Când s-a trezit Câinele de lemn din visare apa din ibric se evaporase deja pe jumătate. Afară era zi de-a binelea. A dat nemulţumit din cap. I se făcuse frig. Încă era gol. A adăugat apă în ibric şi a intrat la baie. Peste câteva minute se spălase deja pe faţă şi se îmbrăcase. Mirosul cafelei braziliene scufundată în apa clocotită a cuprins curând toată bucătăria. A tras aburul adânc pe nări. L-a simţit până în creier. Aşa mai mergea. S-a relaxat.
Înainte să iasă pe uşă îşi aminti finalul visului: sătul de veşnicie şi singurătate, nenorocit, chiar cu preţul aspru al pierderii sufletului, împăratul încercă să se sinucidă. Şi atunci i-a apărut înainte îngerul Domnului care i-a spus: „rabdă şi te vei mântui. Locul pe care nu l-ai văzut nu e în lumea aceasta, în timpul acesta.”
Trebuia, obligatoriu trebuia să ajungă astăzi în parc, în locul acela. Era ceva ciudat în toată povestea asta. Dar când? Când s-o mai facă şi pe asta? O să vadă el. Acum avea altceva de făcut. Gândul la revederea iubitei sale Jumătăţi de Matrioşcă îi umplu faţa de un zâmbet tâmp. Mai încolo nu se ştia, deocamdată însă era fericit.
Ieşi şi închise yala de două ori.
Am dat cu piciorul în uşă. Am dat cu piciorul în uşă cât am putut de tare. Mi-am lipit urechea de uşă, ţi-am simţit pulsul, ţi-am auzit nedreptatea, ţi-am auzit sângele zborşind.
III
– Luaţi loc, vă rog, îl invită inginerul Nicolae Popete.
Teofil Barbălată îşi roti cu grabă şi prefăcută indiferenţă privirea prin cameră şi se aşeză cu rigiditate pe scaunul „Violeta” căptuşit cu imitaţie de mătase verde. Din cauza presiunii perna de aer scoase un fâsâit, iar scriitorul nu-şi putu ascunde un spasm necontrolat al gâtului care se propagă în tot restul corpului.
– Mulţumesc!
Nicolae Popete era un bătrân pipernicit, cu o calviţie avansată, dinţi galbeni cu tentă sulfuroasă şi un zâmbet larg şi prietenos. Din câte îşi dăduse seama, la o privire fugară, în sufrageria aceea nu era nici un indiciu al faptului că Popete ar locui împreună cu cineva. Din restul apartamentului nu se auzea niciun zgomot. T. Barbălată avea, din experienţă, mai multă încredere în bărbaţii singuri decât în cei căsătoriţi. Bărbatul singur e nealterat, credea el, femeile pot să aibă cele mai nefaste influenţe asupra personalităţii lor. Nimic la acest bătrânel nu părea ciudat sau periculos, aşa că se mai relaxă şi se întinse. Popete tocmai se întorcea de la bucătărie având mâinile ocupate cu două ceşti mari de cafea. T. Barbălată sări să îl ajute.
– Vă rog…
– Mulţumesc…
– Nu, nu aceasta, cealaltă este a dumneavoastră.
– Nu contează.
– Ba da, contează, dumneavoastră v-am făcut nechezol, nu ness.
– …
– Cafeaua nu face bine deplasării în timp, riscaţi un atac de cord.
Cei doi se aşezară, Teofil Barbălată amestecă îndelung în nechezol ţuguindu-şi buzele. Nicolae Popete, îi întinse zahărul, sorbi cu nesaţ din cafea, apoi i se adresă cu acelaşi zâmbet larg pe figură.
– Dumneavoastră câţi ani aveţi?
– Patruzeci şi doi! se grăbi să răspundă scriitorul scos brusc din meditaţie.
– Aşa, aşa… boli… aţi avut recent ceva la inimă, poate la cap…
– A, nu, m-a ferit Cel de Sus, doar răceli minore până acum şi din când în când migrene, uneori insomnii, foarte rar, dar nimic grav…nu… dar de ce?
– Aşa, aşa, a… nu, pentru nimic, doar ca să ne asigurăm, de obicei ne caută personaje mai ciudate. Călătoria în timp poate fi destul de extenuantă pentru un fizic slăbit sau cu probleme. Să ne asigurăm…
– În tinereţe am făcut mult sport, să ştiţi…
– E foarte bine. Sportul fortifică mult organismul. Şi motivele dumneavoastră?
– Pardon?
– Motivele pentru care vreţi să vă întoarceţi în timp…
– A, dintr-o curiozitate pur istorică. Mereu am fost interesat de istoria reală, nu cea cunoscută din cărţi… Eu sunt scriitor, ştiţi? Poate aţi auzit de mine. Popete îl privi curios. Nu? E, nu-i timpul pierdut. Lucrez acum la un roman despre viaţa scriitorilor români de la începutul secolului XX şi mi-ar prinde bine o documentare pe teren. Când am citit anunţul dumneavoastră mi-am spus că nu e de ratat o asemenea ocazie.
– Să înţeleg că perioada…
– Da, perioada care m-ar interesa ar fi începutul de secol XX.
– Mai exact…
– Să zicem 1905…
– Da, nu e o problemă… se face. Şi cam cât aţi vrea să rămâneţi acolo?
– Păi în principiu vreo zece ani cred că ar fi suficienţi… acum nu ştiu ce se poate…
– Se poate, se poate, dacă staţi zece ani acolo, în timpul de aici înseamnă că veţi lipsi exact trei luni şi jumătate. Din toamnă vă veţi putea relua serviciul.
