Obligat de refuzul său şi convins de stranietatea cazului cu care mă confruntam, am decis să adopt o tactică neconvenţională. Aveam să ascult cât mai mult şi să vorbesc foarte puţin, sintetizând concluziile ce îmi trebuiau. Pentru că singura modalitate de a rezolva cazul în timpul cel mai scurt era să îi fac jocul bătrânului. Cunoscându-l pe el cât mai bine şi auzind povestea pe care insista să mi-o spună, aveam totuşi o şansă de a afla adevărul din spatele crimei şi motivaţiile sale reale, oricât de bizare mi-ar fi apărut acestea în raport cu normalitatea bunului simţ comun. Zis şi făcut! Însă nu m-am aşteptat deloc la ceea ce avea să urmeze. Deoarece, povestindu-mi viaţa pe care o trăise mulţi ani în delta fluviului,  Avram mi-a istorisit firesc lucruri şi fapte neobişnuite… A insistat elegant să o facă, refuzând sau ocolind alte subiecte prin tergiversări laconice. Cât despre crimă, părea că uitase de ea ori nu îi acorda prea mare importanţă, fiindcă o trata întodeauna ca pe un subiect secundar. Îmi răspundea corect la întrebările legate de omor, apoi revenea grăbit la evocarea propriei existenţe. Am auzit atunci lucruri cu adevărat extraordinare, însă lumeşti, dar şi altele, cu mult mai uimitoare, ce nu aparţineau, în mod evident, realităţii acesteia şi nici lumii oamenilor. Unele dintre aceste poveşti incredibile vorbeau despre copaci seculari, crăpaţi în două de gerurile năprasnice ale iernilor de altă dată, despre întâlnirea înfricoşătoare a bătrânului cu haita de lupi, undeva, pe luciul îngheţat al fluviului, despre peştele uriaş care i-a atacat barca într-o noapte, obligându-l să lupte cu el până în zori, când, rănit de harponul bătrânului, s-a refugiat în adâncuri ; altele, relatau cu nonşalanţă despre personaje şi întâmplări a căror evocare mă făcea să tresar uluit. Pe acestea le voi reproduce cât mai fidel, în continuare :

–  În vremea de demult a tinereţii mele, am sosit în delta fluviului, chiar aici, în zona grindurilor înalte. Am plecat din oraşul meu şi din ţara mea, unde eram bogat, învăţat şi respectat, mi-am părăsit familia şi prietenii, fiindcă destinul mă voia in altă parte. Dar pe atunci încă nu înţelegeam căile încurcate ale vieţii. Împreună cu frumoasa Sara, perechea şi lumina sufletului meu, am trăit în lumea cea nouă, departe de răutate, silnicie, război… De fapt, războaie, căci am prins mai multe în zilele trecerii mele pe pământ.

Îl scrutam neîncrezător.

–   Câti ani ai? am îndrăznit să-l întreb.

Zâmbea enigmatic.

–   Oamenii ca mine – şi eu nu sunt ultimul dintre ei – trăiesc mult. Mult pentru voi!

Trebuia să mai treacă ceva timp şi povestea să ajungă la sfârşit, ca să înţeleg replica lui.

–   Am fost singuri, n-am avut urmaşi, a oftat cu durere. Pentru că Dumnezeu nu mi-a dăruit un fiu, nici măcar nu mi l-a promis, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple. Însă am fost fericit. Deoarece eu şi Sara ne-am iubit atât de mult, ne-am avut unul pe altul, ocrotindu-ne cu gingăşie, încât oamenii locului credeau că suntem frate şi soră.

Ce am făcut, mă vei întreba, în anii aceştia mulţi pe care mi i-a numărat viaţa? Am trăit, îţi voi răspunde. Am învăţat să vânez. Nu ştiam. Am crescut animalele şi am pescuit, am fost întâi sărac, apoi bogat. Am peregrinat printre grinduri, văzând şi cunoscând oamenii, iar ei m-au cunoscut la rândul lor şi m-au întâmpinat cu respect.

