Nu ştiu dacă relaxarea (exaltarea?) pricinuită de Sărbătorile Învierii are vreo legătură, dar etapa a 6-a a concursului de proză scurtă e-Text, iniţiat de SRSFF în noiembrie, anul trecut, pe o perioadă de douăsprezece luni, este, de departe, cea mai săracă. Din păcate, nu e vorba numai de numărul mic de texte trimise (două), ci şi de evidenta fragilitate literară a ambelor… Dar să vedem totuşi despre ce-i vorba…
„Purificatio”, de Alexandru Şchiopu, prima povestire intrată în concurs luna trecută, se remarcă în primul rând prin idee: renaşterea lumii, destructurată de un înfricoşat război total. Centrată pe motivul călătoriei iniţiatice, lucrarea aşază în centru un personaj ce redescoperă valorile morale care normalizează viaţa socială. Impulsul vindecării societăţii vine de la entităţile informaţionale denumite Virtuali, rămăşiţe ale Inteligenţelor Artificiale ce coordonaseră acţiunile militare în timpul conflagraţiei globale. Interesant… Din păcate, realizarea artistică nu poate primi aprecieri la fel de consistente, fiindcă textul seamănă mai degrabă unui sinopsis, din care ar urma să se nască o lucrare literară amplă, cel puţin de dimensiunea unei nuvele. Debutul in medias res se diluează în multitudinea pasajelor descriptive şi explicative referind sufocant elementele unor tehnologii şi realităţi futuriste. Lumea postapocaliptică e înţesată până la refuz de prostituate care-şi pot adapta chimia hormonală şi formele apetisante la afinităţile clientului, de câini mutanţi, grupaţi în haite inteligente, de droguri informaţionale şi altele asemenea, toate acestea lăsând prea puţin loc evoluţiei personajelor şi intrigii. Conflictul şi miza rămân astfel umbrite de explicaţii şi descrieri tehniciste, neliterare, sărăcind emoţional textul. Ne oprim, ca exemplu, asupra frazei „Alţii, mai norocoşi – posesorii de valori – inhalau periodic gaz purificator, care, odată ajuns în alveolele pulmonare, se descompunea după gradienţii de bază şi se recompunea, de câte ori era nevoie, în structura moleculară a antidotului ţintă oricărui tip de substanţă nocivă.”, ce se putea termina cu punct după „purificator”, restul fiind o explicaţie de manual, care spune în loc să arate.
Normele de scriere nu-i sunt străine autorului, cele câteva accidente de punctuaţie („Fuga aparent haotică, cu corpul încovoiat şi camuflajul minim pe care se străduia să-l menţină nu îl protejau suficient.”, unde virgula, din păcate singulară, e rău interpusă, sau „Situaţia în care se afla se dovedea a fi prea inedită iar el nu reflectase suficient”, unde trebuia pusă virgulă înainte de „iar”), dezacorduri („vreuneia din numeroasele bande, ale căror membri” – probleme cu acordul articolului posesiv-genitival) sau greşeli de tastare („habitaul” în loc de „habitatul”) fiind cu totul accidentale. Ar fi în schimb unele probleme de expresie (stil) şi înţelegere, fiindcă timpurile verbale nu se succed întotdeauna cum trebuie („Dacă va ajunge trei străzi mai încolo, înseamnă că a avut noroc…”), enunţurile capătă forme nefireşti („IA-urile făceau acelaşi lucru cu sine însele”), termenii se repetă uneori supărător „nu mai erau în stare de o focalizare centrală, în stare să le imprime coerenţa internă”, iar noţiunea de regn este extinsă dincolo de limitele stabilite ştiinţific („Instituind un regn nou, pe lângă celelalte patru deja existente : mineral, vegetal, animal şi uman.”), fiindcă, referitor la marile diviziuni ale corpurilor din natură, avem de-a face cu trei astfel de regnuri: mineral, vegetal şi animal, ultimul incluzând şi specia umană. (Când vine vorba de clasificarea organismelor, lucrurile sunt ceva mai complicate, un posibil punct de pornire fiind pagina aceasta.)
Una peste alta, piesa dezvăluie un autor cu idei, căruia tărâmul ficţiunii speculative nu-i e deloc necunoscut, şi ale cărui imperfecţiuni de scriitură sunt relativ uşor de reparat. Îmbucurător este şi faptul că, tehnic vorbind, domnia-sa pare să fi evoluat ceva-ceva de la precedenta încercare („Evocare” – februarie, anul curent). Îi dorim să persevereze în continuare, dar, din păcate, textul de faţă este unul încă neconvingător.
