Înainte de triumful universal al science fiction-ului propriu-zis începînd cu anii cincizeci ai secolului trecut, genul acesta nu fusese prea cultivat în România, în ciuda mai multor exemplificări de mare interes şi, mai presus de toate, a unuia dintre cele mai valoroase romane science fiction publicate în Europa în acea perioadă, apocaliptica narațiune cu acțiunea în viitorul îndepărtat Oraşele scufundate (1936), de Felix Aderca (1891-1962), a cărui scriitură agilă smălțuită de imagini fulgurante poate aminti cel mai bine stilul Art Deco.
După această capodoperă, impunerea realismului socialist în România a redus literatura speculativă timp de mulţi ani la un tehnicism naiv şi propagandistic în detrimentul aventurii. În schimb, dezgheţul relativ din anii şaizeci a permis cunoaşterea directă a science fiction-ului internaţional, în special în alte ţări est-europene (Polonia, Cehoslovacia, etc.), dar și a SF-ului clasic anglo-saxon sau mai recent, a cărui penetrare a fost mult prea redusă în anii în care regimul comunist a apelat la cultul personalităţii cuplului Ceauşescu şi a represiunii ce au devenit marca sa distinctivă .
Desigur, cenzura a fost exercitată dar science fiction-ul românesc dobândise deja o solidă dinamică proprie şi a avut un public destul de larg manifestîndu-se inclusiv prin colecţii specializate, cum ar fi cea mai veche de la editura Tineretului și în special colecția „Fantastic Club”, publicată de editura Albatros, mai concentrată decât cea precedentă din toate punctele de vedere.
A nu se crede că în afara existenţei acestor colecţii, science fiction-ul românesc s-a diseminat doar printr-un circuit paralel literaturii generale. În primul rând, n-a existat un fandom ca atare şi, în al doilea rând, diferența față de literatura canonică, a fost mai puţin marcată decât în ţările capitaliste occidentale.
Scriitorii români de science fiction au conceput în general această modalitate ca parte a literaturii tout court, astfel încât au fost aplicate aceleaşi exigențe de ordin literar, în timp ce publicarea lucrărilor speculative în alte colecţii nespecializate a fost ceva mult mai puţin excepţional . Domeniul literar a fost unul singur, iar noi nu trebuie să uităm că tema ficto-științifică, mai detaşată de circumstanţele prezentului a oferit o libertate care a atras mulţi autori care au dorit să scape de starea tristă a lucrurilor prin imaginaţie, atunci când nu a fost posibil de a citi printre linii în viitorul zugrăvit o parabolă esopică a disfuncțiilor comunismului.
Cu toate acestea, circumstanţele sociologice favorabile nu ar fi condus la un science fiction valoros dacă nu ar fi fost exploatat de o serie de autori care spre deosebire de predecesorii lor din deceniile anterioare au demonstrat o suficientă capacitate literară pentru a pune bazele unei școli proprii de science fiction în România, care se manifestă în trei aspecte fundamentale.
În primul rând, curentul science fiction-ului tradiţional mai ales atent la dimensiunea speculativă a ideilor, cu o dezvoltare literară în care funcţionalismul nu este incompatibil cu o structură suficient de complexă şi o proză atentă, a avut un reprezentant foarte influent prin activitatea sa de animator prin Adrian Rogoz (1921-1996), al cărui roman „Altarul zeilor stohastici” (1970), a fost tradus în multe limbi, în timp ce învăţătura lui în rândul tinerilor a fost crucială pentru a ghida science fiction-ul în direcţia asumării unor aptitudini literare.
În acest sens, au urmat și alţi autori români. Tonul liric al multor dintre paginile lor, narațiuni în care accentul a fost pus mai mult pe crearea atmosferei mai degrabă decât a acţiunii, a condus la un science fiction foarte aproape de literatură generală, uneori chiar avînd un anumit manierism. Cu toate acestea, trebuie să recunoască valoarea exemplului de exigență stilistică oferit de Vladimir Colin (1921-1991), cunoscut îndeosebi pentru romanul său „Babel” (1978), tradus în mai multe limbi, roman care interpretează într-o manieră originală motivele lingvisticii şi ale realității virtuale.
În fața prozei ornate a acestui tip de science fiction, alţii au preferat apropierea cu Stanisław Lem printr-o combinaţie de speculaţii îndrăzneţe şi prin umor cult și ironic, precum Ovidiu S. Crohmălniceanu (1921-2000), un renumit critic şi istoric al literaturii care a surprins aproape pe toată lumea cu două seriii de narațiuni magistrale demne atât de Lem cât şi de Jorge Luis Borges, intitulate „Istorii insolite” (1980) şi „Alte istorii insolite” (1986).
