Pilotul privea apatic către instrumentele de bord. Nicio schimbare, toate erau inactive, cu excepţia celui de avarie care pâlpâia intermitent. Trecuse ceva timp de când nava pe care o conducea (un transportor comercial hârbuit, ce depăşise cu mult vârsta de pensionare) ieşise prematur din hiperspaţiu într-o zonă pustie, mult prea îndepărtată de planetele cunoscute. Universul întindea în faţa lui un peisaj dezolant, monocolor. Linişte şi întuneric, nimic altceva.
Stelele răzlețe clipoceau timid, punctiform. Cea mai mare dintre ele, putea fi văzută prin gaura unui ac de cusut. Nu mai văzuse niciodată un peisaj atât de lipsit de substanță. De obicei zborurile începeau și se terminau în proximitatea unor planete, sau a unor stații spațiale. Iar liniile de comunicație erau încărcate de mesaje diverse, de la instrucțiuni de ghidaj până la convorbiri personale, între piloți care se reîntâlneau și își povesteau tot felul de năzbâtii. Acum însă era o liniște generală, dezarmantă.
Îşi reaminti cursurile de la Şcoala de Pilotaj, unde instructorul le povestea despre probabilitatea unei defecţiuni de acest gen, ce poate determina ieşirea prematură din hiperspaţiu: „Cu tehnologia actuală, şansele unui astfel de eveniment sunt mai mici de unu la un milion, mai degrabă puteţi câştiga la loterie decât să ajungeţi într-o astfel de situaţie”.
Ei bine, la loterie n-a câştigat niciodată. În schimb, iată-l în ipostaza de „ales”, unu la un milion. Evident, fiind înzestrat cu bafta-i binecunoscută, a trebuit să fie vorba de o defecţiune, nu de un eveniment fericit. Şi totuşi… se poate spune că a avut şi un dram de noroc. Hazardul l-a ferit de un curs de coliziune cu un corp ceresc. Putea nimeri direct într-o supernova, sau… la naiba cu optimismul ăsta forţat. Putea la fel de bine să fie acasă, pe terasă, savurând un ceai.
Trebuia să fi ajuns de mult la cosmodromul de pe planeta locală; cu siguranță era dat dispărut și căutat intens pe rutele alternative. Familia, prietenii, specialiștii de la coordonarea zborurilor cosmice, probabil că încercau să-i dea de urmă. Din păcate, scenariul pe care îl trăia era cu siguranță exclus, nu doar din cauza șanselor minime de a se petrece, ci mai ales din cauza infinității de puncte de ieșire de-a lungul traiectoriei de zbor.
*
* *
Rezervele de hrană şi apă erau pe sfârşite. Oare va muri de foame, sau de sete? Dacă s-ar fi murit din plictiseală, ar fi fost mort de mult!
Ironia sorții făcea ca la drumul anterior – cel spre destinația încărcăturii – transportorul să fie plin cu alimente, pentru un lanț intergalactic de restaurante. Iar acum, pe drumul de întoarcere, cu o masă inerțială evident mai mică, fiind fără încărcătură, motoarele au cedat. Fără avertisment, fără alternative. Și fără prețioasa încărcătură alimentară la dispoziție.
La început încercase să repare propulsia navei; nu putea spera la un nou salt în hiperspaţiu, dar se gândea ca măcar să se deplaseze târâş-grăpiş până la prima planetă locuită. Verificările au început cu nucleul motoarelor, apoi cu circuitele de comandă, releele bidirecţionale … totul părea a fi în regulă, însă motoarele refuzau să pornească. I-ar fi prins bine o a doua opinie, dar cum navele comerciale nu au copilot (așa zisa optimizare a costurilor de transport) această opţine nu îi era disponibilă.
Dacă ar fi avut măcar un supercalculator de bord interactiv, cum a văzut pe navele militare intergalactice… nu un amărât de computer al unui transportor, care nici măcar o autodiagnoză complexă nu era în stare să execute!
După ce a renunţat la repararea propulsiei, a încercat comunicarea prin subspaţiu, unde a lansat mii de mesaje, fără a avea însă vreo confirmare că a fost recepționat. Părea a fi singur în acest colţ de Univers, nicio navă sau staţie galactică nu fusese localizată în aria de acoperire.
De la o vreme, abandonase orice încercare. Alterna stările de moţăială cu scurte perioade de veghe, încercând să consume cât mai puţin din resursele pe care le mai avea la dispoziţie. Într-o astfel de stare de moţăială se afla atunci când soneria de apel prinse viaţă. Treptat-treptat, buimăceala somnului începu să se risipească şi reuși să deslușească pe radarul de proximitate poziţia unei nave care îl apela!
Nava era identificată ca fiind o navă de agrement, iar ca tehnologie aparţinând civilizaţiei Lohr. Excelent, omuleţii Lohr nu sunt o naţie beligerantă, iar faptul că nava era una de agrement, elimina practic orice risc. Era salvat !!!
Deschise un canal de comunicaţie video pe translatorul automat şi răspunse apelului. Pe ecran apărură doi indivizi dolofani, zâmbitori, îmbrăcaţi elegant de parcă se aflau la teatru şi nu într-o călătorie cosmică.
Interiorul navei – atât cât se putea vedea prin intermediul camerei video – trăda opulenţa, traiul îndestulat şi lipsit de griji. Pentru prima dată în viața lui de pilot, zări niște statuete mici ce flancau hubloul principal, creând o atmosferă de muzeu ambulant.
