Se cufundase şi mai adânc în fotoliu privind năuc scrisoarea, învârtind-o între degete.

“Proza dumneavoastră se inspiră dintr-un fapt real. Este arhicunoscut cazul celor doi bătrâni chinezi; consumând apa izvorului din curte, timp de doi ani, aceştia au început să întinerească. Bărbatului i-a dispărut chelia şi i-a apărut o frumoasă podoabă capilară, iar bătrânei i s-a înnegrit părul albit de vreme. În plus, le-au dispărut ridurile şi li s-a netezit pielea. Cazul a fost tratat şi zilele trecute într-unul dintre cotidianele centrale. Pe lângă aceasta, tema izvorului tămăduirii a fost folosită în basmele noastre şi este prezentă în toate religiile existente…Vă rugăm să primiţi înapoi ultimele două proze trimise! Sperăm să nu fiţi supărat, să citiţi mai mult, să vă perfecţionaţi stilul şi să reveniţi cu proze mai dure. Lucrările dumneavoastră nu tratează decât subiecte adevărate, culese din ziare…Cu deosebit respect…etc.,etc.!”

“Ce idioţi, îşi spuse Paul. Publică proze ce imită stilul și tematica sud-americanilor, pretinzând că sunt originale. Chiar în numărul de săptămâna asta un necunoscut rescrie un fragment din proza unui englez. Uite cine vorbeşte despre cultura altuia, neglijând-o pe a lui!…N-or fi ştiind de englez, dar tema înghesuielii unui viitor megalopolis a fost tratată de foarte mulţi, nu doar englezi, cu mult talent încă. E adevărat că s-au strâns traduceri din ultimii trei sute de ani de anticipaţie anglo-saxonă şi e greu să separi apa de ulei, dar englezul cu oraşul a fost publicat, nu cu mult timp îmainte, chiar în revista lor…Şi ciberpunk-ul li se pare ceva; mici felii de proză, simple copieri tehniciste ale unor scene din filmele hollywoodiene…”

Se ridică cu greu din fotoliu, goli cutia de bere şi deschise dulapul cu manuscrise, înşirând câteva pe covor.

“Nu au cum să spună că nuvela asta ar fi inspirată de undeva, îşi spuse. Am scris-o pe vremea când eram în facultate şi am publicat-o într-o revistă studenţească, cu mult timp înainte ca salturile spaţiale, prin concentrare yoga, să devină fapt real. Ce tâmpiţi! Le-am trimis şi publicaţia respectivă, iar ei nu mi-au înapoiat-o. Cum să mai demonstrez adevărul?”

Luă la mână prozele incriminate şi începu să le frunzărească. Era stupefiat. Majoritatea erau publicate înainte ca fenomenul sau situaţia, imaginate de el, să devină reale.

Îşi aminti de prietenul care l-a întrebat, într-o bună zi, dacă i-a povestit cineva despre prima lui soţie şi despre faptul că s-a sinucis, aruncându-se de la etajul 9 al blocului. Paul i-a răspuns că, pe vremea când a scris povestirea cu androidul de sex feminin, ce s-a aruncat pe fereastră, nu auzise de el, de prieten; de nevastă-sa, nici atât.

“Aşa m-am gândit şi eu, a spus omul, mai ales că am trăit cu prima soție într-un oraş din alt capăt de ţară…”

Din acel moment, prietenul a început să-l privească temător şi să înceapă să-l ocolească. Descrierea femeii, a apartamentului, a actelor sexuale, a mobilierului, a cartierului, a sinuciderii şi funeraliilor erau descrise în cele mai mici detalii, proza fiind publicată înaintea petrecerii fragmentului de realitate, de parcă scriitorul ar fi fost cel ce reprezenta realitatea, iar realitatea simplă transpunere în fapte a imaginaţiei lui.

Scoase din dulap teancurile de proze, scrise până în acel moment, şi trase concluzia că se întâmplă ceva ciudat în redacţia revistei de la care primea răspunsuri atât de acide.

