1. Introducere
Imaginaţi-vă. Un cap de om obişnuit, de obicei cu părul lung. Imaginaţi-vă că acest cap se termină direct cu două picioare cu lungimea de aproximativ jumătate din înălţimea capului. Labele acestor picioare au dimensiuni obişnuite acelora ale unui om normal, iar părul lung ne împiedică să vedem cum se îmbină picioarele direct sub bărbia creaturii. Ne dăm, totuşi, seama că aceste membre inferioare (de fapt, singurele membre vizibile ale acestei fiinţe) sunt lipsite de orice articulaţie. În sfârşit, acum avem în faţa ochilor o astfel de creatură, niciodată mai înaltă de treizeci şi cinci de centimetri şi jumătate, mişunând printre picioarele oamenilor normali (dar cine mai este normal în lumea asta?). Ceea ce am definit în rândurile anterioare se va numi un Mutăţel.
Nimeni nu mai ştie astăzi când şi de unde au apărut Mutăţeii. Însă acum ei populează oraşele oamenilor, trăiesc pe lângă noi, pe străzi şi uneori chiar prin casele noastre.
Din cauză că picioarele sunt făcute dintr-o bucată şi deoarece, încercând să mai pună câţiva centimetri între ei şi caldarâm, ei poartă de multe ori pantofi sau bocanci cu tocuri foarte înalte, atunci când se deplasează bocăne foarte tare. Paşii lor sunt foarte mici, pentru că picioarele sunt în aşa hal de scurte, în consecinţă frecvenţa paşilor este foarte mare. Atunci când vreun Mutăţel trece pe lângă tine, emite un soi de răpăit de mitralieră, amintindu-ne de trecutul şi de viitorul apropiat.
După tot ce-am expus până acum, aţi spune că Mutăţeii nu sunt buni de nimic, pentru că n-au mâini şi pentru că, în micimea lor, par foarte sensibili şi vulnerabili. Însă povestirea de faţă va dovedi că nu este chiar aşa.
La început, Mutăţeii n-au vorbit pentru că, neavând gât, le lipsesc şi corzile vocale. Apoi s-au obişnuit să se exprime prin şuierături şi mişcări sonore ale limbii şi maxilarelor. Întâi, au folosit noul limbaj numai ca să se înţeleagă între ei. Destul de repede, însă, oamenii au învăţat limbajul acesta format aproape numai din consoane. Astfel încât, de exemplu, când – acum o jumătate de oră – un Mutăţel peste care era, din greşeală, să calc, s-a răstit la mine: c-c-l-şşş-r-p-pp-ştţ, mi-a fost foarte uşor să înţeleg: uită-te pe unde mergi, imbecilule!
Mutăţeii se înmulţesc uşor şi extrem de repede. Îi vezi adesea pretutindeni, un Mutăţel şi o Mutăţică sărutându-se şi atunci poţi fi sigur că, peste câteva zile, Mutăţica va regurgita un nou-născut, un Mutăţel mic pe care-l va lăsa singur, să se descurce pe stradă.
Continuăm, da?
Mutăţeii au puteri hipnotice. Să nu care cumva să dai ochii cu vreun Mutăţel! Acest contact vizual îţi va anihila orice personalitate. Devii un fel de zombiautomat şi te vei alătura armatei lor de Servanţi. Aceştia îi spală, le dau să mănânce, îi ajută să-şi facă nevoile, execută orice fel de munci necesare. Având în vedere cele expuse, este clar că Mutăţeii vor umbla mereu ţinând capul sus, fixându-i pe ceilalţi cu privirile lor fosforescente. Căutând să mai prindă pe cineva în capcană.
De aceea, dacă ai lăsat din nebăgare de seamă uşa casei întredeschisă şi înăuntru a pătruns vreun Mutăţel, nu mai ai nicio scăpare, în afara cazului în care părăseşti casa. Ştiind în acelaşi timp că, imediat ce ai plecat, la fostul tău domiciliu se va forma un nou Cuib de Mutăţei, care îşi vor aduce şi Servanţii. Mutăţeii aceştia nu vor mai fi siliţi să rătăcească pe afară şi să tremure de frig. Numărul lor se va tripla în fiecare lună; iar, când spaţiul locuibil le va deveni insuficient, o parte vor coborî din nou în stradă, în căutarea altui adăpost.