– A, serviciul nu e o problemă, eu mai mult colaborez la reviste… Dar e foarte interesant… doar trei luni jumătate… mi-aţi putea explica principiul?
– Principiul!, se ofuscă Popete. Principiul lăsaţi-l pe seama mea… În principiu e vorba de o elipsă temporală, partea mai lungă şi mai dreaptă a elipsei e timpul pe care îl petreceţi acolo, partea mult mai scurtă şi mai curbată e absenţa de aici. Dar nu vă îngrijiţi dumneavoastră de asemenea detalii tehnice, e greu de explicat chiar şi pentru unii aşa-zişi specialişti dintre ai noştri de la Academie, nişte găinari! Cel mai bine este să aveţi încredere în mine, vă garantează un titlu de Doctor Honoris Causa (fără să se menţioneze, la Universitatea din Brăila, locul de naştere al inginerului). Bineînţeles, trebuie să aveţi grijă să nu muriţi acolo pentru că atunci nu se mai poate face nimic.
– Aţi mai avut cazuri?
– Nu. Sunteţi primul, dar aparatul a fost testat cu obiecte, fructe, o păpuşă, toate s-au întors înapoi la timp, intacte. Merge brici. O singură problemă am avut. Odată am expediat un porumbel mort, la întoarcere a venit un vultur. L-am trimis înapoi, ştiţi, nu aş fi avut cum să-l justific… Păpuşa am trimis-o în preistorie, la întoarcere avea urme uriaşe de colţi. Pe asta dacă vreţi pot să v-o arăt…
– Nu, nu e cazul, mulţumesc, spuse T. Barbălată palid, e oricum… încurajator.
– Bun, păi atunci să nu mai irosim timpul!, exclamă rânjind N. Popete, să purcedem…
– Cum, chiar acum?, se impacientă T. Barbălată, dar nu eram pregătit pentru azi…
– Ba da, chiar acum, aparatul e încărcat, dacă renunţaţi acum nu-l mai pot încărca decât peste cinci săptămâni şi e păcat de atâta energie irosită. Îl ţin la priză, cât credeţi că poate plăti un pensionar? Vă rog să nu aveţi teamă… vă rog, insistă Popete şi-l apucă pe scriitor de cot să-l ridice de pe scaun.
– Parcă nu mă simt aşa bine…
Teofil Barbălată se ridică zăpăcit, în el se dădea o luptă la fel de complexă ca aceea din aparatul inginerului Popete. Se gândi prima oară că inginerul ar putea fi nebun.
– Prostii, sunteţi doar emoţionat. Aşa, înainte de plecare, vă rog să lăsaţi aici pe masă tot ce aveţi acte, bani, orice v-ar putea da de gol… Vă daţi seama că nu trebuie să vă explic efectele unor asemenea neglijenţe. Cu vestimentaţia mai e ce e, eventual puteţi părea un excentric până intraţi în spiritul epocii, dar cu actele şi cu banii nu e de joacă.
– Păi şi acolo cum mă descurc? Nu m-am gândit la asta, murmură stins Barbălată.
– Ehe, m-am gândit eu… imediat, vă arăt. În timp ce T. Barbălată îşi golea buzunarele Popete dădu fuga la un dulăpior din sertarul căruia scoase un şomoiog diform de bijuterii (lănţişoare, inele, brăţări, medalioane, încâlcite indistinct) pe care i le puse în mână. Rămase de la răposatele mele bunici şi mamă, pe acestea le puteţi transforma. La întoarcere mi le puteţi deconta, sau aduceţi monede de atunci şi le valorificăm la un numismat. Nu vă faceţi griji, pentru mine nici măcar valoare afectivă nu au, noi cei cu ştiinţa nu prea ne legăm de lucruri. Gata, totul e pregătit, vă rog să mă urmaţi.
Teofil Barbălată se lăsă târât, de mână, până în dormitor. Inginerul deschise uşa de la şifonier şi îl invită pe scriitor înăuntru.
– Cum, aici?!, izbucni el deconcertat şi vizibil speriat.
– Da, chiar aici!, e locul cel mai secret…, spuse mirat şi iritat inginerul. Vă rog să nu chestionaţi şi discreditaţi un savant, chiar dacă vă numiţi scriitor!
T. Barbălată fu mai mult împins înăuntru. Şifonierul arăta ca oricare altul, doar că era gol. Pereţii obişnuţi de placaj, umeraşele obişnuite, din lemn, pe bara de sus, în rest nimic. Uşa se închise în urma lui şi se pomeni într-un întuneric de nepătruns. Îşi aminti că nu băuse deloc din nechezol. I-ar fi prins bine să bea ceva. Îşi duse mâna la frunte. Îl durea capul şi îşi dădu seama că e transpirat. Încercă să se aşeze pe vine. I se făcu o frică organică, de nestăpânit. Părea să intre în şoc anafilactic. Voia să strige, dar gura îi era încleştată. Beznă.
Dormi, eşti într-o cutie. Plângi, nu le poţi face rău celorlalţi. Dormi, eşti într-o cutie. Plângi, nu ştii ce va urma. Dormi, eşti într-o cutie. Plângi, nu mai poţi continua aşa. Dormi, simţi cum de la furie, de la nedreptate, plângi, mâna ta capătă o căldură, dormi, care ar putea să o facă să treacă, plângi, prin stomacul tău, dormi, prin patul în care plin de ură te odihneai. Plângi, eşti într-o cutie, dormi, nu mai poţi continua aşa, plângi, nu ştii ce va urma. Pentru vecie.