“Nu! Faptele reale nu pot avea legătură cu ei, se răzgândi. În ciuda faptului că sunt lucrătorii unei reviste de succes, nu au ei posibilitatea să ia legătura cu obscura firmă din fundul Nevadei, realizatoare a sintetizorului imaginat de mine. Dacă ei aşteaptă bani, aşa cum se zvoneşte, şi cumpără copyright-uri aşa ieftine, nu cred că îşi permit să dea telefoane transatlantice. Să se conecteze la sistemul integrat de informații, nici atât. Şi apoi, ce interes ar avea? Asta e o întrebare. A doua întrebare este: de ce au construit americanii acest lucru absurd, cu valoare mai mult de element literar?! Cui îi foloseşte să miniaturizeze ceva enorm sau să mărească volumul unui obiect minuscul într-o țară care ia modele din Europa și le reconstruiește la scară mai mare?”

Îşi aprinse o ţigară şi luă, la întâmplare, una dintre scrisorile de răspuns. Redactorul explica faptul că accidentul din munţii Elveţiei a avut loc; era anexat un articol dintr-un ziar de limbă franceză.

“Totuşi, îşi spuse Paul. Aici nu a nimerit-o în totalitate. Eu spuneam că persoana căreia androizii i-au înscenat accidentul, era ultimul om rămas într-o societate supertehnicizată, iar articolul tratează un banal incident petrecut în munţi, o răzbunare de tip mafiot. Robotica nu va ajunge prea departe, nici peste trei secole; să împânzeşti Pământul cu androizi, nici atât.

Căderile în trecut sunt o banalitate, prima fiind consemnată încă de acum cincizeci de ani. În plus, semnele că dispăruții ar fi supraviețuit căderii în prăpastia timpului erau vagi, imaginaţia scriitorului putând merge mult mai departe.”

Reciti o altă scrisoare şi simţi din nou furia şi acel sentiment neplăcut al neîmplinirii. Ar fi trebuit să fie mulţumit; publicând mult, mai mult decât şi-a propus, era relativ cunoscut în lumea creatorilor de gen. Nu încerca nimeni să-i conteste talentul, dar nici nu i-l afirma cineva cu tărie. Era convins că scriitorii, loviţi de aripa geniului, sunt invidiaţi şi ocoliţi de ceilalţi, urmând să-şi ocupe locul cuvenit într-un dicționar tematic, firesc, după moarte.

Era nemulţumit că nu putea pătrunde în paginile acestei reviste de mare tiraj; publicarea în fanzine luxoase, scumpe, cu periodicitate îndoielnică, sau reviste obscure, provinciale, în sensul rău al cuvântului, începuse să-l plictisească. Simţea că trebuie depăşită această etapă, că trebuie să facă mai mult, că trebuie să fie mai cunoscut. Cât timp şi-a rezervat o mulţime de ani pentru acumulări, nu l-a deranjat prostia afişată, dar acum făcea spume la gură de nervi; bea şi fuma cu ură când vedea proze de cea mai joasă calitate, în reviste de succes, mirându-se cum pot să treacă nişte necunoscuţi, aşa, brusc şi nemotivat, drept mari scriitori, cărora viitorul le străluceşte în faţă. Îi venea să vomite când îi vedea cum se laudă între ei, puţin ciudat părându-i-se şi faptul că o revistă poate fi de succes cu proze submediocre.

Toate aceste gânduri l-au făcut să fie dornic să vadă ce fel de oameni sunt acolo, la celălalt capăt. Acest celălalt capăt nu putea să rămână căsuţa poştală, unde se apucase să trimită povestirile, în urmă cu trei ani.

Şi a început dezastrul. În mod normal, când vezi că nu ai cu cine discuta, îţi vezi de treabă. Paul a perseverat în prostie gândindu-se că nişte oameni ce editează o revistă cu un astfel de succes nu pot fi atât de boi. Şi, totuşi, erau; şi cu bani, pe deasupra.

