Clădirea modernă din beton și sticlă de cincizeci de etaje, în fața căreia coborâră cu toții din autobuz, făcea notă discordantă cu tot ce era în jur, clădiri murdare, vechi, cu pereți crăpați și cornișe care îți puteau cădea oricând în cap.
Ajunși în holul larg de la parter, se urcară într-un lift și se dădură jos la etajul 14.
Se așezară pe fotoliile dintr-un hol imens și așteptară. Cum așteptarea se prelungea, începură să se plictisească și să contemple, aproape adormiți, afișele imense. În culori vii, acestea ilustrau localități exotice, cu nume scrise într-o limbă greu de înțeles, cu litere cuneiforme.
Fură treziți din amorțeală de o funcționară a agenției. Ieșită pe nesimțite din cine știe ce birou, cu un dosar în brațe, se proțăpise în mijlocul lor, privindu-i pe rând.
– Care sunt fericiții miri?
– Ei sunt, arătă șefa chelnerilor spre Ian și Angela.
– Mi s-a transmis că sunteți interesați de o nuntă de vis.
– Nu suntem interesați de nici o nuntă, sări Angela ca arsă.
– Atunci, de ce ați mai făcut cerere în acest sens?!
Scoase din dosar două foi de hârtie îngălbenite de vreme și le întinse astronautei.
– E scrisul meu, se miră aceasta, uitându-se pe una dintre coli. Și semnătura e a mea, dar cererea nu e datată.
– Acesta e un amănunt nesemnificativ. Nunțile se fac pe o perioadă nedeterminată.
– Căsniciile au o durată nedeterminată.
– Ne încurcăm în termeni, spuse funcționara. Principalul e că vi s-au aprobat cererile.
– Dar, spuse Ian cercetându-și cererea, eu încep să conștientizez faptul că sunt un android și nu pot să mă căsătoresc cu o femeie.
– Ba poți, legile planetei permițând lucrul asta, numai că nu ești android. Ați fost scanați la intrare, iar analizele amănunțite ce vor urma vor dovedi asta.
Luă cererile, le puse la loc, în dosar, le arătă o măsuță liberă, unde să se așeze, și le puse în față câte un formular.
– Vârsta în unități de timp locale, toate numele și toate prenumele, ultima adresă stabilă…
Pentru că nu se descurcau, îi ajută medicul Lon Arinc și unul dintre gardieni să navigheze printre rubrici. Întrebările erau scrise în limba cuneiforma de pe pereti, iar ei completau rubricile în limba pe care o vorbeau în acel moment.
– Ce locuri vreți să vedeți după nuntă? întrebă funcționara.
– Ar fi bine să-i trimitem pe planeta Lila? interveni comandantul. Nu sunt obișnuiți să lenevească; sunt străini.
– Locul unde vreți să se desfășoare nunta?
– Cel de pe afișul acela, cu oceanul, palmierii și toate florile acelea, spuse Ema Standvic.
– Cu plimbări pe elefanți, balerine cu ghirlande de flori pe cap și la gât, insule de corali, Rangoon-ul noaptea, plimbări cu caleașca trasă de cai, spuse Ian.
– Și Cascada Niagara, spuse Angela.
– Au consumat halucinogene? întrebă funcționara.
– Nu, spuse Utar. Așa se glumește pe la ei.
– Nu-mi arde de glume; sunt la serviciu. Nu am chef nici de discuții inutile și obositoare.
– Nici noi.
– Pot să știu de ce sumă dispuneți? întrebă funcționara.
– Sigur.
Comandantul îi făcu semn lui Ian să dea banii funcționarei, iar aceasta luă plicul, îl deschise, frunzări teancul de bancnote, îl puse în dosar și luă mostre de semnătură de la cei doi viitori căsătoriți, pentru a le deschide cont bancar.
– Nu stiu ce sunt elefanții sau balerinele, dar nu vă puteți permite. Doar palmieri și flori. Avem sisteme tehnice foarte perfectionate. Imaginile vor fi în mărime naturală, iar efectele sonore și olfactive vor fi foarte apropiate de cele necăutate și nestudiate prea mult.
– Putem să facem baie în ocean? întrebă Angela.
– Nu știu. Cred că da. Vom vedea după ce redactăm devizul.
– Puteți economisi cu personalul de servire la masă, de pază și menținerea ordinii. Avem cei 4 chelneri ai Emei și 10 gardieni, arătă comandantul spre cei adormiți pe canapele.
– Nu cred că va fi vreo masă, dar gardienii încap în schemă, spuse funcționara.
– Bine și așa.
– Pe moment, trebuie să vă prezentați la adresa aceasta pentru vizita medicală.
Rupse o bucată de hârtie dintr-un caiet și o dădu Angelei, după care se întoarse și se făcu nevăzută.
Coborâră la parter și se urcară în autobuz. Străbătură tot felul de străduțe, ieșiră într-un bulevard larg, cu șase benzi, apoi intrară în alt cartier de case vechi și dărăpănate.
– Am impresia că ne învărtim fără rost, spuse Ian.
– Deloc, spuse Ema Standvic. Cu traficul asta intens, dacă ar fi să ajungem în partea cealaltă a orașului, ne-ar trebui o jumătate de zi. Nu mai avem mult.
– Unde mergem?
– La hotel. Vă ajutăm să vă instalați, apoi ne ducem în treaba noastră.
– Credeam că treaba voastră e să ne însoțiți, spuse Angela.
– Luăm o pauză. Legea ne permite și, dacă stau să mă gândesc, chiar ne obligă la o perioadă de inactivitate. Abia aștept să mă văd în patul meu, în camera mea, cetate a indolenței. Statul între patru pereți e o victorie pe care o voi repurta împotriva cultului acțiunii. Voi exersa arta de a nu mai face nimic. Nu putem să vă însoțim; nu se știe peste cât timp veți fi chemați la analize.