–  Era un început al începuturilor pe meleagurile acestea minunate… Adam şi Eva muriseră de puţin timp, deci eu nu i-am cunoscut, pentru că nu mai erau! Abel pierise, ucis de mâna fratelui său, Cain, care fusese izgonit departe. L-am văzut o singură dată pe Cain, însă n-am îndrăznit să mă apropii de el. M-a privit de departe şi a zis doar atât : “Pleacă, omule!”Am citit suferinţă şi ură în glasul său. Îi ura pe toţi oamenii, fiindcă nu putea să fie un om obişnuit. Dintre primii fraţi de pe pământ, l-am cunoscut doar pe Set. Pe Set şi pe toţi aceia care s-au născut din el. Am aflat faptele lor şi am ştiut că ei sunt!

Mai târziu, aveam să înţeleg că şi eu sunt Avram!

–   Povestea Turnului Babel o ştiu mai bine ca oricine, dar este diferită de cum o cunoaşteţi voi şi mult mai simplă. Pentru că nu e decât o poveste omenească. Eu nu am apucat Turnul acela. Dumnezeu îl dărâmase deja, însă constructorii lui mai trăiau şi mi-au istorisit totul. Când s-au apucat să înalţe Turnul, erau oameni foarte diferiţi, dar care se înţelegeau unii pe alţii în aceeaşi limbă, limba deltei fluviului, care nu mai este acum, căci a pierit o dată cu vorbitorii săi. Spunându-şi cuvintele limbii, ei au ridicat împreună Turnul, nu ca să ajungă la cer, ci să le fie far pe marea cea mare şi ochi veşnic deschis către toate stelele universului. Cutremurul lui Dumnezeu l-a dărâmat când era aproape gata, iar ei n-au mai putut să facă altul. S-au mulţumit cu ce aveau. Ruinele Turnului mai sunt şi acum, oraşul a murit! Corăbii puţine vin în port, tot atât de puţine pleacă pe mare… Oameni s-au împrăştiat în patru zări, vorbindu-şi fiecare propia parte de limbă, alţi oameni au rămas, însă s-au dovedit a fi prea puţini şi prea slabi ca să reconstruiască Turnul. Nu limbile diferite i-au împiedicat  să facă Turnul din nou, ci faptul că nu mai erau destui cu aceeaşi năzuinţă. Marele vis se spulberase odată cu ei, pierzându-se pentru totdeauna!

–   Am văzut ultimul uriaş şi ştiu locul unde apele i-au înghiţit trupul. Pe lângă el, noi, ceilalţi, eram mici şi neputincioşi. Uriaşul se născuse din oameni şi trăia singur, căci singur era pe pământ. Pescuia noptea, fugind de priviri străine şi niciodată nu a făcut vreun rău. Chiar dacă era atât de puternic! Când păşea, se cutremura pământul ; când vorbea, credeam că tună. Era bun, dar mândru de el, şi mândria l-a dus la pieire. Într-o vară secetoasă, şi-a spus că singur va zăgăzui cursul fluviului… Cu forţa-i urieşească, a construit un stăvilar cum nu s-a mai văzut, inundând pamânturile uscate din spatele acestuia şi omorând mulţi oameni care îi erau prieteni. Uriaşul a plâns amarnic pentru fapta lui, iar în primăvară, când apele au venit umflate, a stat sub stăvilarul pe care-l slăbise între timp. Furia viiturii a dărâmat lucrarea uriaşului şi el s-a dus o dată cu ea, înecându-se…

–   De multe ori am trăit vremea potopului, dar în primăvara aceea inundaţiile au fost mai mari ca niciodată. Apele au năvălit din cer şi din pământ, spulberând totul în calea lor. A fost o grozăvie şi nu o pot uita. Şi-o amintesc cu spaimă cei care au văzut nenorocirea şi alţii, care s-au născut mult mai târziu, însă îşi amintesc. Zile şi nopţi, multe la număr, am trăit în barcă, supravieţuind ca prin minune. De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, era numai apă, nimic altceva. Atunci, un om care locuia pe grinduri şi se numea Noe a construit o barcă mare, iar când s-a pornit potopul a luat cu sine în barcă animalele blânde şi fiarele, câte două din fiecare, să nu li se piardă rasa. Şi când apele s-au retras, când soarele a strălucit din nou pe cer, el a coborât din barcă, lăsând libere vieţuitoarele acelea. Toate animalele şi păsările ce trăiesc acum pe grinduri sunt din cele salvate de Noe atunci!

