6. Este cunoscut că fiecare excelează în unele lucruri în care altul greşeşte. Aşa este scris în legea naturii, căreia omul i se supune. Nu poate fi, cel mult, decât un fel de judecător de instrucţie al acesteia, numai că în loc să se lupte cu oamenii care încearcă să-l înşele prin mărturii mincinoase şi prin depoziţii false, are de-a face cu fenomene naturale, reprezentând pentru el indivizi a căror limbă şi ale căror obiceiuri nu le cunoaşte, care trăiesc în mijlocul unor împrejurări ce-i sunt necunoscute, dar ale căror intenţii vor totuşi să le afle.
Nu se poate pune problema aflării intenţiilor lui Pandele de către mine, ele fiind oarecum clare. Cel puţin mi le expusese şi el, mai devreme:
– Păi ce să fac, domnule Demetru, altceva decât să mă ţin de treabă? Nu voi ajunge eu la acel nivel să rivalizez prin afacerile mele cu marii magnaţi ce şi-au împărţit lumea pe porţiuni. Eu sunt încă un copil în faşă. Ceea ce îmi doresc este să îmi meargă bine, să fiu sănătos, bineînţeles să prosper, să îmi asigur un trai decent. Pentru că e de necrezut ce bine îmi merge în ultima perioadă şi aş fi chiar idiot să pierd acest bun prilej, nu?
Ce altceva puteam să fac decât să-i dau dreptate? Ritmul în care se extinsese în ultima vreme era de-a dreptul debordant. În scurt timp preluase hala, imensa hală din piaţă, pe care o refăcuse într-un mod cu totul original, dar, ceea ce era esenţial, şi strigător.
– Cum de reuşeşti într-un timp atât de scurt să preiei atâtea magazine şi magazinaşe, şi să le aduci la o asemenea înfloritoare stare? – l-am întrebat eu atunci. Face parte cumva dintr-o reţetă a succesului, este cumva vreun secret?
– Secret este doar pentru cine nu-l interesează, mi-a răspuns. Dar e atât de simplu în fond!… Probabil sufocaţi, cei din jurul meu preferă să îmi vândă mie, scoţând un preţ rezonabil faţă de falimentul ce li se întrevede.
– Le era mai avantajos astfel?
– Normal. Gândeşte-te că în felul acesta rămân cu nişte bani în buzunar, lichidarea costându-i şi ea, ca să nu mai spun că falimentul înseamnă şi bani, enorm de mulţi, pierduţi aiurea. Le fac o ofertă pe care nu au cum s-o refuze.
7. Lucreţia m-a sfătuit ieri să accept propunerea domnului Popescu de a mă ocupa de anticariatul pe care dorea să-l creeze în una din casele pe care le obţinuse pe strada unde locuiam. În această casă existase până nu demult un bar, care fusese nevoit să-şi înceteze activitatea, în sensul că berea ce se servea acolo, pe lângă faptul că era scumpă, mai scumpă decât într-un anumit loc, era infinit mai proastă. De asemenea, avea în plan să deschidă un salon de literatură şi, în scurt timp să îl alimenteze cu volume scoase în editura proprie. De ce, mă întreb eu, face asta? Şi l-am întrebat apoi chiar pe el.
– Literatura este fragmentul fragmentelor, foarte puţin s-a scris din tot ce s-a întâmplat şi foarte puţin s-a păstrat din tot ce s-a scris, mi-a răspuns el, un argument care mi-a plăcut. Şi aş vrea să încep, şi să continui, sper să reuşesc asta, cu proprii noştri scriitori, pentru că literatura unui popor începe cu fabulele şi se termină cu romanele, chiar de creaţia literară a fost inegală, dar intermitentă, catastrofele istoriei reducând numărul operelor. Iar eu vreau să ofer publicului ocazia de a se cunoaşte mai bine pe sine, de a-şi cunoaşte conştiinţa, seva.
Chiar dacă această propunere mi-a făcut o imensă plăcere, pentru că dintre toate plăcerile lumeşti, pentru un biet pensionar, nu există altele mai oneste decât ale literaturii, nu există nici altele mai durabile, nici mai suave, nici mai credincioase, nici altele care, prin toate accidentele vieţii, să întovărăşească pe acel care le încearcă cu o povară mai uşoară şi cu mai puţin dezgust, să îl seducă dacă nu pe linia de plutire, cel puţin aproape de mal, unde valurile tristeţii sunt mai mici, şi unde există întotdeauna un fir de iarbă de care să te agăţi, totuşi am refuzat-o. A comercializa cărţi mi s-a părut întotdeauna o imoralitate, acest lucru făcând, dacă vreţi, diferenţa dintre sărăcie şi bogăţie. Pentru că literatura nu ar putea zugrăvi o fericire întemeiată pe bogăţie; n-ar putea zugrăvi nici fericirea în sărăcie, pentru că această idee nu s-ar putea lipsi de ipocrizie.