Mutăţeii nu au drept de vot (deocamdată). Însă votează Servanţii. Mai bine de jumătate din legile discutate în fiecare zi şi noapte în Parlament sunt create astfel încât să-i apere pe Mutăţei. De când imaginea cu ţigănuşii jucând fotbal cu un Mutăţel agonizând a făcut ocolul planetei, au fost declaraţi specie pe cale de apariţie şi sunt protejaţi în consecinţă.
Mutăţeii nu se ceartă, nu se duşmănesc, nu se bat între ei. Mutăţeii din toată lumea sunt prieteni şi constituie o comunitate unitară. Se presupune că, dacă nu toţi, măcar o bună parte dintre ei sunt şi telepaţi şi comunică instantaneu cu telepaţii situaţi la antipozi.
Moartea biologică a Mutăţeilor este încă subiectul unor controverse (a se vedea în continuare). Cert este că, până la data şi ora la care scriu aceste rânduri, nimeni n-a văzut vreun Mutăţel murind de moarte bună.
Câteva povestiri cu Mutăţei şi alte consideraţii:
2. Dragostea cu Mutăţei
Mutăţeii nu se tem decât de câini. De aceea s-au făcut presiuni asupra guvernului să fie exterminaţi, la început, toţi câinii vagabonzi, apoi toate patrupedele din subspecia canis lupus familiaris. Însă, dacă oamenii nu-i pot privi pe Mutăţei şi nu le pot face, în mod direct, niciun rău, atât din motive de legislaţie, cât şi din cauza repulsiei pe care o simt faţă de aceştia – mulţi oameni şi-au păstrat acasă, în ascuns, câte un câine. Operat la corzile vocale, să nu se dea de gol. Aceşti câini sunt dresaţi; în general, li se dă drumul noaptea prin oraş, pentru a da iama în Mutăţeii fără adăpost. Câinii se întorc dimineaţa, stropiţi de sânge roz, după ce au evitat toate capcanele şi toate raziile de noapte. Aceste masacre nocturne nu reuşesc să compenseze proliferarea Mutăţeilor.
În ziua despre care vorbim, după-amiaza pe la ora trei, pe bulevardul 435 a fost văzut un câine. Mutăţeii fugeau înfricoşaţi clop-clop-clop-clop-clop-clop-clop, iar câinele ridica nările, adulmecându-le groaza. Oamenii treceau nepăsători, ignorând situaţia. Legea privind sancţionarea lipsei de asistenţă acordată unui Mutăţel în pericol abia se pregătea să intre în Cameră. Oamenii, aşadar, îşi puteau permite încă să nu apere în niciun fel “semenii noştri întru raţiune”.
Iar eu tocmai mă gândeam la renumele meu de om sărac cu duhul. Este adevărat că nu strălucesc în societate; totdeauna când îmi vine ideea vreunei replici cu oarecare miez este prea târziu: discuţia a apucat-o pe alte căi, drept care nu prea fac conversaţie. Aşa că, din reţinerea mea, cei care mă înconjoară şi în special femeile au tras concluzia că nu mă duce capul, în loc să aprecieze la justa lui valoare bunul simţ de care dau dovadă întotdeauna. Este foarte interesant cum femeile nu scapă nicio ocazie de a te taxa drept tembel, când tu eşti de fapt numai puţintel mai încet în reacţii decât ele. Probabil că aspectul meu, şi statura mea, masa musculară întreţinută cu mari eforturi, le alimentează complexele şi le determină să găsească niscaiva compensaţii de genul “o fi arătând el cum arată, dar e prost făcut grămadă”.
Iar ele nu văd ce suflet generos se ascunde sub muşchii aceia care le impresionează. De exemplu. N-am avut niciodată vreun resentiment sau vreo antipatie deosebită în ceea ce-i priveşte pe Mutăţei. Drept care, atunci când câinele despre care povesteam mai înainte s-a avântat spre o Mutăţică paralizată de frică, am zvâcnit şi l-am înşfăcat de blana groasă de pe ceafă, oprindu-l într-un schelălăit trist (am făcut arte marţiale, am o strânsoare de fier). Aproape imediat au apărut hingherii şi unul mătăhălos şi-a îndreptat electrobastonul spre mine:
– Al dumitale este câinele ăsta?
– Nu.
L-au curentat şi l-au luat.
Oamenii treceau privindu-mă încruntaţi: dădusem un câine pe mâna hingherilor ca să salvez un Mutăţel. Cum era oare posibil aşa ceva? Câinii sunt atât de puţini, iar Mutăţeii atât de mulţi! Însă, aşa cum era de aşteptat, fizicul meu le-a impus respectul cuvenit.
