Motto: „Fenomenul este mai bogat decât legea;
căci legea exprimă esenţialul din complexitatea
şi multitudinea fenomenelor” (Lenin)
Aseară am jucat cu Pandele vreo două ore table. M-a bătut cu 5-3 la partide, iar pe urmă ne-am aşezat la o mică discuţie despre toate cele ce puteai fi discutate, până şi de filmele româneşti din perioada „de aur”, în special de filmul „Oaie şi ai lui”, rememorând formidabila scenă de la tutungeria dintre ovreiul vânzător (normal) şi muncitorul cu basca îndesată pe cap. Cel din urmă vine într-o zi şi îi cere nişte ţigări. Ovreiul dracului, îmburghezit, îl priveşte şi îi pune pe tejghea un pachet de „Naţionale”, la care muncitorul face un acced de personalitate, păi cum, crezi că noi nu putem cumpăra, domnule, ţigări din alea bune, zice el, ia dă-mi mie nişte „Regale”, lucru la care ovreiul se conformează. A doua zi, când acelaşi muncitor trece pe la tutungerie, vânzătoarea, fără nici un cuvânt, îi întinde pachetul de „Regale”. „Lasă-le dracu’, îi răspunde clientul, dă-mi mai bine tot otravă din aia, de-a noastră”. Şi dincolo de amarul pe care această scenă mi-l provoacă şi azi, când se poate aplica mai bine cu „Carpaţi” şi „Marlboro”, rămâne însă hazul involuntar pe care regizorul îl face în această întreagă scenă, pe care cred că a gândit-o altfel. Cred că i-a plăcut şi lui Ceauşescu, de i-a dat drumul aşa la cinematograf, îşi dădu cu părerea Lucreţia, nevastă-mea.
– Nu numai atât, replică Pandele, dar cred că aici urmărea altceva, să scoată în evidenţă cât de apreciată era atunci clasa muncitoare. Cine ştie dacă nu şi el fusese trimis după ţigări atunci când era calfă de cizmar, iar ovreiul de la colţ îl luase de sus cu „ce pofteşti, bă, ţărane?”
– Ei, nu este numai asta, îi răspund. Înainte, din câte îmi aduc aminte, chiar după ’47, ţigările fine deveniseră un lux, ca să nu spun că abia le mai găseai. Iar de „Regale” nici nu mai vorbesc. Cu greu îţi procurai şi tu ceva mai acătării, iar aici regizorul a vrut să arate că: „uite, dom’ne, cum să nu fie, numai că erau ţinute de chiaburi şi burjui, că de-asta a trebuit să-i eliminăm!”.
– E bine, spuse atunci Pandele, că lucrul ăsta nu mai există azi. Eu, personal, la buticul ce mi l-am deschis în piaţă…”
– Cum, făcu Lucreţia, când te-ai privatizat şi tu?
– Luna trecută, doamnă, că a trebuit să umblu şi să alerg prin tot oraşul, cred că îi cunosc acum fiecare piatră de pe caldarâm.
– Şi ce ai tu prin magazinul ăla al tău?
– Ce să am, de toate, de la ţigări la detergenţi, cămăşi chinezeşti, ştiţi, mica învârteală a comercianţilor ăştia ca noi”.
– Şi pe unde îl ai?
– În piaţă, v-am spus, pe lângă hală.
– Uite, îi zic, asta nu am ştiut, însă mâine, dacă vine şi nevastă-mea, că tot trebuie să luăm cafea, şi în felul ăsta dăm şi noi o mână de ajutor procesului de privatizare.
– Sărut mâna, doamnă, spuse Pandele, s-ar putea ca acesta să fie marele meu noroc, oi începe şi eu să vând ceva cu ocazia asta.
2. A doua zi nu am scăpat prilejul oferit de a trece pe la magazinaşul bunului meu vecin de la parter, Pandele. O tablă vopsită în culori obişnuite cu un scris galben pe fond albastru, indicau faptul că mă găsesc în faţa lui S.C. Diamant SRL.
– Întotdeauna am fost fascinat de falangsterul de la Scăeni, îmi explica Pandele mai pe îndelete modul cum alesese denumirea firmei sale. Iar iniţiatorul acestuia, o adevărată „comună” de mai târziu, Theodor Diamant, s-a bucurat întotdeauna de stima mea. Îl pun pe cel care a avut ideea socialismului utopic, Charles Fourüer, înaintea lui Marx şi Engels, în primul rând pentru că nu a vrut o radicală restructurare, ci numai ceva experimental. Iar faptul că ideile sale nu au trezit un prea mare interes în rândul populaţiei de atunci l-a făcut să abandoneze ideea, iată ce admir eu mai mult la el.