– Dar, ați auzit ce a spus funcționara, încăpeți cu toții în schemă. Voi ați sugerat asta.
– Am mințit, recunoscu comandantul Utar. Avem și noi familii. Mai lenevim și noi. Lăsăm doi gardieni să vă urmărească și să ne anunțe când sunteți gata. Vă așteptăm la astroport și vă însoțim în luna de miere. Banii lăsați funcționarei acoperă toate cheltuielile.
– Mă gândeam că, dacă tot e scris să aibă loc o nuntă, puteți veni și voi. Nu avem rude, nu avem prieteni.
– Vă mulțumim pentru invitație, dar nimic nu se compară cu o masă bună, un somn odihnitor și câteva zile de leneveală.
– Noi ce facem în astea câteva zile? întrebă Ian.
– Am spus și eu cîteva zile, fiind sigur că nu puteți fi chemați la analize mai repede, dar puteți fi chemați și peste câteva luni. S-a mai întâmplat. Puteți să vă plimbați, să mergeți la spectacole, să mâncați ce doriți la restaurantul hotelului sau în cameră, să vă îmbătați și să faceți dragoste. Dacă vă plictisiți, puteți să vă luați vreo slujbă temporară. Nu mai prindeți ocazia asta. După nuntă, intrați sub incidența legii inactivității.
– Vrei să spui că nu se iau soldații de noi?
– Exact, spuse Andin Utar. Cei doi gardieni vă acoperă spatele. Au ei grijă de toate.
Autobuzul se opri pe o stradă liniștită. Ian și Angela, împreună cu bodyguarzii, se dădură jos și fluturară mâinile în semn de rămas bun, către cei ce le făceau semne prietenești de la geamuri.
Ușile se închiseră și autovehiculul se puse în mișcare, dispărând la prima intersecție, luînd-o la dreapta, după colțul unei clădiri.
Hotelul, aflat peste drum de trotuarul pe care se găseau, era o clădire deloc deosebită de toate celelalte, aflate în jur. Avea o firmă abia vizibilă.
– Ce facem? întrebă Angela.
– Intrați și întrebați la recepție, spuse unul dintre gardieni. Acum, că ați trecut pe la agenția matrimonială, vă cunoaște toată lumea. Vă găsiți în toate bazele de date.
– Serios? Asta sună a urmărire.
– Deloc. E spre binele vostru. Să nu vă dedați la cine știe ce activități care să vă pună sub incidența legii. Toată lumea e urmărită. Nu sunteți o excepție.
– Cine sunt cei care îi urmăresc pe oameni? întrebă Ian.
– Nu există un urmăritor sau un urmărit distinct. Fiecare urmărește pe fiecare, să fie în toate bazele de date și să nu facă rele.
– Ăsta e un regim de teroare. Nu poți avea viața ta intimă.
– Pe nimeni nu interesează viața intimă a vecinului, spuse gardianul. Sistemul a fost adaptat de cei 120, fie-le numele în veci binecuvântat, pentru contextul actual, în care inactivitatea e din ce în ce mai mare și munca, sub orice formă ar fi, e pedepsită. Sistemul a fost folosit în timpuri imemoriale pentru a eradica șomajul și pentru a crea condiții concurenței loiale de pe piața muncii, după criteriul maximei eficiențe și cel al calității și cantității muncii. Întors pe dos, acesta slujește inactivitatea din ziua de azi, pe aceleași principii.
– Înțeleg. Munca strict supravegheată s-a transformat în lenea strict supravegheată din zilele noastre.
– Exact.
– Cum au reușit strămoșii voștri să aducă șomajul la zero? întrebă Angela. Mi se pare incredibil. Mi se pare imposibil.
– Nu e deloc imposibil. Organizarea superioară implică urmărirea activității fiecărui participant la economia planetei. Să luăm o săptămână de șapte zile, de exemplu. La începutul săptămânii, fiecărui individ i se trasează sarcini de serviciu, conforme cu pregătirea, inteligența și talentul său, și i se dă săptămâna la dispoziție. Unul e mai harnic și termină lucrările în trei zile, altul în patru, în cinci, etc. Multora le trebuie toate cele șapte zile pentru a-și duce la îndeplinire sarcinile de serviciu. Multi nu fac față, din diverse motive, și nu răzbesc lucrările nici în șapte zile. Cei care nu sunt în stare să-și facă datoria într-o săptămână sunt retrogradați, li se micșorează salariul, li se schimbă statutul social în computerul unde se găsesc și, în săptămâna următoare, li se dau lucrări mai ușoare. Cei care reușesc să termine lucrările în două, trei sau patru zile, au restul săptămânii liber. În cele trei, patru sau cinci zile, pot face orice doresc. Unii pleacă în vacanță, alții se apucă de literatură, umblă prin cârciumi și bordeluri sau se dedică familiei, fac copii sau deretică în jurul casei. Unii își deschid firme și se privatizează; în felul asta, se încurajează capitalismul, economia de piață, libera inițiativă. Dacă nu vor să facă toate astea, pot cere să fie avansati; sunt ridicați cu o treaptă mai sus, li se mărește salariul și li se schimbă statutul în computerul unde se găsesc. Nimeni nu rămâne pe afară și fiecare se găseste acolo unde îi e locul. Nu se poate trișa. Nu se poate nimeni angaja pe un post fără să aibă calificare pe postul respectiv. Toată lumea e în sistem, sistemul merge ca uns. Fiecare urmărește ca vecinul său să se găsească acolo unde trebuie.
– Ăsta e un sistem de eficiență a organizării muncii. Ce legătură are cu lenea?!