O văzu pe femeie în ultima clipă, când ea ieşi dintre ruine, pregătită să riposteze la orice formă de agresiune, şi ştiu imediat că este o fostă prostituată, fugită dintr-un Bazar. Îi simţea efluviile hormonale, intensificate şi direcţionate artificial, tulburându-i profund întreg sistemul senzitiv. Folosite de obicei pentru seducţie, acestea se transformaseră acum într-o armă indirectă, însă extrem de periculoasă. Un bărbat aflat în faţa unei profesioniste înzestrate biochimic devenea confuz, atenţia lui se dilua excesiv, iar intenţiile îşi pierdeau sensul şi înţelesul, orice hotărâre anterioară şi orice urmă de voinţă dispărând înecate de dorinţa copleşitoare a unei experienţe sexuale imediate. Devenit vulnerabil, bărbatul se transforma într-o victimă uşoară, în condiţiile unui eventual conflict. Pentru că, oricât de despuiată ar fi, o curtezană profesionistă  găseşte mereu unde să ascundă un ac impregnat prin bioliză cu o otravă letală. Simţindu-se incapabil să controleze situaţia nou apărută, încercă măcar să nu se mai uite la trupul femeii, vederea servindu-i o doză majoră de stimuli cu rol hotărâtor în tulburarea psihosenzorială care îl zdruncina cu putere. Nu reuşi, căci imaginea  explozivă din faţa sa se dovedea chiar mai puternică decât rafalele hormonale. Corpul ei puternic dispunea de un atu suplimentar şi covârşitor, o arhitectură dinamică a muşchilor din zonele excitante, obţinută prin infuzia de pastă identic biologică, regenerabilă la intervale regulate de timp. Coapsele, fesele dar şi sânii femeii îşi puteau schimba aspectul şi consistenţa după câteva scheme prestabilite, forme universal valabile în preferinţele erotice ale bărbaţilor, astfel încât măcar una dintre ele să fie pe placul clientului. Bineînţeles că, pentru a deveni cât mai atâţătoare, formele erau conturate exagerat faţă de cele naturale, ca mărime şi ca detalii. Prostituata din faţa lui era dotată din plin cu astfel de artificii senzuale, o marfă foarte scumpă a cărei pierdere avea să fie resimţită acut de foştii săi proxeneţi. Apropiindu-se împotriva voinţei sale, dorind-o pe femeie într-o adevărată explozie a simţurilor, văzu brusc ameninţarea din spatele zâmbetului încurajator şi a mişcărilor lascive, nu acul lung şi otrăvit, de a cărei prezenţă nu se îndoia deloc, ci ghearele metalice, lungi, curbate, tăioase, ieşind lent din tecile degetelor. Se opri în ultima clipă, instinctul de conservare – din nou la datorie – salvându-l de la o moarte aproape sigură.

Încercă să comunice cu femeia, folosindu-se de semne, fluierături şi vocabularul extrem de sărac pe care îl stăpânea :

–  Nu vreau fac rău tu!

Ea îl privea fix, încordată, vigilentă, însă deloc agresivă.

–  Plec acum, mai spuse el. Treabă am eu. Plec!

Ceea ce şi făcu, îndepărtându-se ca o umbră printre ruine. Însă nu îi trebui prea mult timp să înţeleagă că nu mai este singur. Femeia îl urma îndeaproape, păstrând totuşi o anumită distanţă. Se întoarse iritat şi îi făcu semn să îl lase în pace. Era mai uşor decât să îi comunice în cuvinte. Plecă mai departe, dar femeia veni după el, la fel de prudentă. Se întoarse din nou spre ea, de astă dată hotărât să o izgonească.

–  Lasă în pace mine, o interpelă gutural. Du-te, omor tu.

Rugămintea femeii îl izbi nu prin conţinut, ci prin exprimarea aleasă, îngrijită şi fluentă, aşa cum nu mai auzise niciodată până atunci. De aceea îi luă ceva timp ca să înţeleagă cuvintele ei :

–  Şansa ca doi oameni care merg împreună să fie atacaţi de răuvoitori este mai mică decât atunci când călătorul merge de unul singur. De aceea, te rog, lasă-mă să vin cu tine, fiindcă se pare că ne îndreptăm în aceeaşi direcţie. Îţi promit că nu am să te încurc şi nu am să te întârzii. Nu îţi voi pune viaţa în pericol, pentru că ştiu să mă apăr la nevoie.