Mă rog, acestea sunt părerile lui, eu sunt pe departe de a fi de acord cu el, însă chichineaţa ce cu emfază şi-o botezase „boutique” îmi plăcea foarte mult, dând dovada bunului său gust în decorarea interioară. Poate riguros, îşi intitulase rafturile „compartimente”, „măcar aşa să am şi eu viziunea unui Business Building, şi dacă am chef o să le schimb denumirea în etaje ori clădiri ale trustului, sau companiei „Diamant”, ca să fiu sincer nu mi-ar sta rău deloc. Bineînţeles că el făcea şi pe vânzătorul, exceptând zilele în care era plecat după marfă şi era înlocuit de nevastă-sa ori adorabila Jeanette, fiică-sa, în vârstă de doar 12 ani. Am cumpărat punga de cafea pe care promisesem că o voi cumpăra. Abia mai târziu, când am ajuns acasă, mi-am dat seama de curtoazia nevesti-mii, această nouă achiziţie adăugându-se cu succes celorlalte cinci pungi. „Lasă, dragă, mai târziu o să avem nevoie şi n-o să mai găsim aşa de ieftină, ori deloc, şi iarăşi vom bea nechezol ori numai lapte”, şi vecinul meu, îndatoritor, mă servi imediat cu răcoritoare, apoi întinse tablele – pe care le avea ascunse sub tejghea – şi îmi propuse revanşa meciului de ieri, pe care am acceptat-o fără mari fasoane. Am plecat în jurul orei unu şi jumătate după-amiaza, promiţându-i că voi deveni un client fidel, însă că îl mai aştept şi pe la mine, la o tablă, o cafea şi o bârfă mică.
3. – Să ştii că mi-a plăcut magazinul domnului Popescu de la parter, îmi spuse nevastă-mea când a revenit din piaţă, cam după o săptămână de la prima vizită ce-o făcusem şi eu.
Bine, e adevărat că fusese şi ultima, nu prea aveam chef să trec în permanenţă pe acolo, dar asta nu însemna că-l dădusem uitării. „Care dom’ Popescu?” întreb, absorbit în totalitate de ziarul sportiv pe care-l cumpărasem dis-de-dimineaţă şi a cărui lecturare era pentru mine întotdeauna un deliciu. Întotdeauna mi-ar fi plăcut ca numele meu să apară undeva, scris prin paginile sale. Întrucât eu făceam chiar foarte puţin sport, aproape deloc în ultima vreme – şi cred că ar trebui aici să exclud partidele de table, mai degeaba transpiram văzând un meci de fotbal la televizor decât amestecând zarurile – preferam mai degrabă să citesc despre alţii ce, şi cu avantajul vârstei, mult mai tinere decât a mea, îi făceau pe ceilalţi să vorbească despre ei, nu contează dacă laudativ sau ba.
– Cum, dragă, se arătă ea indignată, vorbesc de Pandele şi nu de săritorul în lungime.
– Aa, da? făcui eu impardonabil de impersonal. Îmi pare bine că ţi-a plăcut, după cum am spus-o.
– Şi în special fata care vinde acolo este de o drăgălăşenie remarcabilă, încât mai că îţi vine să intri în pământ dacă nu cumperi ceva de acolo.
– Zău? fac eu. E adorabilă Jeanette, micuţa asta.
– Dar nu e Jeanette, omule, se enervează ea, ci e vorba de o fată care vinde acolo.
– I-auzi, devin eu atent atunci. Pandele zicea că abia are bani să-şi plătească statul în acel loc, apoi să mai ia şi marfă. Din cauza asta zicea că lucrează în ture cu familia.
Lucreţia avu o expresie oarecum indiferentă. Ce naiba îţi tot spun eu până acum, părea a zice, şi ţie tot la cronicile sportive ţi-a rămas mintea,
– I-or merge afacerile, zic eu nevinovat, iar ea mă priveşte milostiv, de parcă ar fi stat de vorbă cu unul din copiii handicapaţi ce ne sunt arătaţi pe micul ecran. O să trec şi eu pe acolo, mă hotărăsc, şi-mi reiau lectura ziarului.
4. Goethe spunea că existenţa este o datorie, chiar dacă n-ar dura decât o clipă. O datorie oare? – mă întreb eu. Dar cine ne-a întrebat dacă vrem să existăm? Îmi este deajuns să ştiu că exist gândind. Particularizând, magazinul lui Pandele exista de mai multe clipe, ca şi cum acesta ar fi intrat în datoria sa.
Chiar dacă atunci când ajunsesem înăuntrul lui ieşisem aproape imediat înspăimântat că, din greşeală, călcasem într-un alt magazin. N-am făcut decât să-mi arunc o privire în jurul meu şi să-mi dau seama că nu acesta era locul pe care-l căutam. Ieşind, mă opresc în faţa sa pentru a mă putea orienta, luându-mi ca punct de reper hala. Da, era bine, şi cu toate acestea… Mă uit pe firma magazinului din care tocmai ieşisem şi nu mare îmi fu mirarea când desluşesc acel S.C. Diamant, înscris însă pe o placă mult mai mare, înconjurat de beculeţe portocalii, ce mai, o firmă măiestrit executată, atrăgătoare chiar. Iar magazinul părea că mai crescuse şi el un pic în lăţime, câştigase teren preţ de trei metri, ca să mă exprim în limbaj sportiv.
