Femeia îl scutură uşor, iar el îşi întrerupse firul gândurilor, pentru a urmări cu atenţie nişte oameni ce păreau să se îndrepte în aceeaşi direcţie ca şi ei. Nu erau primii pe care îi vedeau şi deja le păru a fi mai mult decât o simplă coincidenţă.

Pe lângă Paria, Ceilalţi şi Orbitali, printre supravieţuitorii Îngrozitorului Război se mai numărau şi Virtualii. Structuri pur informaţionale, aceste entităţi abstracte erau, desigur, resturi ale marilor Inteligenţe Artificiale din timpurile progresiste de dinaintea războiului. Care ajunseseră pe atunci să aibă un rol extrem de important în mersul civilizaţiei, împărţind cu oamenii poziţia cea mai privilegiată. Instituind un regn nou, pe lângă celelalte patru deja existente : mineral, vegetal, animal şi uman. Se pare că, în fapt, ele îi conduceau pe oameni, şi nu invers. Oricum, războiul, purtându-se în punctele cheie prin intermediul lor, a fost mai mult un război între ele. IA-urile făceau toată treaba, nu doar lansând armele şi calculându-le traiectoria optimă spre ţintă, dar şi consiliind în permanenţă generalii ambelor tabere, hotărând strategiile de război cele mai eficiente, data atacurilor şi modul în care să se deruleze acestea… În timp ce-i distrugeau pe oameni cu indiferenţa tipică unor entităţi neumane, IA-urile făceau acelaşi lucru cu sine însele. Atacându-se cu viruşi extrem de puternici, ele s-au deteriorat pe măsură. Iar când matricile lor informaţionale, serios afectate, nu au mai fost în stare să ia decizii coerente, de lungă durată, războiul s-a încheiat practic, alunecând de la scara globală la care se purtase până atunci în conflicte locale, mai mari sau mai mici, ce aveau să se stingă curând. Mult timp după încheierea luptelor, IA-urile au dispărut efectiv şi cei mai mulţi dintre supravieţuitori şi-au spus aproape fericiţi că ele fuseseră atât de avariate încât nu mai erau în stare de o focalizare centrală, în stare să le imprime coerenţa internă necesară unei existenţe manifeste. Până când, la mai multe generaţii după război, o psihoză ciudată avea să bântuie printre Paria supravieţuitori. Din ce în ce mai mulţi oameni – un număr îngrijorător de mare – afirmau că sunt „posedaţi”, spunând şi demonstrând că ştiu lucruri străine vieţii şi cunoaşterii lor. Ceva nou şi bizar le bântuia mintea, manevrându-i cu uşurinţă, iar aceia dintre oameni care îşi mai aminteau s-au gândit cu spaimă la IA-uri. Epidemia a încetat brusc, iar cei afectaţi de ea, dar şi ceilalţi, au uitat în timp. Însă, în decursul aceleiaşi generaţii, voci străine s-au făcut auzite iarăşi în minţile oamenilor şi aceştia au înţeles că au de-a face cu urmaşii IA-urilor de altă dată, revenite la o existenţă activă şi manifestă. Au denumit aceste entităţi abstracte Virtuali şi i-au ascultat cu atenţie, căci mesajul lor le comunica lucruri cu adevărat interesante. Într-o noapte înfricoşătoare, când moartea îi dădea târcoale mai aproape decât în alte dăţi, glasul Virtualilor a răsunat şi în mintea lui, spunându-i aceleaşi lucruri adânci ca şi altora. Că, din orgoliu, interes şi inconştienţă, oamenii şi-au distrus lumea lor şi viaţa totuşi bună pe care o trăiau cândva. Că s-au coborât de unii singuri la o condiţie inferioară, de prădători lipsiţi de scrupule, o viaţă a instinctelor elementare şi nu a raţiunii, aşa cum trebuia. Şi-au abanonat sentimentele şi valorile fundamentale omeneşti, iar asta îi va duce la pieire foarte curând. După chinul prezentului, într-un viitor foarte apropiat, va urma o dispariţie lentă. Dar încă e loc de bine, încă este posibilă o revenire. O umanizare! Ei, Virtualii, se simt responsabili, fiindcă, alături