Ţâşni din ascunzătoarea de ocazie şi alergă în zig-zag, o alergare elaborată în cele mai mici detalii de-a lungul anilor de hăituire. Când fusese vânător şi vânat, deopotrivă. Zece-cincisprezece paşi, o pauză scurtă! Nu prea mult timp, cât să găsească următorul refugiu favorabil… De unde putea să observe static împrejurimile, cu o acurateţe care îi lipsea în timpul alergării. Fuga aparent haotică, cu corpul încovoiat şi camuflajul minim pe care se străduia să-l menţină nu îl protejau suficient. Orice inamic potenţial ar fi putut să îl vadă şi să-i ia urma. Să-l atace când se aştepta cel mai puţin! Pauzele erau necesare şi pentru ca respiraţia accelerată să nu introducă prea multe noxe în sânge. În urma infestării chimice din timpul Îngrozitorului Război, atmosfera era saturată de ele. Pe unele le vedeai, în ceaţa difuză şi cenuşie şi în norii ce întunecau soarele aproape permanent, pe cele mai multe, nu. Acestea din urmă se dovedeau a fi şi  cele mai otrăvitoare. Forţându-şi organismul, noxele inhalate în exces l-ar fi obosit înainte de vreme, ceea ce putea să-i fie fatal. Acum, deoarece metacancerul avea să vină mai târziu. Avea să vină oricum… Alţii, mai norocoşi – posesorii de valori –  inhalau periodic gaz purificator, care, odată ajuns în alveolele pulmonare, se descompunea după gradienţii de bază şi se recompunea, de câte ori era nevoie, în structura moleculară a antidotului ţintă oricărui tip de substanţă nocivă. El era un Paria şi nu putea să-şi permită un asemenea lux. Se otrăvea constant, fără să poată face nimic…

Se opri încă o dată, cercetând cu atenţie panorama ce se desfăşura în faţa ochilor săi. Părea mai dezolantă ca niciodată, iar gândul că trebuie să o traverseze până în partea cealaltă a Oraşului o făcea cu atât mai înfricoşătoare. Instinctele sale, şlefuite acut de viaţa printre ruine, îl avertizau că pericolele, chiar dacă nevăzute, îl pândesc peste tot. Instinctele nu-l înşelaseră nici măcar o singură dată, altfel ar fi fost mort de mult. Într-o lume crudă, ca aceasta, vechea poveste despre supravieţuirea celui mai puternic şi mai bine adaptat căpăta înţelesuri noi şi îţi dădea fiori. Fiindcă îţi sugera fără niciun fel de compasiune cât de rapidă, de nemiloasă şi de indiferentă putea să-ţi fie propria moarte. Îşi impuse să nu mai gândească la asta. Prea multe gânduri strică, te fac ezitant şi îţi încetinesc reacţiile. Trebuie să abordezi situaţia cât mai pragmatic, să o iei ca atare. Altfel nu acţionezi când trebuie, cum trebuie, şi pierzi. Iar în lumea de după război, împărţită simplu în prăzi şi prădători, pierderea unui avantaj însemna, cel mai adesea, moarte. Nu gândi, acţionează! Şi probabil că vei trăi…

Şi totuşi, nu se putea abţine. Situaţia în care se afla se dovedea a fi prea inedită iar el nu reflectase suficient la toate aspectele sale. Păstrându-şi intactă întreaga percepţie exterioară, îşi urmă asiduu firul gândurilor. Nu reuşea să înţeleagă de ce îşi pusese de bună voie pielea în băţ. Fiindcă, era clar, Virtualii nu aveau nicio vină pentru rahatul în care se băgase până în gât. Ei doar îi făcuseră oferta, iar el o acceptase, spunându-şi că va termina astfel cu existenţa sa nenorocită. De care îşi dorea bucuros să se lipsească, dar nu tăindu-şi venele sau oferindu-se pur şi simplu vreuneia din numeroasele bande, ale căror membri, drogaţi şi sălbatici, l-ar fi linşat cu cea mai mare plăcere. Avea dreptate, într-un fel… Pentru că nu e deloc plăcut să înduri foamea zile întregi, să-ţi fie frig aproape tot timpul şi să trăieşti cu teama că undeva, cineva, mai puternic ca tine şi nemilos, abia aşteaptă să-ţi facă rău. Într-o lume a ruinelor, toate acestea însemnau viaţa, printre dărâmături asta însemna să trăieşti! La fel trăise şi el din cea mai îndepărtată copilărie, dar nu mai era în stare să continue astfel. Gata, venise momentul să-i pună capăt! Psihicul îi cedase deja, corpul fizic urma să o facă… Sfârşitul era aproape, iar moartea sa avea să fie, cu siguranţă, la fel de rea ca viaţa! Virtualii îi oferiseră o şansă, cum făcuseră şi cu alţii înaintea lui. Într-o noapte înfricoşătoare, când de colţii neiertătorilor câini mutanţi îl despărţea doar o bucată de zid, găsită în ultima clipă. O senzaţie stranie – de linişte, de calm – i-a cuprins mintea atunci şi o voce blândă, cum nu mai auzise niciodată, i-a spus ce ar trebui să facă pentru ca toate relele din viaţa sa să se sfârşească. A acceptat tacit propunerea lor, fără să-şi dea încuviinţarea, dar nici nu mai era nevoie de asta! Fiind resturi de Inteligenţă Artificială, reziduuri informatice ale marilor IA-uri ce existaseră înaintea Îngrozitorului Război, Virtualii aveau capacitatea de a se infiltra în orice minte omenească şi de a afla răspunsuri chiar la întrebările încă nepuse, cu mult înaintea oamenilor „posedaţi” de ei.