Mutăţica mă privea fără nicio urmă hipnotică. Atunci am îndrăznit s-o privesc şi eu în ochi. Şi, dragii mei, nu m-a hipnotizat, nu m-a transformat în Servant. Am simţit doar sentimente curate, Recunoştinţă întâi, Admiraţie apoi – îmi admira bicepşii, aşa cum nu mai făcuse niciuna din femeile pe care le întâlnisem până atunci – apoi Afecţiune, Iubire? Avea o privire atât de senină! M-am apropiat, m-am aşezat pe vine şi am mângâiat-o uşor.
A zâmbit.
Ce frumoasă era! puţine femei am cunoscut cu figuri care se puteau compara cu a ei. A închis ochii aşteptând s-o mângâi din nou, şi din nou.
În cele din urmă, a început să mă însoţească pretutindeni. Clop-clop-clop, se învârtea printre picioarele mele, iar figura ei radia fericire. Avea pantofi roz cu tocuri înalte şi late. Mă privea din când în când ridicând spre mine nişte priviri superbe, ultraluminoase. Ceilalţi Mutăţei de pe stradă se uitau la ea cu un nedisimulat reproş. Am ajuns, în cele din urmă, acasă, m-am lăsat pe vine şi i-am spus în limba noastră, pe care ei o înţeleg:
– Îmi pare rău, acum trebuie să ne despărţim…
A articulat sacadat: “Pr-pp-cc-şşt-c-ss”, ceea ce înseamnă: nu pleca, te rog mult. Apoi: “sstr-şşs-ccl-zzz-r-pp”, adică: eşti primul om pe care-l ştiu să ne fi ajutat vreodată de bună voie. Şi “lr-st-ppr-t”, traducere: îţi sunt recunoscătoare. “C-ttr-sst-p”, altfel spus:
“Te iubesc.”
Am tresărit, săgetat. Îi vedeam sclipirile drăgăstoase din ochi, figura fericită, încercând să găsesc o soluţie raţională la modul în care s-ar fi putut manifesta concret dragostea dintre un bărbat şi o Mutăţică. În cele din urmă, am sărutat-o pe frunte şi m-am îndreptat spre casă.
A intrat în casă în urma mea. M-am gândit dacă era cazul să-mi părăsesc apartamentul. Dar nu, nu putea fi vorba de aşa ceva. EA mă iubea, aşa spusese. Am cinat împreună. Stătea pe masă şi înfuleca spaghetele direct din farfurie, din când în când îi mai dădeam eu în gură. Apoi m-am îndreptat spre dormitor. A vorbit precipitat, spunându-mi că vrea să doarmă în pat cu mine.
Fie şi aşa. Am ridicat-o în pat, după ce am ajutat-o să-şi scoată pantofii. O bună bucată de vreme a ţopăit pe salteaua elastică în jurul meu, împroşcându-mă cu expresii consonatice de fericire, mă atingea cu limba, mă muşca uşor, apoi iarăşi ţopăia, se apropia de urechea mea şi-mi susura C-ttr-sst-p… În cele din urmă a reuşit să mă excite, să mă determine să rămân gol, să-mi privească bărbăţia cu o fascinaţie pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni altcineva; iar eu mi-am amintit din nou că lumea mă consideră cam prost, drept care cititorul sau cititoarea acestor rânduri nu va avea parte de vreo descriere în vorbe meşteşugite a ceea ce a urmat.
Înainte de a adormi, Mutăţica m-a întrebat dacă am vreun câine ascuns pe undeva. I-am răspuns că nu.
Am adormit şi în primul vis se făcea că eram un Mutăţel şi că mă îndrăgostisem de o femeie adevărată, nemaipomenit de frumoasă. Avea, evident, figura EI. Făceam tot posibilul să-i atrag atenţia, îi ieşeam în cale, încercam să intru în vorbă cu ea. Şi mult timp m-am chinuit, tot încercând. Iar când am reuşit, în sfârşit, când i-am mărturisit “C-ttr-sst-p”, Ea m-a ridicat în braţe, apoi nu ştiu ce s-a mai întâmplat, imaginile au devenut confuze. Îmi amintesc doar starea de fericire extremă, atât de mare, încât m-am trezit în bătăi de inimă perpendiculare pe toată fiinţa mea. O erecţie neverosimilă nu mi s-a stins timp de vreo oră. Mutăţica de lângă mine dispăruse.