de oameni, au provocat în trecut tragedia de acum. De aceea, le oferă oamenilor o şansă… O viaţă frumoasă, trăită după principiile şi valorile omeneşti, cu sentimente pozitive şi calde, cu o inteligenţă constructivă, într-o existenţă nouă. Nu este uşor să obţină asta, dar este posibil ; dacă vor şi se străduiesc, ei, Virtualii, îi vor ajuta. Însă e nevoie de o încercare preliminară. Care să le arate ceea ce trebuie să vadă. Ce trebuie să urmărească şi să obţină. Purificatio, repetaseră obsesiv, folosind un termen pretenţios pe care el nu îl cunoştea, dar pe care l-a înţeles imediat. La fel ca alţii înaintea lui, s-a gândit că Virtualii, animaţi de interese numai de ei ştiute, îi oferă un fel de mântuire. De salvare. Îi vor capta probabil mintea şi o vor integra în lumea lor fantomatică, despărţind-o de trup. Făcându-l să trăiască o iluzie de viaţă bună şi folosindu-i inteligenţa în cine ştie ce scopuri obscure. Ei, şi! Puţin îi mai păsa de asta. Ce avea să piardă? Povara oricum epuizantă a corpului fizic. Privaţiunile unei realităţi, prin excelenţă ostile.  Frica, foamea, suferinţa… La dracu’ cu toate! Se hotărâse pe loc şi fusese cea mai uşoară decizie din viaţa lui. Plecase la drum, înfruntând tot felul de pericole, pentru a ajunge în locul indicat de Virtuali. Începuse o călătorie periculoasă, de care nu era sigur că o va termina cu bine. Dar asta nu conta deloc, conta doar faptul că plecase la drum şi nu avea de gând să renunţe.

Pe la amiază, intrară într-un Bazar, una din aglomerările Oraşului unde distrugerile fuseseră mai mici decât în altă părţi. Chiar dacă Îngrozitorul Război putea fi redus, ca şi caracterizare sumară dar suficientă, drept o demenţă generalizată în care oamenii aflaţi în sfere de influenţă opuse s-au atacat reciproc cu toate tipurile de arme pe care le aveau la dispoziţie, dorind să şteargă de pe suprafaţa pământului civilizaţia creată de cealaltă parte aflată în conflict, interesant este că, cu toată dorinţa lor sinceră de extincţie, nu au reuşit să o facă la fel de bine peste tot. Unele locuri ieşiseră aleatoriu din raza de acţiune a soldaţilor, iar altele scăpaseră cu distrugeri semnificative, însă nu hotărâtoare. Astfel de locuri erau şi Bazarele, unde vechile clădiri se păstraseră într-o stare relativ bună pentru a fi locuite, iar străzile îşi conservau satisfăcător forma de altădată. Pe aceste străzi veneau din tot Oraşul bandele de motociclişti, ca să organizeze curse, să parieze pe rezultate, în valori sau în natură, şi să se încaiere de fiecare dată, lăsând în urmă grămezi de cadavre. Rareori, cursele se mai făceau cu motociclete, ele dispărând aproape total, din cauza uzurii şi a lipsei de combustibil, însă cursele de ricşe şi de lectici, în care jocheii îşi băteau cu sălbăticie oamenii de povară şi îşi înhunghiau, în timpul întrecerii, adversarii jochei, provocau valuri de adrenalină la fel de mari. Acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul luptelor de gladiatori, în care cel învins trebuia întotdeauna să moară, iar beneficiile obţinute de organizatorii pariurilor se dovedeau a fi mai mult decât consistente. Pe lângă aceştia, o mulţime de oameni, cu preocupări în niciun caz oneste, se înghesuia, la orice oră din zi şi din noapte, în acest spaţiu restrâns, un paradis al criminalităţii de orice fel. Intrând în Bazar, îşi schimbară alergarea defensivă de până atunci cu un mers de paradă, aparent relaxat, însă femeia nu uită să se acopere mai bine cu pelerina bărbatului şi să ascundă copilul sub faldurile acesteia. De obicei, într-un asemenea loc, nimeni nu te hăituieşte ca să îţi ia