Cât timp eu îl ascultam pe Avram, încercând să mă lămuresc în privinţa unei motivaţii criminale absurde şi ireale, colegii mei anchetatori se străduiau să strângă informaţii în legătură cu identitatea bătrânului ucigaş şi a acelora despre care el povestea că îi întâlnise de-a lungul unei vieţi extrem de îndelungate, pe care o trăise aproape integral în delta fluviului. Toţi aveau nume biblice şi făcuseră fapte sau gesturi asemănătoare cu omologii lor vechitestamentari(ştiam asta, fiindcă atraşi de asemănarea, frapantă chiar şi pentru nişte profani ca noi, ajunsesem să citim aproape în fiecare seară o Biblie împrumutată de la un bătrân din sat ; o deschideam la primele pagini ale cărţii Genezei, lecturam cu atenţie pasajele care ne interesau şi le discutam apoi cu interes, ba chiar cu însufleţire, ajungând la concluzii ce depăşeau cu mult problematica iniţială propusă dezbaterii) ; şi nu mică le-a fost mirarea când oameni ai locului, ce păreau fi foarte normali şi extrem de ancoraţi în realitate, le-au relatat întîmplări similare cu acelea povestite mie de bătrân, pomenind firesc numele exacte ale aceloraşi personaje. Străbunicii sau bunicii lor îi cunoscuseră pe moş Adam şi pe bătrâna lui soţie Eva, care avuseseră trei copii, dar rămăseseră numai cu doi, deoarece Cain îl omorâse pe Abel, în timpul unei discuţii aprinse ; Set locuise nu departe de aici, pe grinduri, spre răsărit, Set fusese bogat şi respectat ; Matusalem trăise cât viaţa a cinci generaţii de oameni obişnuiţi, murind, într-un târziu, orb şi olog ; un uriaş locuise cândva pe grinduri, ei nu îl văzuseră, însă părinţii lor, da, uriaşul era blând dar foarte mândru şi făcea mereu câte ceva, o construcţie sau altceva, cu care să se mândrească în faţa oamenilor ; uriaşul i-a ajutat pe oameni să construiască turnul cel mare de la ţărmul mării ; turnul fusese dărâmat, într-adevăr, de un cutremur puternic ; da, îl ştiau pe Noe pescarul, iar pe unul dintre localnici, în copilăria acestuia, viteazul Nimrod, războinicul şi vânătorul fără pereche, îl salvase de atacul furibund al unui mistreţ ; cât despre Avram şi Enoh, ei încă trăiesc…

–  Acestea erau numele lor reale? insistase unul dintre colegii mei. Chiar aşa se numeau ei?

Toţi cei chestionaţi s-au arătat vizibil surprinşi.

–  Da, bineînţeles! Aşa îi numea Avram, aşa se numeau ei…

–  Ce părere aveţi de Avram? Cum este el?

–  Cum îl vedeţi, i-au răspuns ei. Altfel!

–  Puţini au fost ca el, şi mai puţini vor fi! Ne înclinăm în faţa sa!

–  De ce credeţi că i-a omorât pe oamenii aceia?

–  El ştie bine ce a făcut şi pentru ce.

–  Voi, oamenii din Sodoma, nu veţi înţelege nicicând!

–  Dar despre Enoh ce puteţi să-mi spuneţi?

–  Enoh era învăţat. Cunoştea multe lucruri despre stele, despre ceruri…

–  Ceruri?

–  Zicea că nu e un singur cer deasupra noastră. Sunt mai multe!

–  Am înţeles. Aţi vorbit cu el?

–   Da, de câteva ori. Dar nu vorbea mult şi nu spunea lucruri obişnuite, pe care noi să le înţelegem. Era foarte învăţat.

–  Cum vi s-a părut?

–  Arăta altfel decât noi, se îmbrăca diferit. Trăise în locuri îndepărtate şi fusese cunoscut acolo, spunea.

–  Enoh a venit din altă parte.

–  Ce făcea în deltă?

S-au încruntat, pentru a sublinia parcă importanţa răspunsului.

–  Scria ziua şi noaptea. Cunoştea rânduiala stelelor şi o scria din nou. Aştepta.

–  Ce?

–  Noi credem că le aştepta pe Fiinţele de dincolo de cer..