El o privi cu neîncredere şi se gândi că femeia din faţa lui fusese o adevărată comoară pentru foştii săi proxeneţi. Curtezanele care încântau simţurile celor mai pretenţioşi clienţi cu poezii recitate impecabil şi cu cântece erau şi cele mai bine plătite. Chiar şi fără asta, doar faptul că mai ştiau să vorbească, să stăpânească arta dificilă a rostirii clare, limpezi şi continue, fără bolboroseala sau fluierăturile obişnuite, era considerată o adevărată minune. În nenorocirea pe care o trăiau cu toţii, cei mai mulţi dintre oameni renunţaseră să vorbească. Fiindcă nu mai aveau nevoie de aşa ceva! Viaţa lor îngustă cerea un mod de comunicare la fel de îngust şi prea puţin pretenţios. Ştiinţa aranjării cuvintelor într-o exprimare fluentă fusese abandonată treptat, iar cele mai multe dintre cuvinte uitate, fiindcă nu mai erau utile. Oamenilor nu le mai trebuiau asemenea chestii sofisticate. Câteva cuvinte separate erau suficiente să te faci înţeles, în cazurile din ce în ce mai rare când şi celălalt le cunoştea, un gest sau un semn era mult eficient în a transmite o informaţie şi cele mai multe dintre grupurile omeneşti, în special bandele, aveau propriul lor set, un mormăit pe un anumit ton însemna ceva, acelaşi mormăit, pe un ton uşor diferit, însemna cu totul altceva, un fluierat strident era foarte diferit de unul moale, şi încă multe altele… Toate astea erau de ajuns, şi totuşi cei mai  mulţi dintre oameni îi admirau pe aceia care încă mai ştiau să vorbească. Poate şi pentru că le aminteau de o altă lume, cu mult mai bună, care fusese cândva şi nu avea să mai fie vreodată. Cine ştie…

Nu răspunse imediat, aşa că femeia vorbi din nou, dorind să îl convingă :

–  Sunt în stare să lupt până la capăt, chiar şi cu preţul vieţii, deoarece acum am un motiv să o fac.

Abia atunci el văzu că purta în spate un pachet mişcător. Era un copil de doi-trei ani, care gângurea neştiutor.

–  El mi-a luminat viaţa şi m-a făcut responsabilă, zâmbi femeia cu un zâmbet nou, care o făcea să strălucească, o făcea şi mai frumoasă, sporindu-i într-un mod diferit atracţia naturală sau implementată biochimic. Avându-l pe el, am înţeles ce înseamnă fericirea! Iată motivul pentru care sunt în stare să-l apăr de oricine ar încerca să îi facă rău. Aşa cum mi-am omorât peştele, când a vrut să îl vândă. Pentru că sunt hotărâtă să îl duc în locul în care vom primi amândoi o viaţă nouă. Acela despre care mi-au vorbit Virtualii…

El tresări, plăcut surprins.

–  Virtualii vorbit tine? se chinui, pentru întâia oară ruşinat de neputinţa lui.

Femeia râse cu căldură :

–  Intuiţia sau o altă voce interioară, nu ştiu, mi-a şoptit că Virtualii ţi-au vorbit şi ţie. Avem acelaşi drum de urmat şi un ideal comun. Mă accepţi ca tovarăş?

El nu răspunse, zăpăcit încă o dată nu neapărat de avalanşa verbală a femeii, cât de mulţimea noilor trăiri care îi invadau sfera afectivă şi pe care nu reuşea să la înţeleagă încă. Înaintă cu atenţie sporită, deschizând drumul printr-o cercetare vigilentă a tot ce se afla înaintea lui şi întorcându-şi din când în când privirea, însă nu pentru a-şi asigura spatele, ci pentru a vedea dacă femeia şi copilul îl urmează în siguranţă.

În următoarea perioadă de timp, nu avură parte de evenimente nedorite. Dimineaţa se apropia de sfârşit, iar soarele începuse să ardă prin cele câteva goluri din stratul gros de nori, aşa că el se concentră în special la şerpii care ar fi putut să se ascundă oriunde. După vânătoarea de noapte, aceştia ieşeau pentru a se încălzi la soare pe bucăţile încinse de moloz. O clipă de neatenţie, ceasul rău, când nu vedeai şi călcai lighioana sau păşeai foarte aproape de ea, putea să te coste viaţa. O singură muşcătura, şi gata! Mulţi oameni muriseră astfel pentru că numărul şerpilor crescuse foarte mult în ultimul timp. Veniseră din câmpiile învecinate în oraş, unde găsiseră un mediu propice lor, plin de ascunzători şi cu hrană din belşug, fiindcă numărul de şoareci şi şobolani ce populau dărâmăturile crescuse exploziv în perioada nenorocită ce urmase războiului.