Bineînţeles că nevastă-mea a fost vizibil dezamăgită de acest răspuns al meu, ca, de fapt, şi Pandele. Ea mi-a dat un răspuns din Democrit. Acesta spunea că neghiobii năzuiesc mereu către lucrurile absente, dar le prăpădesc pe cele de faţă, chiar când sunt mai preţioase decât cele ce lipsesc. Nu este totul de blamat în trăsătura umană pe care o observă maxima lui Democrit, este doar puterea şi gloria omului de a nu fi mulţumit cu ce are. Dorinţa de a obţine altceva stă, generalizând, la originea inventivităţii omeneşti. Sentimentul bunurilor absente creează dimensiunile lumii, şi de aceea numai într-o lume extinsă prin reprezentarea unor bunuri îndepărtate se poate mişca forţa de creaţie a omului.
Oricum, astăzi mă simt fericit că nu am acceptat propunerea domnului Popescu, vecinul nostru de la parter.
8. Este limpede că toate lucrurile omeneşti au, întocmai ca şi silenii lui Alcibiad, două feţe cu totul deosebite. Priveşti mai întâi faţa exterioară a lucrurilor; dar întoarce medalia, albul va deveni negru, negru îţi va părea alb; vei vedea urâţenia în locul frumuseţii, mizeria în locul opulenţei, gloria în locul infamiei, ignoranţa în locul ştiinţei; vei lua slăbiciunea drept forţă, josnicia drept măreţie de suflet, tristeţea drept veselie, dizgraţia drept favoare, ura drept prietenie; vei vedea în fine cum lucrurile îşi schimbă în fiecare clipă înfăţişarea după faţa pe care o priveşti.
M-am trezit în această dimineaţă lac de transpiraţie, după o noapte cum nu mai avusesem de foarte mult timp, de când eram tânăr. Un coşmar, pentru că şi acum, când rememorez scenele din vis, mă trec fiori reci de-a lungul spinării, înţepându-mă cu ghearele lor prea puţin plăcute. Pentru că nu poţi să nu rămâi marcat de faptul că simţi, în fiecare seară, cum eşti privit de o pereche de ochi pe care nu ai cum să-i vezi, ceva în subconştientul tău te avertizează că acele lucruri pot exista chiar nevăzându-le, e de ajuns să te vadă şi să te observe ele pe tine. Iar în vis îmi apare acea pereche de ochi, luminoasă în negura ce-o înconjoară, iar acele luminiţe brusc se măresc transformându-se în nişte frumoase case, cu verandă, cu grădiniţă în faţă, o mare de verdeaţă ce le înconjoară şi, parcă, le protejează. Doar că la un moment dat una din ele se lăţeşte, se întinde, lichefiată aproape, spre cealaltă, cuprinzând-o în tentaculele-i de cărămidă şi var, sufocând-o, pentru ca în scurt timp să apară foarte realist cele două case alăturate, una în alta, una în continuarea alteia, ca şi când ar forma acelaşi corp comun, nefiind despărţite vreodată, de vreun scut. Şi am perceput în visul meu o durere surdă şi înăbuşită ce venea, cred eu, din partea celui redus la tăcere într-un astfel de mod.
M-am trezit speriat şi am mers în bucătărie şi de acolo în balcon, unde mi-am aprins o ţigară. Se luminase de puţin timp, era o nouă zi, iar pe stradă începea acea forfotă cu care nu demult eram obişnuit şi din care făceam şi eu parte. Această dimineaţă rece şi jilavă, pentru că se vede treaba, în cursul nopţii plouase şi încă destul de consistent, era superbă, lucrul căruia îi duceam mai mult şi mai mult dorul în momentele acestea de inactivitate.
Am luat hotărârea să mergem, eu cu Lucreţia, la casa noastră de la ţară, casă care nu era chiar la ţară, ci se găsea la marginea oraşului, lângă drumul principal care ducea spre capitală. Trebuia să fie foarte frumos acum, în luna iunie, acolo, şi erau o mulţime de treburi de făcut, scăpând şi de huruitul maşinilor şi strigătele constructorilor lui Pandele care erau aproape de a termina de renovat casa pe care prosperul nostru vecin o obţinuse în vederea amplasării unui anticariat. Deja începusem să mă satur de aceste succese şi extindere a liniei sale de magazine spre blocul unde locuiam amândoi.