„Sunt curios ce faţă au făcut omuleţii ăştia când mi-au văzut moaca nebărbierită şi conservele goale, aruncate la întâmplare prin cabină” îşi spune pilotul în sinea lui. Cum cei doi omuleți Lohr îl studiau atent, fără a spune vreun cuvânt; prin urmare se hotărî să vorbească el primul:
– Sunt pilotul transportorului comercial cu seria CG 343254. Plutesc în derivă din cauza unei defecţiuni de ordin tehnic. Am mare nevoie de ajutor, mă bucur nespus că ne-am întâlnit!
– Și noi ne bucurăm că ne-am întâlnit! Suntem fraţii Bexop şi Chuf Qeurro şi la rândul nostru avem o situație în care avem nevoie de ajutor. Avem speranţa că vom reuşi să ne rezolvăm reciproc problemele, prin colaborare și schimb de idei.
– Perfect de acord! În ceea ce mă privește, am avut o livrare pe planeta Cohor, care a decurs fără probleme. Însă pe drumul de întoarcere, în mod inexplicabil, am ieșit prematur din saltul hiperspațial. Am încercat să repar motoarele, dar nu am reușit. Mi-ar prinde tare bine dacă ați putea să mă conectați la calculatorul vostru de bord, să încercăm să rulăm o diagnoză. Sau măcar să mă luați cu voi, până la prima planetă locuită… Acum că ştim care este problema mea, puteţi vă rog să îmi spuneţi cu ce vă pot fi eu de folos?
– Suntem în concediu, călătorim pentru a vedea noi planete şi a cunoaşte civilizaţii diferite de a noastră. Şi cum zborul lung e taaaare plictisitor, ne dedicăm timpul pasiunii noastre comune: pictura!
Pilotul privi pe ecran la cei doi omuleţi simpatici, iar la o analiză mai atentă a încăperii văzu în spatele lor un şevalet, pe care se afla un tablou în lucru. Situaţia era de-a dreptul hilară; dacă nu ar fi fost atât de disperat și extenuat, cu siguranţă ar fi izbucnit în râs.
– Acum lucrăm la un tablou prin care vrem să reprezentăm un peisaj urban de pe planeta noastră. Am conturat deja un cartier rezidențial tipic pentru orașele noastre mai mici, cu arhitectură clasică. Însă nu ne putem hotărî asupra combinaţiei de culori pentru casele din prim-plan: nuanța tencuielii, respectiv nuanța tâmplăriei de la geamuri și uși. Eu cred că trebuie să fie galben cu verde, fratele meu susţine că e mai bine să fie maro cu negru! Avem nevoie de ajutorul tău, pentru că altfel nu putem termina tabloul. Și ar fi jenant ca după un zbor atât de lung, să ajungem la destinație cu tabloul neterminat!
Pilotul rămase mut de uimire. La orice se aşteptase, dar la aşa ceva nu. Undeva, la marginea Universului, trebuia sa rezolve un conflict cromatic între doi fraţi, artişti de conjunctură! Dacă va povesti asta prietenilor, cu siguranţă nu îl va crede nimeni…
În fond și la urma urmei, el era pilot de transportor comercial. În grupul său de prieteni, cei care aveau lucruri interesante de povestit lucrau pe nave militare sau pe stații orbitale de cercetare.
Oare ce soluţie să găsească în dilema de față? Habar nu avea cum arătau casele pe planeta Lohr, aşa că cel mai bine era să găsească o soluţie de compromis:
– Ce ziceţi de jumătate de case pictate în galben cu verde,iar cealaltă jumătate să fie case pictate maro cu negru?
– Nu se poate! răspunseră cei doi artiști la unison. Casele dintr-un cartier nu pot fi vopsite în mai multe nuanţe, toate trebuie să fie la fel! N-ai fost niciodată pe Lohr?
– Nu, răspunse pilotul ruşinat.
– Păcat, este o planetă minunată! Dar care din păcate are legi foarte stricte, iar vopsitul caselor este strict reglementat. Toate casele dintr-un cartier trebuie vopsite la fel, altfel se strică echilibrul vizual iar proprietarul casei riscă să fie încarcerat!
„ Ce soluţie să le găsesc netrebnicilor ăstora?” se întrebă pilotul în sinea lui.
– Dar dacă am vopsi casele în combinaţie de galben cu maro?
– Galben cu maro??!?
– Da, galben din sugestia unuia cu maro din sugestia celuilalt…
– Nu se poate aşa ceva! Şi copiii de la grădiniţă ştiu că este o combinaţie imposibilă!!! Unde ai pomenit o astfel de combinație de culori, ca să nu mai vorbim că vrei să vopsești un întreg cartier ?!? Dumneata îţi baţi joc de noi ??
– Nu, nici pomeneală!
– Noi care credeam că o să ne ajuţi să terminăm tabloul… ori nu te pricepi, ori nu vrei să ne ajuţi… la revedere!
– Staţi, cu mine cum rămâne? Plutesc în derivă, resursele sunt pe terminate… nu mă ajutaţi?
– Păi ce, tu ne-ai ajutat pe noi cu ceva?
*
* *
Naveta omuleţilor Lohr dispăru de pe radar, iar bordul transportorului adormi din nou, cu excepţia indicatorului de avarie, care pâlpâia solitar.
Pilotul rămase iarăși singur, iar în mintea lui încolţi o întrebare: „ Oare de ce nu se fac cursuri de pictură la Şcoala de Pilotaj?”