–  Ştiţi de Fiinţele acelea? Le-aţi văzut vreodată?

S-au privit secunde lungi, înainte să dea un răspuns :

–  Unii dintre noi, da! Însă de departe, de foarte departe. Fiindcă ne era teamă să ne apropiem. Însă Avram a umblat cu Fiinţele. Şi Enoh, la fel!

–  Enoh a fost chiar în lumea Fiinţelor, de câteva ori. De unde s-a întors mai învăţat decât orice alt om de pe pământ.

*

            Doar prima discuţie dintre mine şi Avram s-a purtat static, pe două scaune, în faţa casei sale, celelalte consumându-se în plimbări din ce în ce mai lungi pe grindul unde locuise o viaţă întreagă. Avea comportamentul unui om liber, iar eu îl consideram ca atare.

–  Te-ai convins că am spus adevărul? m-a interpelat zâmbind, la ultima noastră plimbare. Oamenii aceia ţi-au confirmat spusele mele, nici nu se putea altfel.

–  Da, i-am răspuns, cu durere în suflet. Localnicii cu care am vorbit, şi nu numai ei.

Mă gândeam, desigur, la versetele minunate ale Genezei şi la viaţa celui dintâi Avram.

–  Mi-ar fi plăcut să nu spui adevărul, am izbucnit dintr-o dată. Aş preferat să nu îi fi împuşcat niciodată pe oamenii aceia.

A dat abătut din cap.

–  Că i-am omorât pe cei trei, mă doare şi pe mine, mi-a zis oftând. Însă viaţa mea şi cine sunt eu au fost mai tari decât dorinţa de a-i ierta.

A oftat adânc.

–  Tăierea stejarului m-a obligat să fac ceea ce am făcut. Fiindcă, fără stejar, eu nu mai eram deloc.

Mi-a arătat undeva, spre malul fluviului :

–   Acolo era stejarul din Mamvri, cum l-am denumit eu…

În glasul său, vibrau durerea şi suferinţa.

–   Fiinţele veneau în lumea noastră, pe pământul acesta uitat de oameni, departe de privirile curioşilor şi răuvoitorilor. Sub stejar, mi s-au arătat de atâtea ori! Ele vor mai veni însă eu nu am să mai fiu aici, să le întâmpin, şi nici stejarul din Mamvri, cu umbra lui binefăcătoare în arşiţa zilei. Sau poate că lor puţin le pasă de lucrurile acestea, căci sunt puternice şi indiferente. Mie îmi pasă, deoarece Fiinţele şi stejarul au reprezentat partea frumoasă a vieţii mele, motivul pentru care în fiecare zi îmi doream să mai trăiesc o zi în plus!

A tăcut o singură clipă, apoi a început să vorbească cu glas schimbat, rostind cuvinte puţine şi adânci. Era crispat şi se străduia din răsputeri să nu greşească, fiindcă tocmai îmi dezvăluia grăbit crezul ultim al vieţii sale:

–   Că am întâlnit Fiinţele la stejarul din Mamvri şi nu în altă parte, iată lucrul care m-a făcut să înţeleg. Multe întâmplări, până atunci ascunse, au ieşit la lumină, mulţi oameni au primit numele meritate şi faptele lor mi-au devenit cunoscute ca fiind ale lor. Am ştiut despre mine cine sunt şi nu m-am înşelat. Am împărţit lumea în două, căci aşa era drept : lumea deltei fluviului, care este diferită, aşa cum o vezi, iar noi, oamenii de pe grinduri, asemenea ei ; şi lumea de unde veniţi voi, care nu adăposteşte numai urâciuni, păcate şi desfrâu, dar care este Sodoma. Fiinţele călătoresc adesea spre Sodoma, ca să cunoască oraşul şi locuitorii lui, ca pe toţi oamenii, de altfel, însă nu îl vor distruge, pentru că nu îi interesează. M-ai întrebat de ce i-am omorât pe oamenii aceia, din Sodoma?  Îţi răspund din nou : fiindcă au tăiat stejarul din Mamvri. Iar eu, care nu sunt Enoh, trebuia să mă întâlnesc cu Fiinţele sosite din altă lume doar sub stejar.