9. Lenin spunea că, în realitate, scopurile omului sunt generate de lumea obiectivă şi o presupun, – o găsesc ca dată, ca prezenţă. Dar omului i se pare că scopurile lui sunt luate din afara lumii, sunt independente de lume.
El se opune deci vederii hegeliene, reluate de atâtea ori, că scopurile al alcătui o lume aparte, un domeniu al libertăţii opus domeniului cauzalităţii. Numai că „realismul naiv” al fiecărui om sănătos care n-a zăbovit într-o casă de nebuni sau în vreo şcoală a filozofilor idealişti constă în faptul că lucrurile, mediul, lumea există independent de senzaţiile noastre, de conştiinţa noastră, de Eul nostru şi, în general de om. Părţile lumii acesteia, împărţită în mii şi milioane de alte lumi, fiecare om, dacă stau să mă gândesc, are lumea lui, au totuşi o asemenea legătură, înlănţuire una cu alta, încât este cu neputinţă să cunoşti pe una fără cealaltă şi fără totalitatea lor. Iar această lume a lui Pandele începea să se întrepătrundă, într-un mod deloc plăcut, cu lumea mea, însă nu atât lumea lui simplă de bun vecin, ci acea lume complicată a lanţului său de magazine ce a început extinderea spre marginile oraşului. Aşa s-a făcut că acum două zile a ajuns la o depărtare de 500 de metri de locul în care domiciliam eu cu Lucreţia, greblând pământul, udându-l şi petrecându-ne împreună înserările, sub bolta viţei-de-vie, pe bancă jucând un tabinet ori depănându-ne amintirile. Magazinele lui Pandele se extinseseră, cum spuneam, fiind însă legate între ele aşa cum un autobuz format din două bucăţi este legat prin acel cauciuc de la mijloc, ce îi permite o mai mare mobilitate în lumea curbelor. Aveai impresia că nu fuseseră două magazine diferite ab initio, într-atât de bine erau acum meşterite încât să pară ca unul singur, doar că mai mare. Odată am ieşit pe stradă, sondând modul în care populaţia percepea această salbă, cu totul ieşită din comun, a comerţului. Ei bine, pot să spun că mi s-a părut a fi o psihoză în masă, toţi, dar absolut toţi, erau cumpărători fideli ai produselor companiei „Diamant”. „Şi cum să nu fie o treabă bună că au ajuns şi pe la noi pe stradă, să le dea Dumnezeu sănătate, că ei sunt cei care se gândesc la nevoile noastre, ale celor sărmani.” Pe de o parte mă mândream că Pandele, cel care venea la mine să jucăm o tablă, era persoana de care se vorbea la un termen aşa de laudativ, însă pe de altă parte mă înspăimânta gândul că tentaculele magazinelor lui, asemenea unei caracatiţe, strâng până la sufocare producţia locală, comerţul mic local, sufocându-l, obligându-l în acest fel la falimentare, la capitulare. De ce oare?
10. „Licuricii spunea stelelor: Învăţaţii afirmă că lumina voastră se va stinge odată. Stelele n-au răspuns.” Această maximă a lui Robindranath Tagore vrea să spună clar faptul că marile adevăruri pot dispreţui obiecţia meschină a invidiei. Iar eu recunosc că eram puţin invidios pe această formidabilă reuşită a lui Popescu, aş fi vrut să o am eu… Deşi la ce îmi folosea, în definitiv? „Ceux qui vivent, ce sont ceux qui luttent.” Dar, totuşi, îmi dau seama pentru ce lupt, şi mai ales dacă lupt? Nu cred că totuşi sufăr de o cumplită manie a persecuţiei, de faptul că văd peste tot ceea ce în realitate nu are cum să existe?