viaţa, fiindcă nimeni nu are interesul să facă aşa ceva. Chiar dacă vreun drogat, atins de nebunie temporară, te poate înjunghia oricând pe la spate… În Bazar, toată lumea va voi de la tine bunurile de valoare, pentru un troc mai mult sau mai puţin cinstit. Dacă ai cu ce, poţi avea orice! Droguri, de la cele ordinare, la cele mai exotice, obţinute prin sinteză chimică dar şi cu ajutorul tehnologiilor nanobotice, în stare să îţi inducă experienţe obişnuite, de fericire temporară, de iluzie a puterii sau, pur şi simplu, să te transforme pentru o perioadă limitată de timp în ceea ce ţi-ai dori să fii, o pleiadă întreagă de eroi, implicaţi în tot felul de aventuri, fie amuzante, fie înălţătoare, presărate din belşug cu experienţe sexuale deosebit de intense ; narcotice superioare, pe bază de matrici informaţionale, ale căror experienţe abisale te făceau să trăieşti o viaţă completă atât timp cât ţinea efectul implementării, o viaţă mereu alta la fiecare doză, de la început şi până la sfârşitul ei, într-o risipă de detalii ce sfida bogăţia de evenimente a oricărei realităţi ; implanturi, de orice fel, neurale, biochimice, bioinformaţionale, sub formă de dispozitive electronice, recipiente de lichid sau de gaz, supă de cromozomi, ori arhitecturi neuronale complexe cu trafic sinaptic preferenţial, în funcţie de dorinţa şi necesităţile utilizatorului, suplinitori atât de necesari într-o realitate din ce în ce mai greu de înfruntat ; altfel de suplinitori, denumiţi generic proteze, a treia mână, pentru a avea mai mult şanse în lupta corp la corp, o dantură nouă, de titan, pliată aparent inofensiv în spatele celei dintâi, cu care în confruntarea fatală să muşti, sfărâmând până şi oasele adversarului, blană crescută artificial, prin deviaţii hormonale induse, şi care te apăra eficient de frigul ucigător al nopţilor, eliminând complet problema delicată şi continuă a hainelor, o coloană vertebrală a cărei flexibilitate crescută preferenţial prin elasticizarea cu balans de calciu îţi dădea posibilitatea să te ascunzi sau să te strecori prin cele mai înguste şi mai dificile locuri ; Bazarele erau, de asemenea, şi locurile în care prostituţia atingea aproape o culme a perfecţiunii, senzaţiile sale, chiar dacă inferioare acelora oferite de droguri sau de suplinitori, fiind considerate naturale, ceea ce însemna un lux de care trebuia să ţii seama, dacă îţi respectai cât de cât condiţia de parvenit al soartei.

Într-o lume aruncată de război cu mult sub nivelul oricărei civilizaţii tehnologice, toate aceste minuni, benefice sau nu, soseau de undeva din afară, probabil de la Ceilalţi, care, dând dovadă de un cinism feroce, nu puteau trece cu vederea prezenţa unei pieţe atât de profitabile. Singure, armele, erau făcute local, de Paria, şi comercializate pentru alţi Paria. Toate letale, se bucurau de o largă căutare în orice Bazar din oraşele lumii postapocaliptice. E drept, armele de foc devenineseră extrem de rare, din cauza faptului că erau greu de întreţinut şi zgomotoase, dar se mai foloseau uneori, pentru execuţii şi pentru ceremonii, atunci când posesorul lor voia neapărat să fie remarcat,  să îşi demonstreze puterea şi autoritatea. În schimb, armele silenţioase pentru distanţă, ca arcul şi arbaleta, cunoscuseră o dezvoltare fără precedent şi o diversitate la fel de mare, ajungându-se la performanţe gen tragerea a mai multe săgeţi în acelaşi timp, pe trepte diferite de lansare, rafale de săgeţi, tragerea sacadată sau temporizată… Pentru cei mai săraci dintre Paria se găseau şi arme ceva mai modeste, cum ar fi ciocanele şi topoarele cioplite în piatră durificată.