L-am aşteptat nerăbdător să termine. Căci, pentru întâia dată, aveam şi eu ceva de spus :

–   În Geneză se povesteşte că Avram patriarhul, sosind din Urul Chaldeii,           s-a stabilit în Canaan, viitorul Pământ al Făgăduinţei. A locuit acolo o vreme, a fost pribeag în ţara Egiptului, a colindat mult prin lumea aceea nouă, fără hotare, şi-a trăit viaţa în fiecare zi, oscilând între durere şi suferinţă, ca orice om. A făcut lucruri pe care le ştii şi tu, pe care le-ai făcut şi tu! La bătrâneţe, şi-a aşezat corturile la stejarul din Mamvri, care se afla lângă Hebron, ne spune Cartea. Acolo i s-a arătat Dumnezeu, sub chipul a trei oameni, trei bărbaţi, trei îngeri. Au stat împreună, Avram şi înfăţişarea lui Dumnezeu, s-au cunoscut, iar ei l-au binecuvântat. Mai târziu, doi dintre bărbaţi au plecat spre Sodoma, oraşul necurăţeniei, şi l-au distrus, aruncând asupra lui ploaie de foc şi pucioasă.

Mă privea ţintă şi râdea în hohote, cutreierat brusc de o bucurie nestăvilită. Era fericit că, în sfârşit, înţelesesem.

–   Tu eşti Avram, l-am recunoscut şi venerat,  iar Fiinţele de dincolo de cer ţi s-au arătat sub stejarul din Mamvri!

*

Rezultatele anchetei fiind evidente încă de la început şi relativ probate în cursul investigaţiilor palide pe care tocmai le-am relatat, am plecat apoi din delta fluviului. Luându-l cu noi pe Avram, care urma să fie judecat şi condamnat pentru omor deosebit de grav. De oamenii din Sodoma, nişte pigmei ingraţi în comparaţie cu uriaşa lui figură, totuşi pătată de sânge nevinovat. Aşa urma să se întâmple şi nu altfel, iar noi, cei care îi cunoscusem povestea minunată, ştiam cu strângere de inimă că Fiinţele nu vor veni să-l scoată de acolo, aruncând asupra Sodomei foc şi pucioasă, ca în zilele de demult ale Vechiului Testament. În aşteptarea sentinţei, eu încă insistam să mă lămuresc. Motiv pentru care am încercat să aflu cât mai multe despre Enoh. Dintre toate personajele evocate de Avram, el părea de departe cel mai straniu şi lăsa impresia că ştie cele mai multe lucruri despre cauza care declanşase întreaga poveste, dacă nu cumva, prin faptele sale, el însuşi fusese adevărata cauză. Înarmat cu nişte informaţii vagi privitoare la înfăţişarea sa, pe care colegii mei le aflaseră de la localnicii deltei, m-am adresat imediat celor de la evidenţa populaţiei. Răspunsul lor extrem de prompt m-a uimit încă o dată. Enoh fusese o figură interesantă, „un fizician care a dat-o în sefeuri”, după cum se exprimase plastic unul dintre poliţişti. Era un om de ştiinţă care se remarcase prin nişte articole de cosmologie foarte contestate în revistele de gen. Pentru că viziunea sa asupra universului se dovedea a ieşi din tiparele curente, şi, în mod sigur, pentru că se făcuse cunoscut mai întâi ca scriitor de literatură speculativă, ceea ce, în opinia unora, indica o anumită doză de neseriozitate. Colegul meu nu-i descoperise nicăieri poveştile SF, iar despre articolele ştiinţifice spunea că sunt prea matematizate, pentru a fi înţelese de un om obişnuit, însă îmi pregătise, la întoarcere, cele trei romane ale acestuia. Cărţi „iniţiatice”, cum le numea cu ghilimele însuşi autorul. Pentru cineva care nu mai auzise de el, tipul părea un exaltat, fiindcă, în aceste romane, susţinea sus şi tare că fusese luat de nişte Fiinţe extraterestre superioare şi dus în lumea lor. Autorul se întâlnise cu propriile personaje, sau cam aşa ceva…. Făcea parte din ficţiune, se identifica cu ea, într-o formă poetică dar periculoasă de schizofrenie. Nimeni nu l-a luat prea în serios, iar puţinii cititori pe care îi avusese până atunci l-au părăsit, exasperaţi de dificultatea sufocantă a lecturii şi din cauza limbajului ermetic şi pretenţios care îi rămăsese din meseria iniţială. Enoh se încăpăţâna să descrie foarte detaliat lumea acelor Fiinţe, marea lor cunoaştere şi tehnologiile magnifice cu care modificau structura universurilor. Cele trei cărţi m-au uimit şi prin foarte puţinul pe care l-am înţeles din lectura acestora. Chiar dacă pentru povestea noastră nu contează aproape deloc, voi aminti în trecere teoria pur ştiinţifică despre structura Multiversului şi soluţia incredibilă pe care Fiinţele o găsiseră pentru a-şi efectua constant salturile între lumi. Fiecare univers, spunea Enoh, este construit pe un câmp fundamental, starea cea mai stabilă de vid cuantic, iar toate aceste universuri, luate împreună, prezintă o colecţie foarte diversificată de stări de bază ale vidului. Caracterizate individual printr-o valoare proprie a densităţii energiei, aceste stări distincte se mai diferenţiază una de alta şi prin valori diferite ale lungimii de undă, corelată, bineînţeles, cu o frecvenţă de vibraţie. Sunt atâtea lungimi de undă ale vidului fundamental cîte universuri însumează Multiversul. Iar Fiinţele superioare stăpâneau lejer toate aceste noţiuni, jucându-se cu ele la modul practic. Creau tunele interuniversuri, asemănătoare găurilor de vierme, folosindu-se de diferenţa de potenţial energetic dintre două realităţi individuale sau izolau puncte de confluenţă, operând asupra lungimii de undă prin infuzii masive de energie cuantică sau prin reconfigurarea acesteia în propriul univers, cu scopul de a-l aduce local la lungimea de undă a universului vizat, acela în care voiau să ajungă. Făceau toate aceste lucruri şi multe altele, cu o superioritate şi o lejeritate înfricoşătoare.