Intru înăuntru, unde, spre surpriza mea, Pandele mă întâmpină cu braţele deschise, surâzător.
– Ce faci, dom’le, îmi reproşează, intri la mine în magazin şi ieşi imediat?
– Ştii, îi răspund încurcat, căutând să mă justific, am avut impresia că nimerisem aiurea, într-un alt magazin. Am eu impresia că te-ai mai extins.
– Exact, îmi confirmă. Vecinul meu din stânga şi-a lichidat afacerile cu firma de turism, iar eu i-am preluat-o, mărind şi vânzarea.
– Îţi merge bine, remarc eu, ai angajat şi personal.
– Oarecum, îmi răspunse. Ştii, s-ar putea să-mi porţi noroc. De cum ai plecat, am avut o vânzare nemaipomenită, ce mi-a permis să rulez mai multă marfă.
Mă uit în jurul meu şi remarc, nu fără o oarecare plăcere, luxul şi curăţenia ce domneau în magazin, precum şi o diversificare a gamelor expuse vânzării. Ce să mai, vecinul Pandele face treabă, nu glumă!
5. Îmi amintesc că totul ar fi trebuit să fie un experiment, cel puţin din cele ce-mi sugerase acum zece zile privatizatul blocului, aşa cum obişnuieşte să-i spună acum Lucreţia. Este şi ea puţin invidioasă pe reuşita lui Pandele, deşi pe mine mă bucură. Fouriex spunea, şi lucrul ăsta îmi era amintit la fiecare întâlnire a mea cu admiratorul său, prin intermediul lui Th. Diamant, că „dacă secolul nostru va hotărî cu înţelepciune să consulte dovada experimentală, tot acest glob îşi va schimba înfăţişarea; omenirea va trece cu iuţeala fulgerului de la prăpastia suferinţei la culmile fericirii: va fi în felul unui decor teatral care face ca Olimpul să urmeze într-o clipă iadului.” De fapt, zic eu, omul aflat în faţa fenomenelor naturii seamănă cu un spectator care observă scene mute. Dacă el privise această investiţie ca un experiment, din câte mă lăsase să înţeleg, acum devenise un fel de necesitate. Marx spunea că religia este opiul popoarelor. Luându-le opiul, rişti să fii linşat că îi lipseşti de vise, de credinţa că pot fi mai buni, chiar şi cei săraci, că există, acolo sus, cineva bun care stă, cugetă în barbă şi îi judecă după faptele lor şi circumstanţele ce au condus la ele. Un om rău crede că îţi face un bine atunci când nu-ţi face niciun rău. Făcând un bine, automat vor vedea partea mai puţin benefică a acestui lucru. Pentru ce anume ai făcut-o, ai vreun interes ascuns? Şi este destul ca să fii privit cu suspiciune, lucru de care iniţial nu-ţi dai seama.
Acum, la trecerea a zece zile de când îi vizitasem afacerea vecinului meu, acesta stăpânea întreg spaţiul comercial din spatele halei, o fostă salbă de magazinaşe de tot felul, depozite en-gross, papetărie, un magazin de fierărie, unul care vindea covoare. Prosperul om de afaceri Popescu avusese noroc cu carul, se pare. Când ne-am întâlnit, care seară, pe scări, era foarte obosit:
– Sunt supărat, îmi zise el, toţi mă întreabă cum de am reuşit, îmi recomandă fiii ori fiicele lor care ar putea câştiga un ban ca vânzători la unul din raioanele mele. Ăştia sunt oamenii astăzi, nu te felicită dacă reuşeşti ceva, ci te întreabă de reţetă, n-ai putea să…
– Întotdeauna, îi răspund, moralitatea gândirii este adeseori ascunsă de extravaganţa ei.
– Ştiu, dar nu vreau să mă cert cu ei refuzându-i. Acolo este de muncă şi nu-mi pot permite să-l înjur pe Petrişor de mamă, că ar veni pe scară cu taică-său la mine să-mi facă scandalul de rigoare, fără să mă întrebe de ce am făcut-o. Normal, trebuie să îi îndemn pe unii mai leneşi la muncă, şi cum să-i spun eu copilului respectiv să respecte nişte restricţii? Certurile provin din faptul că oamenii nu-şi exprimă bine propriile gânduri şi le interpretează greşit pe ale altora, iar eu nu am nevoie să mă încurc cu toate aceste probleme.
Evident că aici avea dreptate, erau nişte obiceiuri peste care nu aveai cum trece, adică îţi era mai uşor să lucrezi cu străinii decât cu cei cunoscuţi, pe care trebuie să-i mai menajezi puţin.