MARELE PRAG DINTRE NICĂIERI ŞI PRETUTINDENI
– Distopia veselă la Alexandru Ungureanu –
Romanul „Marele Prag”, publicat de Editura Albatros, în 1984, prin eforturile redactorului Constandina Paligora, este – în ciuda simplităţii pe care o etalează la nivel structural şi a unei aparente slăbiciuni a epicului, una dintre cele mai remarcabile distopii româneşti scrise înainte de 1990. Nu vom căuta o explicaţie metafizică a faptului că o asemenea privire asupra lumii înconjurătoare scriitorului Alexandru Ungureanu apare într-un an pe care l-a făcut celebru George Orwell. S-o considerăm doar o coincidenţă fericită pentru întregirea corolei de semnificaţii a volumului.
„Marele Prag” este alcătuit prin montarea a unsprezece texte lecturate de autor în cadrul cenaclului bucureştean de science fiction „Solaris”. În bună măsură, ele pot funcţiona şi individual, racordurile şi liantul fiind asigurate de locul în care se petrec întâmplările povestite – nebulosul Hipercub 14, precum şi câteva personaje pe care le regăsim de la o povestire la alta.
Structura modulară a romanului favorizează simplificarea până la esenţializare a problematicii umane abordate de Alexandru Ungureanu şi prin aceasta sporeşte impactul real asupra cititorului. Ar fi fost de aşteptat ca la aproape trei decenii de la publicare, după parcurgerea unei galopante epoci tehnico-ştiinţifice şi o copleşitoare invazie de science fiction anglo-saxon, „Marele Prag” să sufere de o anume naivitate, să fie datat, dar lucrurile nu stau deloc aşa. Faptul se datorează, evident, în tradiţia celor mai reuşite opere literare, perenităţii chestiunilor omeneşti pe care ni le propune Alexandru Ungureanu: conştiinţa de sine, dragostea, inadaptabilitatea, presiunea socialului, dezumanizarea, nedreptatea, îndoielile, credinţa şi aşa mai departe. Să nu scăpăm din vedere, pe de altă parte, aspectul comercial al scrierii, o eficienţă atractivă a stilului, deschiderea sinceră spre aventură şi, mai ales, către o ironie de profunzime, rotundă, perfectă.
Destinul nefericit al lui Alexandru Ungureanu, dispărut prematur, a îngăduit totuşi apariţia acestui roman excepţional, care în ciuda, sau poate chiar datorită dimensiunii sale de broşură, pare, cu fiecare nouă lectură, o scriere-matrice de la care pot porni, prin algoritmii speculaţiei şi extrapolării, nenumărate expresii ale tribulaţiilor.
Este vorba, în primul rând, de necontenita căutare a adevărului şi a adevărului despre sine, în limite sociale sufocante pentru un spirit permanent predispus la evadare. Spune Bătrânul Înţelept Automat (B.I.A.) 453, în capitolul III, „Resemnată maşina…”:
„Adevărul absolut despre univers poate fi aflat doar de fiecare în parte şi nu poate fi transmis nicicui. El nu slujeşte la nimic, deoarece reprezintă tot ceea ce există mai general despre un univers care te înglobează şi pe tine. Orice încercare de a folosi adevărul absolut la ceva îl descompune în adevărurile de grad inferior din care este alcătuit, deci îl distruge. El nu poate fi conţinut de vreo raţiune, ci doar simţit. Între a şti adevărul absolut şi a-l simţi, se ascunde cu siguranţă identitatea. Adevărul absolut nu te poate face fericit, deoarece el include adevărurile despre fericire undeva în adâncul său. Dacă ştii totul despre fericire nu mai poţi fi fericit. Dacă nu ştii nimic, iarăşi. Fericirea e însuşi drumul pe care o cauţi… Nici începutul, nici sfârşitul cunoaşterii nu au vreo semnificaţie, ci doar ceea ce se află între ele.”