Bineînţeles că aceste temeri ce abia îmi încolţiseră în minte nu le-am destăinuit nimănui, nici măcar Lucreţiei. Fiul nostru, care locuia în Capitală, ne sunase de puţină vreme pentru a ne invita pentru câtva timp pe la el, „să mai vedeţi acum Capitala, care s-a schimbat foarte mult de când aţi trecut ultima dată…” „Mulţumesc frumos, i-am răspuns, tocmai ne gândeam, eu şi cu maică-ta, că n-ar strica să ne mutăm chiar în Capitală. Suntem cam în vârstă şi distanţa asta dintre noi ne cam omoară. O să-mi vând tot ceea ce am agonisit pe aici şi îmi cumpăr un apartament prin zona pe unde locuieşti tu”. „Mi-ar părea foarte bine, se entuziasmă atunci Gusti, însă ar fi bine să luaţi un contact cu oraşul câtva timp pentru început…” „Bine, l-am liniştit eu atunci, mai am câteva treburi cu grădina, dar o să venim, cu siguranţă. Într-o săptămână-două suntem la tine, în Capitală, şi am închis. Lucreţia m-a privit mirată. Într-adevăr, ea nu ştia nimic din toate acestea, dar s-a mirat oarecum de această bruscă hotărâre a mea.
– Cum adică, o să lăsăm grădina asta aşa de frumoasă în paragină, cine se va mai îngriji mai târziu de ea?”, ca şi când, vezi dumneata, din cauza grădinii nu am ajuns până acum în Capitală, lângă fiul nostru, aceasta fusese cauza ce ne împiedicase.
Am observat că întotdeauna deprinderea are efecte intelectuale şi emotive; reduce incredibilul şi slăbeşte admiraţia. De aceea, pentru aprecierea unei idei noi sau a oricărei inovaţii, este necesar să ni le reprezentăm în momentul în care au apărut.
Auzind că pe strada unde locuiam la bloc, lucrările privind salonul de literatură şi anticariatul au fost sistate, am deci să ne mutăm înapoi, dând apoi anunţ la ziarul local despre punerea în vânzare a căsuţei noastre cu grădina de legume şi bolta de viţă de vie de la marginea oraşului.
11. Când cotidianul ni se pare sărac, nu-l acuzaţi pe el, acuzaţi-vă pe voi, spuneţi-vă că nu sunteţi destul de poet pentru a-i evoca bogăţiile, căci pentru creator nu există sărăcie şi nici vreun loc sărac şi indiferent. Astfel mă obişnuisem ca în oricare lucru foarte puţin interesant să descopăr o lume magnifică ce, cu puţină imaginaţie, mişca şi se comporta ca o lume reală, era plină de viaţă.
Dl.Pandele Popescu devenise, iată, în scurt timp după începerea afacerilor dumisale, o personalitate a oraşului, nu doar unul dintre oamenii bogaţi, ci o celebritate, numele său fiind adesea însoţit de aprecieri pozitive. Radioul şi televiziunea locală nu pierduseră prilejul de a-l intervieva pe noul prototip al realizării omului în economia de piaţă.
Îl întrebaseră dacă există vreun secret al celebrităţii, iar acesta le răspunse dezinvolt, un răspuns de care şi acum îmi amintesc:
– Dacă prin a fi celebru subînţelegem o calitate umană superioară, un tip de om implicat prin totul în crearea unui făgaş material şi moral mai bun pentru oameni, atunci doresc ca această trăsătură umană să fie multiplicată. Avem nevoie de cât mai mulţi oameni celebri – oameni care, prin strădania şi creaţia lor, să fi pus la dispoziţia semenilor probe ale geniului speciei umane şi care să determine un plus în evoluţia milenară biologică şi socială a omenirii, în general. Oricum, nu vreau să înclin răspunsul meu către da, deşi foarte puţini oameni dintre cei mulţi se pot bucura de apanajul de a fi celebri. Auzisem în mod destul de frecvent că un om a devenit celebru după ce s-a remarcat printr-un act deosebit în faţa unei mari colectivităţi umane. Dacă n-ar fi existat acel act deosebit care să-l detaşeze, să-l distingă, să-l înalţe, respectiva persoană ar fi continuat să fie poate doar un virtuos într-un domeniu sau altul, fără să atingă, însă, scara celebrităţii.
Avea dreptate aici bunul meu, în curând, fost vecin Pandele. Vorbele sale, rostite la o oră de mare audienţă, m-au impresionat prin modestia de care au dat dovadă. Nu a reuşit să recunoască faptul că devenise o celebritate, cuvânt pe care nu vroia să-l accepte asociat numelui său. Îi spusesem odată că strălucirea unei acţiuni derivă din gradul de dificultate pe care-l are cineva de înfruntat, într-o activitate ori într-un act creativ, până ce ajunge să obţină acel rezultat cu totul deosebit, nu datorită, în primul rând, originalităţii soluţiei, cât, mai cu seamă, datorită gradului de utilitate socială, cu derivatul său subsumat, eficienţa pentru oameni.