Adresa a reuşit s-o afle de la un prieten “ştie tot” şi s-a dus acolo; într-o zi foarte ploioasă. Redactorul care îi citise majoritatea prozelor era fiul unui scriitor-tip din zilele noastre: cu multe cărţi publicate, dar puţin cunoscute, fără valoare deosebită, viclean meşteşugite. Directorul era fiul unui matematician capabil şi onest, iar redactorul-şef era posesorul tuturor ticurilor de fiu de politruc.

Redactorul-fiu de scriitor, parcă înfricoşat de ceva, i-a bâiguit nişte vorbe despre unele imperfecţiuni de stil şi despre o mare descoperire a lor, a publiciştilor. Această descoperire era un tânăr ce trebuia ajutat, cu orice preţ, deoarece avea multe premii, la diverse concursuri, şi aspira să ia şi marele premiu.

Paul i-a explicat că el nu e un tânăr căruia trebuie să i se recunoască valoarea, că a publicat mult, în majoritatea revistelor, că nu are handicapul începătorului, că nu vrea să fie încurajat, că marele premiu l-a luat şi nu mai are rost să participe la tot felul de concursuri obscure.

Redactorul se uita la el, făcându-se că nu înţelege sau chiar neînţelegând, uitând să aducă în discuţie exact ce motiva în scrisori: faptul că prozele ar fi inspirate din presă, de la rubrica faptelor diverse.

Paul a încercat să deschidă vorba, în sensul ăsta, dar redactorul o ţinea pe a lui, de parcă nu el ar fi citit povestirile şi nu el ar fi redactat cele mai multe scrisori.

A plecat de acolo, derutat, convins că în capitală se găseşte totuşi cea mai înfloritoare cultură de incultură. S-a plimbat prin ploaie, până i-a ajuns apa la piele, apoi a luat trenul spre casă.

Un timp, s-a lecuit de revista respectivă, apoi a mai scris ceva şi a trimis, din nou, în mai multe locuri. De la săptămânalul cu pricina, a primit un răspuns rapid. Paul înţelegea că o iluzie colectivă este un subiect abordat frecvent, dar aici era vorba de literatură. Temele nu pot fi foarte multe, dar pot fi din ce în ce mai bine tratate.

Era sfătuit să se trezească din vis, că doar nu societatea era cea iluzionată, ci el, scriitorul. Şi cine îi dădea astfel de sfaturi? Un redactor, care, după ce va fi dat revista faliment, nu se va mai auzi nimic despre el. Îl sfătuia s-o lase mai uşor cu lumile paralele, fiind descoperită, deja, o a şasea lume de acest fel. Organizarea tribală a femeilor cu trei braţe şi războaiele lor crunte erau şi astea de domeniul trecutului.

De acord, or fi fost barierele de radiaţii, în jurul unor societăţi închise, ceva obişnuit, dar nu se amintea nimic despre scriitură. Vagile referiri la stil, relevau frica redactorului de acest subiect. Şi atunci, cu cine să mai vorbeşti?

I-ar fi plăcut ca redactorul să aibă dreptate. S-ar fi apucat şi el să fure de prin cărţile străinilor şi ar fi trântit două lucrări de popularizarea ştiinţei, despre OZN-uri, despre tipologiile de ființe extraterestre, nu conta. Vreo prefaţă, scrisă de vreun om influent, le-ar fi mărit şi mai mult preţul, asigurându-i succesul. Nu ar mai fi avut dureri de cap cu imaginația.

Trânti teancul de proze, stârnind un nor de praf, şi alese, la întâmplare, una dintre ele; “râul vieţii”, cu toate efectele pe care le putea provoca, a fost descoperit chiar acolo unde l-a imaginat el: dincolo de munţi, în Macedonia. Nimeni, în afară de Paul şi de cei din redacţia revistei, nu ştia povestirea.

