum, ci după ce au absolvit o facultate, au strâns nişte bani şi şi-au aranjat vreun job prin străinătate. Când afirmă că nu primesc români, englezii se referă la cei ce nu aduc nici un aport la dezvoltarea societăţii, iar televiziunile româneşti transmit, din sete de rating, doar jumătate de adevăr: jumătatea tulbure.

Cam astea sunt preocupările „formatorilor de opinie” de la televiziuni, deocamdată, cel mai coerent mijloc de educare a maselor. Internetul e vast, dar haotic. Mult prea vast şi mult prea haotic. Prin weblog-uri, forum-uri şi link-uri de tot felul, internauţii plutesc pe marea cea mare a unor cunoştinţe disparate, adesea incomplete, dându-şi iluzia că citesc. Blog-ul, în formă scrisă, e de când lumea, de la desenele cu animale de pe pereţii peşterilor, un fel de strip-uri empirice, până la „jurnalele” mironosiţelor secolului XIX. Nu e nimeni obligat să fie pedepsit de orgoliul sau plictiseala altuia.

Nici toţi oamenii talentaţi, inteligenţi şi consacraţi, care au ţinut un jurnal, n-au rămas în conştiinţa publică. Şi la ei, şi la blog-iştii cât de cât celebri, afirmarea întru eternitate e mişcare browniană curată. E o întâmplare să te citească vreunul. Câteodată, jurnalele sunt la modă, până la exacerbarea conducerii unei ţări pe model „jurnal de bord”, câteodată, nu.

O scriere literară, e o scriere literară, dar jurnalul nu e decât o subiectivizare relativă a realităţii personale. Pe cine mai interesează azi persoana altuia, reală sau subiectivizată? Poate pe criticii care n-au ce scrie.

Unii se simt fericiţi în jungla informatică vastă a unei insule pustii, alţii se simt singuri în înghesuială. Blog-ul anulează personalităţi, dacă acestea există; fiecare se confundă cu oricine. În boom-ul informaţional, jurnalul unui necunoscut, chiar şi de geniu, e mai puţin decât o picătură într-un ocean. Blog-iştii nu se expun publicului ca să se descopere sau să se redescopere, nefiind conştienţi că au sau nu un viitor. Ei nici nu-şi pun problema viitorului, trăind într-un prezent pe care îl cred infinit. Nici măcar nu vor să fie descoperiţi, cei mai mulţi evoluând sub pseudonim. Se bagă în vorbă şi sunt siguri că au numai ei dreptate. De la instinct la raţiune, Internetul mai are de lucrat.

Termenul de „a naviga”, pe Internet, e foarte inspirat. Era posibil ca nici Cristofor Columb să nu ajungă în America, ci să se înfunde în Groelanda sau Antarctica. În acel moment, exploratorul nu mai ajungea unde îl mâna destinul, nu se mai crea civilizaţia de tip american şi nu mai apărea nici civilizaţia tehnologică actuală. Una e ce se întâmplă acum şi alta ce s-ar fi putut întâmpla; e mai grav „a nu fi” decât „a nu mai fi”.

Când apare ceva mai interesant, ca o insulă a fericirii într-un ocean cald, te trezeşti cu tăbliţa „oprit!”; până la plata unei sume de bani.

Sumele mici, plătite pentru a accesa vreun rezumat a ceea ce ai vrea să citeşti, par uşor de suportat, dar, în realitate, plăteşti mai mult. Cumpărarea unei cărţi pare o investiţie mare, dar, protejată de carii, nu este atacată de „viruşi” sau de suprasarcina electrică a fabricii de peste drum.

Navigând pe Internet, omul e neplăcut surprins la furat; nu prea are ce alege. De frica plagierilor, site-urile conţin texte submediocre. Textele considerate de autori ca geniale sunt ale unor submediocri.

CITITUL INVOLUNTAR

II

De frică să nu comitem vreo discriminare, protejăm şi prostia, şi posesorii acesteia.

O carte e un drum asfaltat de alţii. Dacă acest drum nu ar fi circulat, drumarii editurilor s-ar reorienta. Faptul că ei nu se îndreaptă spre meserii mult mai bănoase, te face să crezi, pe bună dreptate, că le merge. Faptul că se lamentează ei cum că nu le-ar merge afacerea a devenit banal. Totul aminteşte de bancul cu indienii care aduc lemne, unde centrul meteo anunţă venirea frigului pentru că indienii adună lemne, iar indienii adună lemne pentru că aşa văd la buletinul meteo.