Povestirile acestea reprezintă punctul culminant al unei faze a science fiction-ului românesc, înainte de răsturnarea violentă a regimului comunist, ceea ce a provocat pe de o parte, un import masiv şi necritic de science fiction occidental care înainte fusese admis cu parcimonie și într-un mod atent și la valoarea literară, în timp ce adoptarea entuziastă a modului de producţie culturală contemporană a condus la un val de bestsellere ficto-științifice care au înecat literalmente tradiţia autohtonă.
S-a impus pe piaţă şi de asemenea fandomului imitaţia epigonică urmată de unii dintre tinerii autori fără o suficientă formație literară, în timp ce scriitori importanți de SF au abandonat genul, care din punct de vedere estetic aproape că s-a prăbuşit, încît nu pot menționa decît povestirile reunite în volumul „Misterul camerei închise” (2002), de Florin Manolescu (1943 -), care se situează în linia conceptual valorică a lui Crohmălniceau.
Florin Manolescu apare oarecum în afara epocii sale. Prin vârsta sa aparţine mai degrabă generaţiei care a stat la baza diverselor modalităţi și căi ale science fiction-ului românesc deschise de către maeștrii menționați ce au lăsat posterității un număr semnificativ de lucrări calitative.
Numele care ar putea fi citate sunt numeroase, dar ne vom limita la cei mai importanți reprezentanți ai fiecărei dintre cele trei clase menţionate de ficțiuni științifice din România. Menţionatul scriitor Florin Manolescu ar putea fi cel mai bun reprezentant al SF-ului plin de umor, în timp ce poeticul este exemplificat prin povestirile lui Mircea Opriță (1943 -), una dintre cele mai cunoscute fiind „Figurine de Ceară” (1973). În ceea ce priveşte linia mediană reprezentată de Adrian Rogoz, succesorul lui a fost discipolul său declarat Gheorghe Săsărman, despre care care se poate spune fără exagerare că și-a depăşit profesorul .
Vă voi prezenta în detaliu motivele alegerii nuvelei sale „Evadarea lui Algernon” , ca un eşantion al excelenței al science fiction-ului românesc.
Gheorghe Săsărman (1941 -), are un doctorat în arhitectură, publicînd mai multe cărţi pe această temă, şi i se poate distinge formația în cea mai cunoscută lucrare a sa de ficţiune, culegerea cuprinzînd descrieri de orașe imaginare, „Cuadratura cercului” ( 1975, în versiunea mutilată de cenzură, versiunea românească integrală nu a apărut decât în anul 2002, posterior traducerii în limba franceză), operă pe care editura La Biblioteca del Laberinto a publicat-o în limba spaniolă.
În această serie de scurte parabole arhitectonice şlefuite precum niște bijuterii, „Gheorghe Săsărman foloseşte pretextul literar pentru meditaţia filosofică, sociologică, morală asupra destinul umanităţii, aşa cum poate fi acesta descifrat din hieroglificele construcţiilor pe care omul le ridică”, cum afirmă Cornel Robu[1] (1938-).
Cu toate acestea, nu elemente din enciclopedia ficto-științifică predomină în aceste docte comentarii speculativ-urbane în care contribuie aproape toate disciplinele cunoașterii, de la geometrie la istorie, şi în care elementul narativ are o pondere relativ mică.
În schimb, corespund mai mult ideii generale despre narațiunile science fiction, povestirile adunate în „Himera” (1979), cea mai bună culegere a sa, remarcîndu-se mai ales „Evadarea lui Algernon”. Aceasta povestire este una dintre cele mai multe traduse dintre povestirile lui Gheorghe Săsărman și a i s-a decernat premiul Europa pentru proză scurtă la cea de a cincea ediție a Eurocon-ului care a avut loc la Stresa (Italia) în 1980. Ideea de bază provine de la povestea lui Daniel Keyes, „Flori pentru Algernon” (Flowers for Algernon” (1959), în care rezultatul experimentului de stimulare artificială a inteligenţei, este un idiot convertit într-un geniu, înainte de a suferi degradarea la stadiul inițial așa cum i s-a întîmplat lui Algernon, un șoarece care a trecut prin acelaşi proces. Aluzia intertextuală este clar încă din titlu. Oamenii de știință care l-au poreclit Algernon pe șoarecele utilizat în povestirea lui Săsărman fac acest lucru în onoarea lui Daniel Keyes, în timp ce naratorul, ce se exprimă la persoana întâi precum în „Flori pentru Algernon”, compară situaţia în care se imersează prin experimentul conceput de către scriitorul american, astfel încât se evidenţiază, prin contrast, propria originalitate. Săsărman pleacă de la o premisa similară, dar parcursul lui este foarte diferit. În loc de a evidenţia, aşa cum o făcuse Keyes, conflictul existenţial, autorul român exploatează repercusiunile social pe care le-ar avea o multiplicare contagioasă a capacităților intelectuale ca urmare a răspândirii unui virus capabil de a elibera potenţialul genialității la persoanele mai puţin dotate în sens de Mama Natură. Fenomenul are loc accidental într-o insulă dedicată studiilor genetice şi, ca rezultat al evadării șoarecelui genializat intră în carantină și devine un fel colonie penintenciară kafkiană unde legea o face lege un militar obtuz și necontrolat moral, ale cărui abilități de conducător s-au amplificat prin contagierea cu virusul „inteligenței”, la care oameni deja înzestrați sunt imuni. Cititorii români ar putea înţelege textul ca o parabolă despre regimul comunist și a cuplului dictatorial a cărui pauperitate intelectuală era notorie, aşa cum era și marea sa viclenie politică. Dar povestea este departe de a fi un pamflet circumstanţial. Este mai degrabă o fabulă speculativă avînd cele mai bune calităţi ale genului.