Cea de-a doua povestire concurentă a lunii, „Noul Olduway”, de Mircea Blaga, se încadrează tematic tot în nişa postapocaliptică. Şi în cazul ei, ideea de pornire este una remarcabilă, totul petrecându-se într-un viitor nu tocmai apropiat (secolul XXIII), la circa două sute de ani după un ipotetic război nuclear. Ni se dezvăluie o omenire trăind în habitate subterane, stăpânind tehnologii nu neapărat net superioare celor din vremea noastră (scuturi antiradiaţii, trenuri cu sustentaţie magnetică, automobile inteligente, procedee medicale care prelungesc viaţa cu sute de ani). Din păcate, nici textului de faţă nu-i putem aduce foarte multe laude în privinţa calităţii literare, căci conflictul şi miza sunt proiectate în sfera sociopolitică, a cărei dimensiune rămâne strict discursivă, iar stilul este unul adesea stângaci, insuficient finisat. În plus, problema timpurilor verbale e rezolvată uneori printr-o nefirească alternanţă între prezent şi imperfect, care fragilizează legăturile cauză-efect.
Întâlnim destul de frecvent repetiţii supărătoare, cum este cazul în „După câteva minute, Daniel s-a întors și vroia să intre în clădire. Însă, nu apucase să intre căci privirea i-a fost furată de ușa de la intrare.” sau în primul paragraf (151 de cuvinte) al ultimei părţi, în care găsim: „După ce au intrat într-o cameră…”, „După ce au intrat în el…”, „După ce acesta s-a oprit…”, „După ce au ieșit din umbra răsfirată a cărării…”. Unele enunţuri se rostogolesc semantic greoi, întărind şi ele impresia de stângăcie componistică, spre exemplu „Ajuns la subetajul 110, Daniel a fost străpuns de un sentiment ciudat…” sau „un om nu cunoaște valoarea reală a unui dar numai dacă îl pierde (dacă îl avea) sau dacă îl primește (dacă îi lipsea).” Senzaţia că textul a fost scris în grabă, fără a fi atent revizuit, este întărită şi de o serie de greşeli, cel mai probabil de tastare, căci nu se repetă sistematic: „deasupra unui intrări”, „peesajul”, „Chiat”, „Zonele tropicale și ecuatoriale era total nelocuibile.”, „ceva îmi spun să nu mă grăbesc”, „vom ajunge în acelați punct” sau „pe care copii îl vor vedea”.
Personajele sunt şi ele tratate neatent, Daniel, reporterul ce avea să ducă mai departe flacăra mesianică a profesorului, este introdus mai întâi descriptiv, numele fiindu-i dezvăluit cam pe neaşteptate, aparent fără legătură cu descrierea, câteva paragrafe mai jos. Profesorul însuşi are un nume incert, căci i se spune mai întâi Andre Reven iar mai apoi Andre Revene sau domnul Revene.
Povestirea devină uşor fragilă chiar şi în dimensiunea sa tehnico-ştiinţifică, fiindcă, la 200 de ani de la un război nuclear global, atmosfera este încă aproape opacă, iarna nucleară putând să dureze şi peste 1000 de ani, condiţii în care panourile fotovoltaice devin inutile, iar o perioadă de 6 ani pentru ca oamenii să sufere mutaţii ample ca urmare a expunerii la radiaţii (dezvoltând natural sisteme de ecolocaţie, ca la lilieci) este totuşi mult prea mică.
Neavând informaţii de perspectivă despre domnul Mircea Blaga, nu putem face aprecieri privind evoluţia literară a domniei-sale. Ca şi contracandidatul său, autorul dovedeşte totuşi că are idei. Problemele punerii lor în operă sunt însă vizibile şi în cazul de faţă.
Am ajuns, în fine, la concluzie… Poate că am vorbit cam mult despre aceste două texte, comparativ cu altele, dar am dorit să fim încă şi mai atenţi ca până acum. Fiindcă, şi nu ne face deloc plăcere s-o spunem, valoarea literară a celor două povestiri, vizibil sub nivelul textelor premiate până acum, ne determină să nu acordăm laurii de câştigător luna aceasta.
Sperăm că luna mai va marca un reviriment.
Suntem pe recepţie…