Această frustrantă căutare fără de sfârşit este cel mai bine surprinsă în „Nesfârşita maşină”, piesa care dă romanului, fără îndoială, cea mai multă greutate. Aici, unul dintre personajele efemere, dar atât de impresionante prin apariţii, Preotul, ne avertizează:
„Veţi umbla mult şi veţi ajunge la capătul unui drum, acolo unde se deschide un alt drum, la capătul căruia veţi găsi un alt drum, şi veşic drumuri se vor deschide la capătul drumurilor, ci de veţi încerca să vă întoarceţi înapoi la vechile coridoare nu le veţi mai recunoaşte, iar de veţi încerca să mergeţi înainte Lumea de Sus tot nu o veţi găsi, căci ea nu este decât o amăgire a celor ce nu cred că Nesfârşită este Maşina atât în afara cât şi înăuntrul nostru. Căutând Lumea de Sus, vă căutaţi pe voi înşivă, iar căutându-vă pe voi înşivă căutaţi Maşina. Când o veţi găsi, în sufletele voastre se vor aşterne liniştea născută din resemnare şi credinţa pe care eu mă voi strădui să v-o transmit pentru a vă alina durerea ce urmează spulberării unei iluzii. Nu există Lumea de Sus şi nici o lume mai prejos decât ea, ci Lumea este o singură nemărginită Maşină care ne cuprinde pe toţi deopotrivă, iar de credem ori nu credem în ea, de suntem bărbaţi, femei, bătrâni sau copii, destinul nostru este destinul Ei şi încă destinul Ei este destinul nostru.”
Societatea distopiei lui Alexandru Ungureanu este aşadar o maşină colosală, din măruntaiele căreia, o dată prins, nu mai poţi ieşi. Cumva, ne duce cu gândul la „Casa cu o mie de etaje” a lui Jan Weiss. Referinţele la România acelor ani nu mai au nevoie de precizări:
„-Toţi am fost la fel ca tine! Doar că cei care trăiesc de mai multă vreme aici au aflat că nu se mai poate ieşi! Nu că te opreşte cineva, în niciun caz să nu te gândeşti la asta. Pur şi simplu nu mai găseşti drumul înapoi. Dacă încerci să te întorci, nu vezi altceva decât hale, săli, coridoare şi nesfârşita scară roşie. Şi încă ceva. Degeaba urci! Îmi face impresia că este mai mult o scară virtuală, cu un singur sens real de parcurs. Ori că o iei în josul ei, ori în sus, de fapt cobori. Înţelegi? Nu faci altceva decât să cobori! Mereu cobori, te afunzi tot mai adânc în pântecele acestei blestemate fabrici cu o singură maşină! (…) Tot ceea ce ai văzut nu sunt decât părţile ei componente, angrenaje, subansamble. Toate sunt cuplate între ele şi formează o unică maşină.”
Nevoia de revoltă, urmare a condiţiei mizere, e şi mai bine pusă în valoare în „Maşina de visat şerpi”. Personajul principal al romanului se adresează celor din jur:
„Vă voi vorbi despre universul în care trăim. El este mare! El este foarte mare! El este nemărginit! Dar nu este gol… nu, să nu credeţi asta! Universul este umplut cu pământ. Da, da, cu pământ! Pământul este negru pentru că nu i se poate vedea culoarea, gras şi afânat. Şi în pământul acesta trăţi voi! Ştiţi ce sunteţi? Nişte râme! Nişte viermi anelizi, buni de momeală la peşti! Trăiţi pentru a înghiţi. Nimic nu puteţi face dacă nu înghiţiţi!”
