D.U. – Cum se împacă realitatea brută și uneori brutală a jurnalismului cu lumile fantastice ale scriitorului?

D.D. – Nu se prea mai împacă. De la 1 aprilie, m-am retras din funcția de redactor-șef al cotidianului Evenimentul Regional al Moldovei. A fost o despărțire amiabilă, am rămas în relații excelente cu patronatul ziarului și am avut șansa unei experiențe noi pentru mine, aceea de a vedea cât valorez de fapt în ochii colegilor. Nimic nu poate fi mai revelator pentru caracterul unor oameni decât vorbele pe care le spun după plecarea cuiva. Am mai învățat niște lucruri despre personaje.

Dacă mă întrebi cum s-a împăcat în toată vremea asta jurnalismul cu literatura, îți spun că au fost perioade de război total între cele două, luni întregi în care nu reușeam să mă deconectez nici de la stilul jurnalistic de a scrie și nici de la iureșul știrilor care mă ținea lipit de televizor și de calculator. Pe de altă parte, trebuie să recunosc faptul că documentarea pentru romanele mele a fost în mare măsură parte a muncii mai generale de jurnalist, în sensul că am extras pentru literatură informații pe care le-am acumulat ca ziarist.

Nu pot trece însă cu vederea prima noastră întâlnire, la vremea când și tu erai jurnalist. Se petrecea în 2002, la lansarea Abației. M-ai întrebat cam același lucru ca mai sus și, după ce eu am bâiguit câte ceva din cauza emoției, mi-ai spus că după patruzeci de ani e greu să reziști ritmului presei cotidiene. Am reținut dialogul nostru de atunci și, iată, la 41 de ani și ceva, am renunțat la presă…

Ești un autor meticulos? Sau genul distrat, haotic, cu toane? Ai un plan de lucru, sau îți notezi ideile pe stradă, în supermarket?

Nu am avut niciodată vreo agendă. Cu vreo zece ani în urmă, înainte de inventarea mașinăriilor astea cu agenda la purtător, puteam recita măcar 150 de numere de telefon, inclusiv pe cele ale colegilor din liceu. Nu am ratat niciodată vreo întâlnire sau vreo însărcinare deși nu-mi notez niciodată nimic. Așa e și cu literatura. Am tot felul de idei, care mi se învârt în cap. Mă gândesc uneori la ele, dar nu scriu nimic. Îmi place să-mi imaginez că ideile mele formează un fel de nor, ceea ce mă racordează deopotrivă cu Aristotel, dar și cu programarea asta mai nouă în ”cloud”.

Când vine vorba de scris un roman e cu totul altceva. Îmi fac un plan amănunțit, fișe cu personaje, locuri, idei și locații, un sinopsis detaliat și abia apoi mă apuc de scris.

Esti mai creativ dimineața sau seara (noaptea târziu)? Crezi că există un bioritm al scriitorului?

Există fără îndoială. Am o bănuială că perioada mea de creativitate maximă începe pe la 9 dimineața și se încheie pe la 14. De ce e o bănuială? Fiindcă, până acum, nu am apucat să testez presupunerea asta, fiind eu la redacția ziarului în intervalul respectiv. În rest, ce să zic? Scriu de atâta vreme încât bioritmul meu s-a schimbat și și-a mutat maximele pe axa timpului cotidian în atâtea feluri încât mi-e și greu să le enumăr. A fost o vreme când nu puteam scrie decât noaptea. Locuiam la bloc și abia atunci se făcea liniște. A fost o vreme când mă trezeam de dimineață, după cum a fost o vreme când nu am scris deloc.

Cred sincer că nu se poate scrie decât după ce intri într-o anumită stare. De multe ori, mi-a fost imposibil să-mi acordez vibrația interioară la ritmurile literaturii timp de luni întregi. Într-un fel, asta și explică de ce scriu SF. Literatura de anticipație s-a impus printr-un stil ceva mai precis și mai lipsit de mijloace literare și literaturizante. Am două romane mainstream, începute, ambele, cu mai bine de zece ani în urmă, la care scriu câte douzeci-treizeci de pagini pe an, fiindcă reușesc extrem de rar să ajung la seninătatea necesară adoptării tonului de acolo, la răbdarea de a șlefui textul până când taie ca un brici. Sper ca, după sevrajul pe care îl trăiesc zilele astea din cauza desprinderii de știri și de tremurul cotidian al politicii, să pot scrie ceva mai mult. Și ceva mai altfel…

De câte ori îți revizuiești textul? Atinge autorul forma optimă a lucrării? Sau, în cele din urmă, obosește și se mulțumește cu ce are?

Rețeta e simplă: dictez soției ceea ce s-a putea numi ”prima mână”, după care corectez, a doua zi neapărat, până simt că textul mi-a ieșit. Urmează o lectură finală a întregului roman, care durează, tot așa până cred că e gata. O experiență lungă și nu neapărat plăcută îmi arată că, după ce am parcurs etapele astea, dacă mai continuu să interacționez cu textul, lucrul ăsta e în detrimentul cărții, dar și al meu.

Nu cred în cărțile care apar fără redactor și, de cele mai multe ori, romanele mele au avut redactori extrem de competenți.

