În general, prin utopie se înţelege o societate ideală – şi suntem cu toţii de acord că o societate ideală nu poate exista decât în spaţiul imaginar. Prin regula bunului simţ, distopia – adică opusul utopiei – trebuie să fie o societate negativă.
Pornind de la aceste idei acceptate ca atare, observăm că toţi autorii propun plasarea utopiei într-un viitor în care au fost rezolvate problemele materiale, în care oamenilor le-au fost asigurate toate cele necesare. De la fiecare după putinţă, fiecăruia după necesităţi – aceasta era sloganul societăţii comuniste (care reprezenta idealul utopic al ideologiei de stânga). Dar şi ideologia de dreapta îşi construia utopia pe baza belşugului. Asimov descrie, în unele din romanele sale despre roboţi, o utopie conformă visului american: o planetă puţin populată, cu resurse imense, în care toată munca este efectuată de roboţi, iar oamenii se străduiesc să-şi găsească ocupaţii potrivite statutului lor social şi care să-i scutească de plictiseală.
Deci, ca o primă observaţie, condiţia utopică depinde de belşug, de asigurarea unor condiţii perfecte de viaţă, de sănătate, de cultură. Bineînţeles, o democraţie liber consimţită, cu obligaţii asumate benevol, asigură bunăstarea tuturor, dezvoltarea tehnică a societăţii şi împlinirea idealurilor personale. Se înţelege de la sine că nu există conflicte, că nu există delicte, iar oamenii au parte doar de pace şi înţelegere.
Prin contrast, distopiile descriu societăţi în care oamenii se zbat în mizerie, în care existenţa este dificilă. Întreruperea curentului electric, lipsa mărfurilor din magazine, lifturi defecte – toate astea sunt doar exemple care sugerează funcţionarea nemulţumitoare a societăţii. Urmarea logică este că populaţia este ţinută sub teroare de un regim dictatorial.
În realitate, aceste caracteristici ale utopiei şi antiutopiei sunt doar aparente.
Avem exemple de utopii în care nu există belşug. Literatura antică pomenea cu admiraţie şi invidie de ţinutul Arcadiei, unde păstorii duceau o viaţă simplă, mulţumindu-se cu strictul necesar, cu roadele pământului – fiind pe deplin fericiţi. Pe la mijlocul secolului al douăzecilea, tentativa Franţei de a industrializa teritoriile sale din Polinezia a eşuat pentru că locuitorii de acolo nu înţelegeau de ce e nevoie să muncească permanent în fabrici. Mediul în care trăiau le asigura strictul necesar – banane, nuci de cocos şi alte fructe, precum şi peşte din belşug – şi erau dispuşi să trudească în fabrici doar în cazul în care aveau nevoie de anumite sume de bani – ca să-şi cumpere un televizor, o motoretă sau să organizeze nunta unui membru al familiei – revenind apoi la modul patriarhal de viaţă.
În acelaşi timp, avem distopii în care nivelul de trai este ridicat. Romanul lui Aldous Huxley Brave New World descrie o societate în care oamenii o duc bine. Eroul lui Ray Bradbury din Fahrenheit 451 dispune de o locuinţă elegantă, plină de ecrane de televizor de mărimea pereţilor, cu software personalizat, astfel încât să pară că moderatorii i se adresează direct. Mai are diferite dispozitive electronice, un serviciu bine plătit… adică trăieşte liniştit şi în belşug.
Putem deci concluziona că nu nivelul de trai (din punct de vedere al societăţii de consum) este cel care defineşte o societate ca fiind utopică sau distopică, ci modul în care oamenii interacţionează cu societatea, felul în care aceştia simt că statul le reprezintă interesele şi le construieşte un viitor cât mai favorabil. Ca atare, este acceptată opinia că în utopii forma de organizare statală corespunde celei dorite de oameni, iar în distopii li se impune o formă dictatorială, contrară dorinţelor şi intereselor lor.
Lucrurile nu sunt însă niciodată aşa cum par.
În realitate, în utopiile fraţilor Strugaţiki sau ale lui Stanislaw Lem nu se discută despre politică sau alegeri, deducem doar că există o conducere ce nu-i contestată de nimeni. Oamenii sunt convinşi că se iau cele mai bune decizii, pe baza unor fundamentări ştiinţifice. Sigur, există şi nebuni, indivizi antisociali care nu înţeleg cât de bună e societatea în care trăiesc.
