Pământul a devenit de nelocuit din cauza războaielor. În consecinţă, oamenii au fost nevoiţi să migreze pe Harmony şi alte câteva zeci de planete. Colonia umană de pe Harmony e supravegheată de Sufletul Suprem, o inteligenţă artificială care manipulează mintea. Nu permite oamenilor să evolueze ştiinţific decât până la un anumit nivel, destul de scăzut, ca nu cumva ei să se distrugă din nou. Când Sufletul Suprem dă semne de oboseală, adică nu mai poate accesa anumite bănci de memorie, alege un grup de indivizi speciali şi îl trimite înapoi pe Pământ, ca să ceară sfatul Păstrătorului Pământului, entitate cu care se înrudeşte până la imitaţie. Acesta este, înghesuit într-o coajă de nucă, subiectul parţial al seriei Întoarcerea acasă, de Orson Scott Card. Seria e alcătuită din cinci părţi, din care în româneşte au apărut, până acum, primele trei: Amintirea pământului, Chemarea pământului şi Navele Pământului, toate la Editura Nemira.

Luat individual, titlul celui de-al treilea volum al seriei te induce în eroare. Ai impresia că te aşteaptă cel puţin o space opera. Judecat în funcţie de primele două, care sunt mai poetice, pare mult mai ştiinţific. Când colo, mâţa-n sac. Şi nici măcar una vioaie, ci una leneşă, cu un zâmbet de Chesire pe faţă, mulţumită să zacă şi să digere nişte posmagi deja înmuiaţi. O fiinţă statică. Din arsenalul hard SF avem doar un puls, adică o amărâtă de armă a cărei rază poate şi să frigă mâncarea, şi să ucidă. Asta pentru că omul, am văzut mai sus, nu are voie să inventeze instrumente cu care să ucidă temeinic.

În primele două părţi-cărţi, planeta noastră, căci despre ea vorbim, e scrisă cu literă mică. Eu, în partea a treia, am optat pentru iniţiala majusculă. Asta pentru că nu vorbim despre pământul care l-a nenorocit pe Ion al lui Rebreanu cu glasul lui, nici despre ţarină,  ogor sau alte sfinte nume date gliei strămoşeşti de către autorii neamului. Vorbim despre planeta Pământ, iar eu am învăţat, şi la ora de scriere, şi la cea de cunoştinţe despre natură, că, atunci când ne referim la planete, le scriem numele cu literă mare.

Am fost presată de timp şi nu am putut citi primele două volume din doască-n doască, aşa cum îmi propusesem înainte de a mă apuca de tradus Navele… . Le-am parcurs în diagonală şi am colaborat cu traducătoarea lor, Roxana Brânceanu, căreia îi mulţumesc pentru ajutor. În consecinţă, nu-mi dau seama prea bine dacă şi ele sunt statice sau dacă autorul a ajuns la o saturaţie narativă exclusiv în partea a treia, în care pur şi simplu a uitat să mai facă şi câte-o descriere.

O.S. Card imaginează un roman întreg despre călătoria unui grup restrâns de oameni spre o destinaţie intermediară şi nu vorbeşte decât despre relaţiile dintre ei şi trecutul lor. Există puţine momente de tensiune, şi acelea cam artificiale, insuficient înflorite. În schimb, domină dialogul. Traducând, am avut impresia că sar dintr-un dialog într-altul. Parcă nici n-ar fi existat pasaje în care să vorbească autorul. Răsfoind cartea după apariţie, am constatat, cu surprinderea de rigoare, că nu e chiar aşa. Există fragmente în care autorul mai vine cu câte-o explicaţie, în care afli ce gândesc personajele, chiar dacă pe tine te-ar fi interesat cu totul altceva, după cum altceva ar fi impus însuşi pulsul intern al acţiunii. Ar fi fost binevenite scurte descrieri ale peisajului deşertic. Scurte, am spus, nu sadoveniene. Aparent, nu poţi spune prea multe despre o întindere de nisip. Privit însă mai intens, nisipul stârneşte sentimente, himere. Acestea pot deveni, fără prea mult efort, subiectele unor descrieri. Şi, mai important, descrierile respective se pot transforma cu uşurinţă în instrumente de delimitare a unui context geografic care nu trebuie să lipsească, după mine, o nevrednică şi sfioasă comentatoare, dintr-o lucrare science-fiction dedicată altor lumi. În spaţiul cărţii, mie mi-a lipsit foarte multe detaliul sincronic, înăbuşit pur şi simplu de cel diacronic.

Am lăsat cumva impresia că îndrăznesc să dau lecţii de scris maestrului Card? Iertăciune, dar cred că exact asta am făcut, deşi intenţia mea a fost doar să-mi exprim nemulţumirea că nu s-a conturat suficient spaţiul geografic în care evoluează personajele. Până la urmă, de vină o fi senzaţia că nu Card e autorul Întoarcerii acasă, ci Sufletul Suprem, computerul care comunică cu oamenii, le trimite vise (şi visuri) şi, în general, îi manipulează în gând şi-n faptă, ca un cârmaci destoinic.

M-am documentat şi am aflat că seria aceasta a lui Card se bazează pe Cartea lui Mormon, textul sacru al mişcării Sfinţilor din Zilele din Urmă – scrieri ale unor aşa-zişi profeţi care ar fi sălăşluit pe teritoriul american cu vreo două mii de ani înainte de Christos. Multe n-am dorit să aflu despre cartea aceasta, nu din lipsă de curiozitate ştiinţifică, ci pentru că nu m-a impresionat cu nimic, mi-a lăsat doar senzaţia că e un fals grosolan. În concluzie, seria care se întemeiază pe ea, Întoarcerea acasă, e un veritabil SF religios.

Nu scăpaţi de mine până nu-mi exprim părerea despre numele personajelor. Sunt, din păcate, absolut neatrăgătoare, ca să mă exprim eufemistic. La fel, diminutivele lor. Parcă ar fi nume de fiinţe care nu au nimic de-a face cu specia umană. Rasa, o femeie, e cel mai omenesc. Dar cum vă sună Volemak alias Wetchik, Hushidh, Kokor, Sevet, Zdorab, Shedemei, Mebbekew, Issib? Doi dintre ei, un bărbat şi o femeie, se căsătoresc şi-şi botează copiii astfel: Chveya, Zhatva, Motiga, Izuchaya, Serp, Spel.

Un personaj simpatic, poate tocmai pentru că nu e om, e babuinul Yobar. Iar Yobar e un „cuvânt vechi pentru un bărbat care nu se mai sătura de făcut dragoste”. Atitudinea babuinului, mereu poftind, mai deloc primind, e sugestivă: în universul limitat al grupului de oameni aleşi de un calculator să revină pe Pământ, se acceptă cu greu monogamia, patriarhatul şi căsătoriile pe viaţă.

Poate ar fi interesant să se discute în profunzime personajele şi relaţiile dintre ele. Cred că acesta e elementul care aduce Întoarcerii acasă cel mai mare câştig.

O.S. Card e foarte bun în seria deschisă de Jocul lui Ender. Dar, pentru un iubitor de SF dinamic, nici Amintirea, nici Chemarea, nici Navele nu se ridică la acelaşi nivel. Cele două serii par scrise de autori diferiţi. Întoarcerea… trebuie citită cu nişte „ochelari” care nu fac bine deloc ochilor mei. Nu mă îndoiesc că fac bine altora. Eu însă „văd” binişor în SF şi fără ei.