Îşi dăduse acordul şi, iată-l, regretând deja hotărârea pe care o luase. Fiindcă nu realizase în clipa marii acceptări că avea să rişte mai mult ca oricând, sfidând cu inconştienţă şi cele mai elementare impulsuri ale instinctului de conservare. Virtualii îi ceruseră să iasă din habitaul îngust în care îşi petrecuse întreaga sa viaţă nenorocită, pentru a ajunge în partea opusă a Oraşului. Dacă reuşeşte să o facă aşa cum trebuie, va primi Răsplata pe care ei i-au promis-o.

Înjură urât, cu cele mai murdare cuvinte pe care le ştia. Dacă va ajunge trei străzi mai încolo, înseamnă că a avut noroc… Dar, în clipa următoare, râse înfundat. La fel spusese şi înainte de a traversa primele trei străzi, şi următoarele trei, şi următoarele… Simţi cum o speranţă nouă îl încarcă cu viaţă, făcându-l să meargă tot înainte, aproape încrezător în sine şi în reuşita sa.

Continuă să alerge, observând cu precizie tot ce era în jurul lui. Asigurându-şi în permanenţă spatele. Chiar dacă nu fusese îmbunătăţită niciodată cu nanostimuli optici, vederea lui periferică era în formă maximă. La fel şi celelalte două simţuri pentru distanţă, auzul şi mirosul. Toate îi indicau că, deşi părea pustiu, întreg peisajul care îl înconjura era animat de prezenţe ascunse, de o viaţă omniprezentă. O umbră fugară sau o strălucire efemeră, un sunet stins sau un fâşâit uşor, un miros abia simţit îi indicau cu certitudine că sub şi printre dărâmături, vieţuitoarele trăitoare după războiul apocaliptic încercau să supravieţuiască, fiecare în felul său. Toate extrem de periculoase, în lupta lor disperată. Nu ştiai de care să te fereşti mai întâi… De câinii mutanţi, organizaţi în haite din ce în ce mai numeroase, de mulţimea de şobolani, ce prosperase în noile condiţii, de şerpii, aproape invizibili însă fatali, sau de oameni, probabil cei mai eficienţi prădători. Chiar dacă, în zonele mărginaşe şi de seara până în zori, balanţa părea să se încline hotărâtor în favoarea câinilor. Aceştia deveniseră extrem de puternici în anarhia ce stăpânise societatea omenească multe generaţii după Îngrozitorul Război. Milioane de oameni muriseră în prima perioadă ce urmase conflictului şi zeci de milioane aveau să moară în continuare, iar cei rămaşi în viaţă erau prea disperaţi şi dezorientaţi ca să se mai mobilizeze în alte scopuri decât acela al supravieţuirii pe termen scurt. În fostele oraşe dar şi în vastele spaţii aride din jurul lor, poziţia dominantă se disputa între grupurile umane decimate şi cei ce se adaptaseră cel mai bine la noile condiţii terifiante : câinii. Atât de bine încât, în decursul a doar câteva zeci de generaţii canine, îşi schimbaseră radical morfologia şi obiceiurile, îşi reconfiguraseră instinctele şi inteligenţa, orientându-le după auspicii complet modificate. Fusese prima mutaţie ecologică cunoscută vreodată, dar cui îi mai păsa de asta!  Haitele s-au înmulţit semnificativ, din cauza unei împerecheri haotice, iar tehnicile lor de atac s-au perfecţionat în timp, devenind aproape infailibile. Acolo unde oamenii trăiau în grupuri compacte, câinii aveau şanse relative de reuşită, unde oamenii erau puţini şi slab organizaţi, câinii se dovedeau a fi o adevărată forţă. Îi vânau pe oameni de câte ori li se oferea ocazia, omorându-le copiii nu doar fiindcă erau prăzi mici şi vulnerabile ci şi pentru că că aveau carnea fragedă. Oamenii făceau la fel cu odraslele câinilor…