Aşa cum a semnalat în analiza sa[2] Cornel Robu : „«Evadarea lui Algernon» nu este doar o parabolă alegorică, este şi o povestire de science-fiction, iar aici rămâne oricum o miză în plus, o atracţie specifică oferită lecturii: acel sense of wonder care numai în science-fiction poate fi găsit şi care, în «Evadarea lui Algernon» de Gheorghe Săsărman se prezintă sub forma frisonului de teroare ce însoţeşte endogen şi inalienabil escalada extrapolativă pe scara magnitudinilor complexionale din univers, brusca dilataţie a inteligenţei ce devine implicit ameninţătoare, alienă, străină omului, prin însuşi faptul că-l depăşeşte şi-l covârşeşte, când nu-i este de-a dreptul ostilă.”
Mai mult decât atât, așa cum o remarcă atît de judicios Mircea Opriță, [3] „Moralistul tratează în tonalitate adecvată ipoteza, esenţialmente amuzantă, a epidemiei de inteligenţă. Compoziţie echilibrată, povestirea dozează subtil amestecul de comic şi seriozitate, alunecă elegant de la faptul umoristic la cel grav. Aluzia politică e fină. Caricatura creşte din linii subţirii, abia observabile. Până şi paginile intrate pe terenul speculaţiei logice au spirit, dar şi adâncime ideatică, invitând la cuvenita meditaţie. Scriere superioară, «Evadarea lui Algernon» face dovada unor excelente calităţi de prozator”.
În acest mod criticii români au recunoscut valoarea literară a acestei povestiri care face parte din panteonul mondial al science fiction-ului, nu doar al celui românesc. De altfel, „Evadarea lui Algernon” a fost tradusă în mai multe limbi (engleză, franceză, germană şi japoneză). Sperăm că versiunea spaniolă este demnă de calitatea originală şi va contribui la informarea publicului hispanic cu privire la opera lui Gheorghe Săsărman, semnalînd interesul dedicat ficțiunii speculative române moderne.
Note :
Citatul provine din cadrul introducerii ce precede re-editarea nuvelei „Evadarea lui Algernon” în volumul coordonat de Cornel Robu (ed.), „Timpul este umbra noastră. O antologie a anticipaţiei românești”, Cluj, editura Dacia, 1991, p. 217. «Gheorghe Săsărman foloseşte pretextul literar pentru meditaţia filosofică, sociologică, morală asupra destinul umanităţii, aşa cum poate fi acesta descifrat din hieroglifice construcţiilor pe care omul le ridică».
2«Himera», en Ion Pop (ed.), „Dicţionar analitic de opere literare româneşti, A-M”, Cluj, editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007, p. 359. „Evadarea lui Algernon este nu doar o parabolă alegorică, este şi o povestire de science-fiction, iar aici rămâne oricum o miză în plus, o atracţie specifică oferită lecturii: acel sense of wonder care numai în science-fiction poate fi găsit şi care, în Evadarea lui Algernon de Gheorghe Săsărman se prezintă sub forma frisonului de teroare ce însoţeşte endogen şi inalienabil escalada extrapolativă pe scara magnitudinilor complexionale din univers, brusca dilataţie a inteligenţei ce devine implicit ameninţătoare, alienă, străină omului, prin însuşi faptul că-l depăşeşte şi-l covârşeşte, când nu-i este de-a dreptul ostilă».
3 Istoria anticipaţiei româneşti. Un capitol de istorie literară, Iaşi, editura Feedback, 2007, p. 256. „Moralistul tratează în tonalitate adecvată ipoteza, esenţialmente amuzantă, a epidemiei de inteligenţă. Compoziţie echilibrată, povestirea dozează subtil amestecul de comic şi seriozitate, alunecă elegant de la faptul umoristic la cel grav. Aluzia politică e fină. Caricatura creşte din linii subţirii, abia observabile. Până şi paginile intrate pe terenul speculaţiei logice au spirit, dar şi adâncime ideatică, invitând la cuvenita meditaţie. Scriere superioară, Evadarea lui Algernon face dovada unor excelente calităţi de prozator”.