–   Pe grinduri, l-am întâlnit pe Nimrod, iscusitul vânător, în timpul când războaiele oamenilor au trecut pe aici. Era un om, însă altfel decât ceilalţi ca statură şi minte! Nu era bun sau rău, ci amesteca binele şi răul după bunul lui plac. Nimrod trăia din vânătoare, doborându-şi prada prin forţa minţii dar şi prin forţa trupului său, amândouă egale şi înfricoşător de puternice. Ştia ca nimeni altul să pândească, să atace şi să omoare! Punea pe fugă haita de lupi, dobora mistreţi uriaşi cu mâinile goale şi zdrobea oameni puternici dintr-o singură lovitură de pumn. Pentru el se dovedea a fi totuna, oameni şi animale – acelaşi vânat. Cei care îşi amintesc vorbesc doar  de lucrurile bune pe care le-a făcut, şi a făcut destule… De exemplu, cum a luptat singur cu o armată întreagă, gonind departe soldaţii. Pentru lucruri ca acesta şi-l amintesc oamenii! Nimeni nu mai ştie câţi bărbaţi nevinovaţi a omorât, pentru propria lui plăcere, şi câte femei a violat, fără să-i fie ruşine. Era viteaz, nu înţelegea ce înseamnă frica, pentru că nu o cunoştea ; era liber şi nu dădea socoteală în faţa nimănui, om sau Dumnezeu. Aşa a fost Nimrod, şi nu altfel. Bun şi rău, deopotrivă, însă foarte diferit de toţi ceilalţi oameni.

–   Am văzut acestea, dezvăluite ţie, şi altele. Le-am cercetat cu atenţie, încercând să înţeleg, însă n-am reuşit. Ceva lipsea şi nu ştiam ce. Am căutat atunci răspunsul, l-am căutat vreme îndelungată, aflându-l firesc abia dupa ce m-am întâlnit cu Fiinţele de dincolo de cer, sub stejarul din Mamvri.

Am tresărit.

–   Ce sunt Fiinţele astea?

–   Ai mai întrebat o dată.

–   Te întreb din nou. Şi aştept un răspuns!

–   Nu sunt oameni. Şi nici îngeri ai lui Dumnezeu nu sunt, cum am crezut întâia oară. La fel cum au crezut şi alţii înaintea mea…

–   Atunci ce sunt?

–  Prea mult decât pot spune eu. Tu trebuie să înţelegi, iar vremea înţelegerii încă nu a venit. Chiar dacă este foarte aproape!

Am renunţat încă o dată, hotărât să revin cu prima ocazie.

–  Te întâlneşti de mult timp cu Fiinţele? am întrebat într-o doară.

–   Nu de la început. Fiinţele au venit după sosirea lui Enoh în delta fluviului. Uneori cred că el ştia de venirea lor şi s-a grăbit să le întâmpine. Oricum ar fi fost, Enoh umbla cu Fiinţele înainte ca eu să aflu de existenţa acestora. Apoi Fiinţele l-au luat pe Enoh şi oamenii spun că Enoh nu s-a mai văzut, că a rămas dincolo de cer. Eu însă l-am întâlnit de câteva ori, când el se însoţea deja cu Fiinţele. Strălucea…

A tăcut o clipă, după care a continuat să vorbească. Căuta cuvinte potrivite, construia atent frazele, încercând să dea esenţă relatării sale. Evoca imaginea unui om deosebit şi nu-i era uşor :

–   Enoh era învăţat… Ştia multe lucruri despre cer şi stele, despre naşterea lumii şi mersul acesteia. Cunoştea că sunt mai multe lumi într-una singură! După ce a umblat cu Fiinţele, Enoh s-a făcut mai înţelept dacât toţi înţelepţii. Pentru că fusese acolo unde n-a mai fost niciun om de pe pământ : dincolo de stelele cerului. Atunci a aflat lucruri minunate, pe care le-a mărturisit oamenilor, în cărţile sale. Însă acestea sunt prea frumoase, prea măreţe şi prea înfricoşătoare, ca ei să le înţeleagă şi să le accepte!

 *