M-am oprit, extrem de tulburat. Era prea mult pentru un biet om, ca mine. Fusese prea mult şi pentru alt om, pentru Avram, care, întâlnindu-i, devenise victima lor indiferentă. În timp ce ei operau maiestuos voiaje între universuri, un bătrân idealist plătea dureros de mult că intrase în contact cu ei. Vederea lor l-a făcut să creadă că are de-a face cu o formă nouă de divinitate, extraordinar de puternică şi de atotştiutoare, care îi amintise de o experienţă asemănătoare, pe care cel puţin încă un personaj o avusese înaintea lui. Avram, patriarhul biblic… De aceea, s-a considerat ales şi s-a denumit Avram, trăind condiţia patriarhilor într-o lume în care aceştia nu mai aveau loc. Dar el nu ştia lucrul acesta, aşa că a plonjat în realitatea inventată, făcând o confuzie aproape totală între lumea din vis şi lumea reală. Într-un timp al evoluţiei, în care Sodoma se află oriunde şi mereu foarte aproape. Când oamenii din Sodoma au tăiat, în barbaria lor, stejarul din Mamvri, sfidând astfel însăşi divinitatea şi interzicându-i accesul în lume, schizofrenia i s-a scindat periculos, iar impulsul violent l-a îndemnat să ucidă. Prin crimă, avea să pedepsească o faptă mai condamnabilă decât crima. Dar, în Sodoma, crima este doar de un anumit fel, şi nu există, spre binele tuturor, crimă rea şi crimă bună. Iar pentru crima lui, Avram avea să fie condamnat pe măsură.

Am oftat adânc. Aşa a fost, aşa a fost să fie… În lumea lor, prea vastă şi asfixiantă pentru oamenii obişnuiţi, unde Dumnezeu există, iar semnele activităţii sale sunt mai mult decât evidente. Lumea în care un Dumnezeu sau niciunul a făcut omul, după chipul şi asemănarea sa, dându-i în stăpânire pământul cu animalele şi marea cu peştii. Dar Dumnezeu a făcut şi Fiinţele. Şi lor le-a dat lumea aceea de dincolo de cer, lumea neştiută şi nenumită de oameni. Fiinţele ştiu tainele cerului si ale stelelor şi vin de dincolo de cer.

Lucrarea lui Dumnezeu a fost bună.