Săptămîna SF românească la SFmag (Ungaria)
J.L. De ce scrii tocmai Science-Fiction/Fantasy ?
S.G. Pentru că science-fictionul nu se limitează numai la lumea noastră. De fapt, în SF doar cerul este limita şi, de cele mai multe ori, nici acolo. Este foarte incitant să fii creativ, dar fără rigorile literaturii mainstream, şi totuşi să poţi produce lucruri de calitate.
Când ai început să scrii ? Spune-ne câteva cuvinte despre background-ul tău personal, despre ceea ce te inspiră.
În iulie 1969, când Neil Armstrong şi echipajul Apollo 11 au aselenizat, eram un copil de 11 ani, fascinat de cosmos şi de poveştile despre lumile din sistemul nostru solar, dar şi de cele mai de mai departe. În noaptea aceea de iulie, când televiziunea română a transmis în direct aselenizarea (au trimis chiar şi un reporter la Cape Canaveral), dintr-o dată, toate acele poveşti sci-fi au devenit realitate. Am fost foarte, foarte impresionat de acel moment extraordinar. Aveam privirile lipite de ecranul televizorului, incapabil să mă gândesc la orice altceva pe lume, privind evenimentul şi absorbindu-l cu ochii mari, cucerit cu totul. Eram uluit şi bucuros în acelaşi timp, pentru că spaţiul cosmic şi legendele sale erau atât de aproape de mine şi pentru că totul părea acum posibil. Tatăl meu era pilot de vânătoare, în Escadrila 93, de la baza aeriană din apropierea Timişorii, şi l-am întrebat imediat : „De ce nu antrenezi ca să te faci astronaut? Noi când o trimitem o navă spre Lună?” şi alte asemenea. A zâmbit şi mi-a spus: „Eu n-am să ajung niciodată pe Lună, dar poate că ajungi tu.” Ei bine, nici eu n-am ajuns (nu încă), dar am visat mult pe tema asta şi, ca o consecinţă, am scris mult. Aşa am început să mă ocup de literatura SF. A început în acea noapte de iulie 1969.
Ce scrieri ţi-au apărut ? Romane/nuvele , câte şi unde ?
Păi, prima mea povestire publicată a văzut „lumina tiparului” în 1976, în fanzinul Paradox, editat de cenaclul H.G. Wells Timişoara, al cărui membru eram. Acea primă povestire publicată se intitula Transplant şi, de atunci, am scris povestiri şi nuvele publicate în fanzine, reviste SF, antologii. În 1994, mi s-a publicat prima colecţie de povestiri SF. Se numeşte T de la SfârşiT, fiind nominalizată pentru premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara. În anul 2008, Editura Bastion a publicat o a doua colecţie de povestiri SF (şi un mini-roman, intitulat ’Da Noiz) sub titlul „Rock Me Adolf Adolf Adolf”. Volumul a fost distins cu Premiul Vladimir Colin pentru cea mai bună culegere de povestiri SF publicată în intervalul 2008-2011.
Care sunt temele tale preferate? Care au fost ideile de bază în scrierile tale de până acum ? Prezintă-ne eventual pe scurt câteva scrieri ale tale.
Nu am teme preferate în sci-fi. Cred că fiecare dintre ele – există doar câteva teme principale ale genului – ar putea fi începutul unei poveşti reuşite. Este fascinant să vezi şi să observi cum SF-ul se tot reinventează, găsind noi trucuri pentru atragerea cititorilor şi interesului mass-media. Îmi plac povestirile cu istorii alternative şi cele hard science-fiction, ale căror maeştri de necontestat sunt Greg Egan, Michael Chrichton şi Gregory Benford. De asemenea, Space-Opera, un gen resuscitat de Alastair Reynolds, cu romanele sale din seria Revelation Space şi povestirile sale, derulate în acelaşi univers. În povestirile mele, de obicei aduc personajele înaintea unei breşe în realitate. Ele se confruntă, brusc, cu ceva care nu vine din lumea lor, aşa cum se întâmplă şi în povestirea „Prinţul cel trist”, din volumul „Rock Me Adolf Adolf Adolf”. Un dezertor din trupele sovietice din Germania de Est, în 1990, reuşeşte să ajungă la Paris, cu acte false, doar ca să descopere că gazda sa dintr-o casă conspirativă este un prinţ şarist, pentru care timpul nu înseamnă mare lucru. Are din belşug, întotdeauna. În prezenţa sa, realitatea funcţionează cu viteze diferite. Evident, Iuri nu este foarte încântat de asta şi încearcă să-l împuşte pe prinţ. Se dovedeşte a fi o idee foarte, foarte neinspirată. Celelalte povestiri sunt, să zicem, mai clasice în ceea ce priveşte tema.