Pentru a înlătura şi cel mai mic risc, îi făcu semn femeii să se apropie. Ea veni lângă el, şi atingerea corpului său îl tulbură cu dorinţă dar şi cu o stare de bine, necunoscută lui până atunci. Privind-o pe femeie, constată că îi zâmbea cald, cu aceeaşi afecţiune pe care o dăruia desigur şi copilului său.

La un moment dat, un şuierat cunoscut îi făcu să se adăpostească cât mai bine cu putinţă. Dacă auziseră săgeata, însemna că ori nu-i nimerise, ori nu îi viza pe ei. Aşteptară încordaţi al doilea şuierat, iar acesta sună la fel de silenţios, fiind urmat îndeaproape de un strigăt de agonie. Un om îl omorâse pe altul, se gândiră totuşi mulţumiţi că nu fuseseră ei înşişi cei ucişi. Târându-se aproape de sol, camuflându-se cu măiestrie, se îndepărtară cât mai mult de locul acela periculos.

Se opriră puţin mai târziu, pentru a se odihni, iar el privi cerul, printr-o spărtură a norilor din partea opusă locului în care se afla soarele la momentul acela al zilei. Era de un galben şters, aproape incolor. Se gândi că în puţinele nopţi senine, pe lângă stelele fixe, abia vizibile, cerul era traversat la intervale regulate de timp de alte stele, aflate în mişcare. Dar nu erau astre, ci construcţii omeneşti, habitate înălţate în spaţiu de oameni în perioada de dinaintea Îngrozitorului Război. Sateliţi artificiali şi staţii orbitale, după denumirea lor de atunci, aceste obiecte  erau folosite în diverse scopuri, dar cel mai adesea în scop militar, de urmărire a unui inamic potenţial. Extrem de scumpe, obiectele aflate în spaţiu aparţineau celor mai puternici, aceia dintre oameni care au şi declanşat Îngrozitorul Război. Iar în timpul conflagraţiei, ele şi-au îndeplinit rolul distrugător, nu numai pasiv, ci şi activ, fiindcă cele mai terifiante arme au fost lansate din cer, ca să distrugă pământul. Când războiul s-a terminat, aproape întreaga planetă devenise un pustiu radioactiv, imposibil de locuit. Cei mai bogaţi – posesorii de valori – dintre care mulţi erau responsabili pentru ororile războiului, au plecat într-un ocean imens, de pe cealaltă faţă a lumii, unde şi-au construit o lume a lor, cu atmosferă purificată artificial şi cu o biosferă controlată prin îmbogăţirea aceleia naturale, mai puţin afectată decât în alte părţi. Nimeni dintre Paria nu ajunsese acolo, în Paradis, cum îl denumeau ei, şi chiar dacă ar fi făcut-o, nu avea nicio şansă să intre viu înăuntru. De aceia, locuitorii Paradisului erau denumiţi cu ură Ceilalţi. Orbitalii erau aceia care în perioada războiului trăiau şi lucrau pe staţiile spaţiale. Militari, savanţi, personal de întreţinere… Toţi aceştia nu mai coborâseră pe pământ, dar nici alţii nu mai urcaseră la ei. Rămăseseră izolaţi în spaţiu, o lume oricum mai bună de cât iadul de pe pământ. De generaţii întregi, nu se mai ştia nimic de soarta acestor Orbitali. Dacă în prima perioadă de după război, navele lor mai survolau uneori faţa sfâşiată a pământului, mai târziu ele aveau să dispară efectiv. Orbitalii nu mai dăduseră niciun semn de viaţă şi unii oameni se gândeau că muriseră pur şi simplu, din lipsă de resurse. Alţii credeau că nu îi mai interesa Pământul, imposibil de refăcut, şi că se limitaseră la viaţa lor cosmică, liniştită şi îndestulată. Iar mulţi dintre cei rămaşi în infern sperau şi credeau în speranţa lor că, într-o zi binecuvântată, Orbitalii, superiori şi înţelepţi, vor coborî din cer ca să schimbe în bine soarta pământului şi a bietei omeniri năpăstuite. Ziua aceea nu era departe, spuneau ei cu înflăcărare, trebuia doar ca oamenii să mai sufere încă şi să se căiască pentru greşelile făcute…