Văitatul la editori a întrecut totuşi orice limită a bunului simţ, în condiţiile apariţiei de tot mai multe şi variate colecţii. Ei au ajuns să spună că muncesc degeaba, că nu mai au cititori, că nu se vinde cartea. Ca o consecinţă a acestui mesaj, oricât ar părea de paradoxal, nu se întâmplă nimic. Nu se măreşte numărul de cititori nici măcar calitativ; cei care citesc, oamenii culţi şi inteligenţi, nu se înmulţesc decât în cazul în care devin culţi şi mai inteligenţi venind din rândul troglodiţilor, lucru imposibil.

Avem totuşi avantajul care alte ţări nu-l au: dacă nu suntem în stare să facem lucruri posibile, forţăm imposibilul. Promovăm tineretul cu orice preţ, femeile, minorităţile, fără să fim atenţi la costurile ulterioare.

Tinereţea sau experienţa de viaţă nu sunt nici ele criterii de luat în seamă, aşa, pe nemestecate. Te poţi plafona la maturitate sau te poţi deştepta la bătrâneţe, la fel de bine. Sau, nici una, nici alta.

Omul simplu nu citeşte. În cazul în care ajunge, în naivitatea lui, la concluzia că trebuie să intre într-o librărie, să cumpere cartea la care i-ai făcut reclamă, la stand, când vede preţul, renunţă. Preţul, asemănător unei sute de mililitri de coniac, e becul pavlovian care îl face pe cetăţean să fugă îngrozit. „Un politist a intrat într-o bibliotecă”, nu e un simplu banc; e cruda realitate. Nu-l poţi face pe omul simplu să se aboneze la un ziar, pentru a câştiga un metru de cotoare de cărţi, chiar dacă acestea sunt cărţi de 3 lei, pe înţelesul lui, de autori străini de mâna a doua, fără copyright. S-ar simţi trădat de două ori. Mai bine face abonament acolo unde se câştigă un „coş cu bunătăţi”, adică ceea ce nu se prea vinde în supermarket.

Dacă, prin absurd, cel ce fuge din calea cărţii, într-o zi când nu e meci, nimereşte în faţa unui computer, îi mai rămâne varianta jocurilor de tot felul. Nu degeaba înfloreşte industria jocurilor pe calculator. Când acestea reprezintă gadget-uri din cărţi, imagini colorate, acţiuni simple, mimetice, de lupte sau înfruntări de idei, freudian, jocurile dau iluzia lecturii. La câţi bani costă un computer la noi în ţară, jocurile nu par deloc un lucru ieftin, preţul mijlocului de producţie umbrind, de prea multe ori, producţia însăşi.

Cititorul nu are de unde să ştie şi nici nu-l prea interesează ce editură e pe val, cu mii de titluri, bună distribuţie, încasări pe măsură şi copyright-uri valoroase. Nu ştie nici editura care publică titluri ieftine sau în regie proprie, cu vânzare locală, condamnată să se chinuie sau să se ducă la fund, conform principiilor concurenţei. Dacă se hotărăşte să citească, el vrea să citească; culisele editoriale reprezintă alt subiect pentru el.

Dacă a început să se lamenteze, cum se întâmplă tot mai des la noi, editorul bagă cititorul în ceaţă, acesta gândindu-se că editura e în suferinţă şi, astfel, e nevoită să publice cărţi de doi lei. În consecinţă, nu cumpără. La extrema cealaltă, editurile cu un dever mare fac o reclamă atât de deşănţată, încât te duc la aceeaşi idee, că, având multe titluri, nu mai au ce publica şi scot ştifturi, nu cărţi.

Editurile scot, într-adevăr, foarte multă maculatura, atât de multă încât ceea ce e valoros, nici nu se mai vede.

Fiecare are impresia că el e viitorul; viitorul altuia. Nimeni nu se mai preocupă de viitorul lui personal. Exocentrismul se întâlneşte cu egocentrismul, undeva, la infinit.

Cei care caută valoarea în ape tulburi, aşa numiţii fan-i, sunt prea puţini, deşi fac o gălăgie infernală. Colecţionarea a tot ce apare într-un anumit gen al literaturii e tot o forma de autoorbire. Fan-ul colecţionează; nu citeşte prea mult, ci doar, aşa, orientativ, prefeţe, postfeţe, scurte recenzii, să poată şti ce să mai cumpere. O viaţă de om e prea puţin pentru a putea colecţiona ceea ce mai mult simţi că e de calitate. Criticii sunt mult prea ocupaţi cu sponsorizarea propriilor rubrici din vreo revistă sau cu diferite conferinţe prin ţară, unde se lasă cu vreun computer cadou, ca să scoată fan-ul din întuneric.

Cititul despre cărţi, spun unii, nu are cum să fie daunător. Nu dă omul nimănui în cap, nu aruncă petarde, nu scuipă pe jos, nu bea, nu se droghează.