O povestire science-fiction sau fantasy trebuie să conţină şi un mesaj etic sau scopul se reduce la a oferi ceva distractiv ?
Cred că o povestire (fie ea sci-fi sau mainstream) trebuie să aibă un mesaj pentru cititor, o faţetă etică. Poate fi o povestire-avertisment. Fără o asemenea încărcătură, bucata aceea de literatură poate fi, în cel mai bun caz, distractivă.
Cum vezi viitorul genului în România? Nu doar problematica editorială mă interesează ci şi cât de pretentiosi sunt autorii cu propriile creaţii, se mulţumesc cu mediocritatea ori sa străduiesc sa fie mereu originali? Cât de bine cunosc operele considerate de bază ale scriitorilor anglofoni ?
Acum, în fandom, sunt mai puţini autori noi decât erau în anii ’80. Cred că tânăra generaţie de posibili scriitori a fost momită de alte tentaţii, cum ar fi Internetul – un instrument formidabil, dacă ştii cum să-l foloseşti corect – jocurile pe calculator, filmele, mallurile, cluburile, cu toate foarte accesibile şi mult mai uşor de înţeles decât The New Kind of Science, de Stephen Wolfram, The Age of Spiritual Machines de Ray Kurzweil. Când te apuci să scrii sci-fi, eşti deja la curent cu provocările ştiinţei, descoperirile şi enigmele. Dacă nu iei în seamă aceste chestiuni, n-ai să înţelegi niciodată ce naiba acest Science-Fiction. Pentru că în acest caz, Ştiinţa şi Literatura merg braţ la braţ. Nu le poţi despărţi. Desigur, în calitate de scriitor poţi „inventa” ştiinţa pentru a merge mai departe cu povestea, aşa cum a procedat şi H.G. Wells, dar înainte de asta trebuie s-o înţelegi. Măcar fundamentul. Sunt mai puţin autori noi acum decât erau înainte şi, sincer să fiu, asta chiar că mă pune pe gânduri.
Ce şanse crezi că are un scriitor român ca operele lui sa fie traduse şi editate în limba engleză? Există semnele unei astfel de străduinţe ?
Ca să-ţi vezi opera publicată în engleză, cred că trebuie s-o scrii mai întâi în engleză. Dar dacă engleza nu-i limba ta maternă, asta va fi al naibii de greu. O altă soluţie ar fi să ai un traductor extrem de bun, care să rescrie acea povestire în locul tău. O a treia posibilitate ar fi să te muţi într-o ţară de limba engleză, să trăieşti acolo şi, după vreo 20 şi ceva de ani ai putea începe să-ţi scrie textele în engleză şi să devii următorul Isaac Asimov (sau Joseph Conrad, a cărui limbă maternă era poloneza). Au existat mai multe tentative de publicare în engleză a unor lucrări SF româneşti, dar nu au ajuns prea departe. Tony Chester, un prieten de-al meu din societatea SF The Phoenicians (Marea Britanie) mi-a spus că atunci când a încercat să citească o astfel de antologie a avut impresia că „se chinuia să rezolva rebusuri”. Sorry, guys!
Ce crezi, a trecut vremea convenţiilor science-fiction ?
Convenţiile SF sunt cele mai bune ocazii pe care le ai să vezi oameni cu aceleaşi preocupări intelectuale şi simpatii, să schimbi idei. Nu cred că asemenea întâlniri vor deveni vreodată desuete. Sunt singura cale de a avea un contact direct cu fandomul şi de a-i simţi pulsul.
Ce ai recomanda unui scriitor începător ?
Să înceapă cu texte scurte. Sunt mult mai uşor de controlat şi de îmbunătăţit. De asemenea, tânărul autor trebuie să citească mult şi să scrie zilnic câte ceva, chiar dacă asta ar însemna fragmente de idei, de dialog. Şi să încerce să participe la şedinţele unui cenaclu literar, pentru că astfel vor putea avea o idee despre cât de bine stau cu scrisul. Eu aşa am procedat, începând să particip la şedinţele bilunare ale cenaclului H.G. Wells, de la Casa Studenţilor din Timişoara. Şi, desigur, am citit tone de cărţi. Încă mai citesc.
Consideri că există vreun premiu autohton acordat strict pe criterii calitative şi care în concluzie ar putea constitui punctul de pornire unei edituri străine în depistarea unui autor român a cărui opere merită traduse ?
Premiile acordate astăzi pentru a-i recompensa pe autorii de literatură SF sunt mai puţin semnificative pentru media decât erau la începutul deceniului 9. Ele sunt, de cele mai multe ori, ignorate de presă şi cad sub radarul oricărui editor străin îndrăzneţ care s-ar uita în această parte a lumii, căutând indicii. Nu contează câtă calitate reflectă aceste premii, ele sfârşesc prin a fi ignorate.