12. Ne-am mutat de scurt timp din nou la bloc şi primele oferte pentru oaza noastră de linişte începuseră să apară. Am ales, la întâmplare, un individ ce mi se părea a fi serios şi am mers să vadă căsuţa. A rămas plăcut impresionat de liniştea ei, şi mai ales de faptul că vroiau să o vând.
– Ştiţi, i-am explicat, eu mă mut în curând la fiul meu, în Bucureşti, şi din cauza aceasta vând căsuţa, în curând şi apartamentul, lichidez cu totul şi plec definitiv.
– Aaaa, s-a minunat el, aşa deci, vă mutaţi la fiul dumneavoastră. Şi cam pe unde stă fiul dumneavoastră?
– Pe strada Dristor, aproape de staţia de metrou cu acelaşi nume.
– Mda, bine, îmi zise, cam la 4-5 staţii cu metroul de centru.
– Ei, eu iau de la Gara de Nord troleul 92 şi, în trei sferturi de oră, sunt acolo.
– Interesant, văd că îmi spuse acesta, şi apoi se apucă să-mi numere suma pretinsă de mine. Şi vindeţi şi apartamentul dumneavoastră?
– Da, îi răspuns, v-ar interesa?
– Foarte mult, aş vrea să-l fac cadou fiicei mele şi ginerelui, ştiţi, proaspăt căsătoriţi şi…
– Casă de piatră, îi urez eu, la care el înclină uşor capul a mulţumire.
În două zile, Pandele şi-a reluat lucrările, aşa cum bănuiam, la anticariatul şi salonul de literatură de pe strada noastră. Mai degrabă nu şi-a reluat lucrările, acestea fiind deja finisate, ci deja introdusese cărţile necesare, aranjase foarte frumos interiorul acestora, o adevărată jertfă materială adusă templului literaturii. Iar ca totul să fie clar, la celălalt colţ al străzii apăruse, ca din neant, alimentara „Diamant”, aprovizionată direct de la fermele şi abatoarele aceleiaşi companii „Diamant”, extinsă şi în mediul rural.
Spre marea mea bucurie, dl. Dinulescu a fost foarte punctual cu suma pe care i-am cerut-o, predându-i apartamentul în scurt timp – aş spune imediat – de la încheierea tranzacţiei. Mobilierul a rămas în apartament, intrând şi acesta în preţul – destul de modic – cerut de mine, aşa încât eu, împreună cu nevastă-mea, am plecat pe seară spre gară, însoţiţi de privirea de rămas bun a noului locatar, ca şi de cele trei geamantane în care ne-au intrat toate amintirile, suvenirurile şi îmbrăcăminţile. În lumina destul de difuză a acestui coborât de noapte, am aruncat o ultimă privire către strada unde locuisem atâţia amari de ani şi brusc, am reavut o nouă viziune a visului meu de acum câtva timp, o imagine ce greu îmi puteam impune să o disipar de imaginaţia mea bolnavă de pensionar. Una din construcţiile noi ridicate de Pandele – un fel de trimis pe Pământ al diavolului numit Comerţ şi cu trupul format din mai multe reţele de magazine – îşi începuse lichefierea structurilor sale, cuprinzând cu braţele-i de moloz şi pietriş, clădirea învecinată. Şi dintr-o dată am ştiut ce se întâmplă în oraşul nostru cu această imensă reţea, şi am fost fericit să plec, să fug, să aştern între mine şi EL o distanţă cât mai mare în kilometri, care nu ştiu cât timp îl va opri. Oricum, mă gândesc că ar fi mai convenabilă o locuinţă prin nordul Moldovei.
E p i l o g
Într-o dimineaţă de decembrie a anului curent, mă întorceam liniştit spre locuinţa fiului meu, unde încă îmi aveam domiciliul, eu şi nevastă-mea. Tocmai îmi cumpărasem ziarul de sport de la chioşcul de pe bulevardul Dristor, lângă staţia de metrou, şi am văzut o grămadă de oameni, adunaţi în faţa unei clădiri, frumos amenajate pe dinafară. Era un fel de inaugurare ori, mai degrabă, un fel de moşire a unui nou-născut. Şi atunci am văzut, la intersecţia Dristorului cu strada Locotenent Aurel Botea, chiar acolo, pe colţ, nişte numere de maşini cunoscute, salopete în culori şi modele cunoscute, cu camioane vopsite în culori cunoscute.
Era inaugurarea în Capitală a primului magazin universal al holdingului „Diamant”.