Cât din tine se regăsește în personajul principal? Încerci să fii în text acela care ți-ai dori să fii în realitate? Sau te expui așa cum ești?

Depinde… În romanul meu de debut, personajul principal este croit după liniile generale ale personalității mele. Multe dintre discursurile sale sunt ale mele, multe dintre întâmplările povestite acolo sunt ale mele. În Abația nu mă regăsesc deloc printre personaje, iar în DemNet, Igor Lemme e măcar 30 la sută Dan Doboș. De altfel, Cătălin Badea Gheracostea, un om care după ce că e înzestrat cu puterea de a percepe în profunzime un text literar mă mai și cunoaște binișor, nu a ezitat să scrie că DemNet e o ”fantasmă autobiografică”.

Cât despre felul în care doresc să mă expun, hmm, aici e greu să vorbesc, dar cred că nu ar trebui să mă dezmint. După primul roman, am realizat că pentru un lector inteligent și avizat, eventual care mă și cunoaște, sufletul meu nu mai are ascunzișuri. Mi-a trebuit ceva vreme să-mi revin de pe urma nudității perfecte cu care defilasem în fața cunoscuților! Acum e ceva mai simplu. În principiu, tratez lumea cu un amestec discutabil de superioritate și lejeritate, care îmi impune să nu mint niciodată. De aceea nici nu-mi pasă îndeajuns de părerea altora și nici nu am energia de a încerca să par altfel decât sunt. Sunt un om care spune lucrurilor pe nume și care nu are mare respect pentru aparențe și formalisme fiindcă știe că în dosul lor se ascunde invariabil mizeria. Nu am o problema ca oamenii să mă vadă exact așa cum sunt: oleacă infatuat, idealist până la prostie, cu o doză de eroism în sens adolescentin, poate puțin prea romantic, generos, voluntar și curajos, gata să-mi asum cauzele altora, gras, chior… Mă cunosc extrem de bine și am făcut recent pace cu mine însumi fiindcă, așa cum îmi spune cineva foarte drag, dacă nu mă accept eu pe mine, nu voi fi acceptat niciodată de ceilalți, dacă nu mă iert eu pe mine, nu îi voi putea ierta niciodată pe ceilalți.

Ai un tip de personaj preferat? Simți că unul din ele te simpatizează mai mult decât celelalte?

Da, fără îndoială. Îmi plac personajele mesianice, pe care le surprind fie când își înțeleg și își acceptă menirea, fie când se sacrifică. Am o relație specială cu genul acesta de personaj fiindcă mă regăsesc în devenirea lui. Îmi închipui despre mine că nu aș ezita să fac orice sacrifciu pentru o cauză pe care eu o cred nobilă. N-aș ezita, de pildă, să plec în prima expediție cu echipaj uman pe Marte, chiar dacă aș fi sigur că nu mă mai întorc. La fel, dacă mi-ar spune cineva că sacrificiul meu ar duce la un leac pentru cancer, n-aș ezita să mă supun oricărei încercări fizice, inclusiv morții. Sau poate că aș ezita și afirmațiile de mai sus sunt felul în care își bate joc de mine mintea mea, făcându-mă doar să cred că aș fi gata de asemenea sacrificii? Cine știe? Cert este că personajele mesianice rezonează cu niște unghere ale sufletului meu într-un fel de care am ajuns să fiu dependent.

Ce te stimulează cel mai mult când scrii? Ce te supără cel mai tare?

Cel mai mult mă stimulează perspectiva ca munca mea să ajungă la cât mai mulți cititori. În lipsa perspectivei publicării imediate și într-un tiraj semnificativ, mă apucă o lehamite care se materializează în convingerea că trebuie să privesc la toate meciurile de fotbal de la televizor, ceea ce mă împiedică, desigur, să mai scriu.

Cel mai tare mă supără că librarii vor să câștige de zece ori mai mult decât mine de pe urma unei cărți. Le doresc tuturor să-și închidă prăvăliile! Ceea ce se va și întâmpla dacă tendința de a citi pe reader-e specializate se va menține încă vreo trei ani.

Asimov spunea că secretul e să faci din scris un tabiet plăcut al zilei. Ai tabieturi, superstiții, măcar un font preferat?

N-am nici un fel de tabiet. Pentru mine scrisul e o luptă. Romanul se naște greu, cu început scrâșnit, cu înjurături și invective, cu imprecații și delăsare când ajunge la mijloc și apoi cu frenezie și nerăbdare de puști preșcolar când se apropie de sfârșit. Cred că nu aș putea arăta nimănui niciodată un text care să fi rezultat în urma unei experiențe pe care să o pot defini în final ca fiind ”plăcută”. Asta mi se trage din copilărie, când părinții mei mi-au repetat până la obsesie că lucrurile importante necesită renunțări și durere. Probabil că am interpretat prea literal zisa asta…

Ai o muză? Cu ce se ocupă în timpul liber?

Muză n-am. Măcar și pentru faptul că nu m-aș putea abține să nu o fac personaj principal în tot ceea ce scriu, ceea ce, desigur ar fi plictisitor. Fiindcă eu sunt un om foarte statornic: până la 40 de ani am avut o singură nevastă, o singură casă, un singur job, o singură pasiune, literatura.