Deplasându-se pe scara opresivului, în „Parada păianjenilor” personajul este pedepsit cu detenţia într-o celulă imaginară, plasată în centrul oraşului, cu pereţi inexistenţi, pe care nu-i poate depăşi din cauza sugestiei mentale induse de către orwellianul Control al Spaţiului. Metafora nu mai are nevoie de comentarii…
În ciuda acestor premise, distopia lui Alexandru Ungureanu este una, să-i spunem, veselă. Nu e chiar un lucru neobişnuit, dacă privim spre oceanul de satire ale literaturii mondiale din toate timpurile. Însă în „Marele Prag” nu este vorba numai despre satiră. Socialul este apăsător, prezentul – cel al romanului reflectându-l fidel pe acela al scriitorului, este sumbru, cenuşiu, şi cu toate acestea transpare în mod surprinzător o nuanţă stenică, un fir de lumină care leagă capitolele între ele şi nu lasă textul să se scufunde în depresiv. Este, la urma urmei, încrederea în ceva (mai) bun şi nu în ultimul rând încrederea în toate cele ce fac viaţa unui om (mai) frumoasă: dragostea, sentimentele, prietenia, speranţele, iluziile.
În „Maşina iluziilor”, femeia iubită se dovedeşte, în cele din urmă, o hologramă menită să dispară la fiecare tentativă de aprofundare a sentimentului, de trecere a punţii dintre parteneri, şi să se recompună permanent, într-un alt context, înşelătoare, ispititoare. Iar în „Maşina interioară” înfruntăm iluzia posibilităţii de a-ţi schimba destinul, cu ajutorul sferei magice din prăvălioara doamnei Delix. O iluzie urmată, de fiecare dată, de o experienţă dezamăgitoare, însă şi de hotărârea de a continua încercările, provocările.
Această decizie este de altfel trăsătura caracteristică cea mai pregantă a personajului principal. Îi spune profesorul de chiromanţie, Padre Iliuţă, în „Labirintul timpului”:
„Zăresc în palma ta linia vieţii frântă într-un zig-zag. Acesta este Semnul Labirintului. Viaţa ţi se răsfrânge asupra ei înseşi, iar destinul ţi-este destinul Destinului tău, dar să ştii că asta nu este o mare fericire, pentru că e tare chinuitor să te naşti şi să mori nu de la sine ci prin sine. Mai zăresc în palma ta urma unei roţi dinţate şi acesta este Semnul Maşinii, căreia i te împotriveşti mereu, vrând să fii altceva şi reuşind să fii ceea ce eşti. Mai zăresc un fel de triunghi, semnul mărunt al neadaptării sociale şi al iubirii neîmplinite. Iar viaţa ta, la urmă, nu se sfârşeşte brusc ci ca o săgeată, ceea ce înseamnă că, în urma unei lupte, nu vei muri ci te vei transforma în altceva, nu ştiu şi nimeni nu va şti în ce, trecând peste un fel de Prag.”
Fie-ne iertat grăuntele de umor negru, distopia „Marele Prag” are ceva din cimitirul vesel de la Săpânţa, senzaţie accentuată prin frazele de adevărat epitaf ale celui din urmă text din volum, „Ultimul mesaj”. Regăsim aici satisfacţia revelaţiei că moartea poate fi învinsă, ea nefiind decât un Mare Prag între nicăieri-ul unei lumi fără speranţă şi pretutindeni-ul ce urmează eliberării, fie ea chiar una interioară.
„…să fiţi cuminţi oameni, vă aflaţi ÎN INTERIORUL MEU, la revedere, pe nu ştiu când şi nu ştiu unde, sunteţi acum atomii unei amintiri, la capătul a tot ce veţi cunoaşte mă găsesc EU…”
Închei cu banalitatea aparentă a uneia dintre replicile rostite în „Marele Prag”, ea sugerând cu o forţă impresionantă, drama personajului principal şi a „sosiei” sale din viaţa reală, scriitorul Alexandru Ungureanu, prins în angrenajul Nesfârşitei Maşini pe care a alimentat-o, alături de atâţia alţii, cu cei 47 de ani ai vieţii sale şi între subansamblele căreia a scris:
„Am trecut tăcut prin sala de dans, evitând perechile de orhidee înlănţuite, fără să le simt parfumul.
– S-a îmbătat cu Iluzin! a spus cineva de la o masă.”
Dănuţ Ungureanu
Colocviul „Ion Hobana”
Bucureşti, mai 2012