Dacă privim mai atent două distopii celebre – 1984 şi Fahrenheit 451 – vom descoperi că personajele principale ale acestora (Winston Smith, respectiv Guy Montag) sunt indivizi bine integraţi în societate, care ocupă chiar funcţii importante în aparatul statal, deci se bucură de condiţii materiale bune (pentru contextul respectiv) şi de aprecierea şefilor. Ei cunosc dedesubturile lumii în care trăiesc, le acceptă şi li se par normale. Revolta lor târzie e dezlănţuită de o criză sentimentală, de o poveste de dragoste care-i face să se privească (şi să privească întreaga societate) cu alţi ochi.
Deci, putem spune că atât în utopie cât şi în distopie oamenii sunt convinşi că se face totul ca să le fie bine. Iar aceste păreri le sunt induse prin intermediul unei propagande mai mult sau mai puţin subtile, pe care o cred cu toţii – cu excepţia unor indivizi care au luat-o razna din cauza hormonilor sau a unor boli psihice.
Putem concluziona că, la limită, deosebirile dintre utopie şi distopie sunt reduse (cel puţin la nivel aparent).
Poate că aceste deosebiri ar putea fi mai clare pentru un observator obiectiv, care vede lucrurile din afară. De obicei, ele sunt judecate din interior, de indivizi subiectivi, implicaţi in evenimente. Iar principalul element pe care-l au aceştia în vedere este starea lor de satisfacţie generală sau, altfel vorbind, de fericirea lor personală.
La bază, starea de fericire este generată de satisfacerea unor cerinţe obligatorii supravieţuirii individului şi speciei. Adică mâncatul şi sexul.
O societate a bunăstării relative – care asigură un trai decent şi posibilitatea unor relaţii relativ facile şi de durată între indivizi – va fi percepută ca una ce se apropie de ideal.
Pâinea şi circul sunt elementele principale cu ajutorul cărora se construieşte o stare apropiată de fericire.
La acestea se pot adăuga elemente care induc stări euforice artificiale (alcoolul şi drogurile).
Dacă la aceastea se adaugă factori sociali care contribuie la menţinerea stării naturale de fericire – siguranţă, linişte, împăcare, convingerea că există şanse reale de reuşită, absenţa unor factori restrictivi violenţi – această stare se va extinde, cantitativ şi în timp.
Un rol important în existenţa stării de fericire îl joacă educaţia. Cetăţenii vor judeca modul în care societatea le satisface acele cerinţe pe care ei le consideră necesare fericirii lor în funcţie de criteriile care le-au fost induse încă din copilărie. De fapt, înteaga existenţă socială se bazează pe norme şi reguli pe care le-am învăţat în familie şi în şcoală, iar aceste norme şi reguli au fost alcătuite conform unei scheme sociale care nu poate funcţiona decât dacă e acceptată tacit de marea majoritate a membrilor respectivei societăţi. Oamenii sunt condiţionaţi să se simtă fericiţi respectând aceste norme – pentru că supravieţuirea societăţii, respectiv a speciei, depinde de asta. În acelaşi timp, opinia publică este educată să respingă – chiar violent, dacă e nevoie – indivizii care nu se supun opiniilor majorităţii.
De fapt, diferenţa dintre utopie şi distopie se reduce doar parţial la normele pe care sunt dispuşi cetăţenii să le accepte în mod tacit. Spiritul competitiv, întrajutorarea, supunerea faţă de legi şi reguli sunt caracteristici sociale care pot fi folosite cu succes atât într-o utopie, cât şi într-o distopie. La urma urmei, starea de fericire se reduce la ceea ce am fost învăţaţi (de mama natură, prin instincte, de societate, prin norme şi reguli) că înseamnă fericirea. Istoria omenirii este plină de momente în care fericirea supremă a însemnat să te sacrifici pentru o idee sau să măcelăreşti cu entuziasm pe cei care sunt altfel sau care gândesc altfel.
Ca urmare, utopia unora poate fi distopia altora şi invers.