Hrana ideală, concentrată la maxim, prelungind viaţa cu două sute de ani, era foarte scumpă, nu putea fi cumpărată cu bani, dar a fost şi ea descoperită, banalizându-i încă o proză.

Obiectele imposibil de imaginat s-au dovedit a fi foarte uşor de imaginat. Îşi aduse aminte de poetul obsedat de faptul că, dacă nu-şi publică repede poeziile, e posibil să fie scrise de altul, la un aşa mare număr de poeţi pe metrul pătrat, crescând probabilitatea de a imagina ceva. Nu-şi mai aminti ce s-a întâmplat cu poetul respectiv deoarece atenţia îi fu atrasă de o proză străină. Era clar că nu-i aparţinea; era bătută la o maşină de scris cu altfel de caractere decât maşina lui şi în alt stil. Rândurile, uşor urcătoare, din cauza alunecării hârtiei, probabil, felul de a data textul, locul unde era pus titlul, modul de subliniere al acestuia, îl făcură să intuiască, într-o secundă, faptul că redactorul rătăcise vreo povestire proprie, printre prozele lui, atunci când i le returnase.

“Scrie şi nea Ion, că şi el e om, râse Paul citind numele atât de ştiut, deoarece pe redactor îl chema chiar Ion.”

Puse povestirea deoparte, gândindu-se că o va citi mai târziu şi îl va face praf pe mitocan. Nu avu cum să ştie că, inspirat de insistenţa cu care trimitea Paul lucrările către revistă şi de antipatia ce o căpătaseră toţi cei din redacţie, faţă de el, nu se ştie din ce cauză, poate din cauza impresiei că fură subiectele din publicaţiile de ştiinţă americane, redactorul scrisese şi el o proză. Paul era făcut personaj negativ.

Nu avu cum să ştie că i se improvizase, la sfârşitul povestirii, un incendiu, în urma căruia nu mai rămânea nimic din scriitor şi opera lui.

Paul aprinse o nouă ţigară şi mai desfăcu o cutie de bere. Emise un hohot de râs şi îşi îndreptă din nou atenţia asupra povestirilor proprii. Îşi spuse că râurile gânditoare au dat ţării o dinastie de preşedinţi, specialişti în hidro-amelioraţii, iar anticiparea votării egalităţii între cele cinci sexe, existente pe glob, era deja realitate.

“Despre ce aş fi putut scrie, astfel încât să nu mai vină realitatea peste mine? se întrebă. Am tratat până şi Revoluţia, fără a crede o clipă că aşa ceva este posibil…Poate o a doua revoluţie…”

Începu să râdă şi puse ţigara pe marginea scrumierei, imaginându-şi că se îndreaptă către frigider. Lovi cu piciorul una dintre cutiile de bere aruncate pe covor şi încercă să se caţere pe canapea.

Prin fantele jaluzelelor, se vedea lumina cenuşie a dimineţii. Doborât de oboseală şi băutură, adormi cu un picior agăţat de firul televizorului şi cu capul în jos.

Primul obuz al celei de-a doua revoluţii explodă chiar în biblioteca lui, făcând praf şi câteva apartamente în jur, aşa cum anticipa în proza la care tocmai scria.

Visa că povestirea scrisă îi apăruse în revista de succes, cu o poză color şi o amplă prezentare a unui apreciat critic. Nu îşi dădea seama dacă fumul pe care îl inspira, era de la ţigara rămasă aprinsă şi căzută pe covor, aşa cum anticipase Ion, redactorul, sau de la obuzul imaginat de el, ca început al celei de-a doua revoluţii.

Tot în vis, îşi dădea seama că nu va şti niciodată. Îi părea rău; la prima revoluţie, a simțit, câteva zile, o stare excitaţie maximă, în contextul bucuriei generale, zile în care a avut iluzia perfectă că se schimbă ceva.