Când l-a atins în dimineața aceea, Oky zâmbi scurt și o melodie veche s-a făcut auzită dintr-un colț al camerei. Provenea dintr-o pendulă stricată cu cadran galben ros de timp. Până atunci nici nu băgase în seamă acel soldat din lemn masiv care masca o ușă zidită în perete. Privi la Oky apoi la pendulă. Pendula pornise pur și simplu. Tic-tac, tic-tac, tic-tac.

–  Bunicule! strigă el mai mult speriat decât curios de pendula de lângă zid.

–  Da Matei. Veneam la tine…

În pragul ușii apăru bunicul său cu un coș plin cu mere.

–  Bunicule, pendula asta a început să bată!

–  Cum așa?

–  Eram cu Oky în mână când deodată…

–  Care Oky???

–  Astronautul ăsta! Așa i-am spus: Oky.

Bătrânul privi atent spre pendulă și apropie urechea.

–  Este o pendulă DUFFA, băiete. Bătea la jumătate și la fix. Cutia asta din stejar păstrează și acum, uite aici, semnele făcute de Lucian, tăticul tău, când era copil. N-a mai funcționat de mai bine de 30 de ani. Era pe holul de la intrare, apoi taică-tu a luat-o în camera lui. Îi plăcea cum cânta la ore exacte… Știu că o făcuse să cânte la 6.45. Se trezea când era elev după melodia aia …Apoi s-a stricat și nimeni nu s-a priceput s-o repare… Și ce spuneai? A pornit singură? Interesant…

Matei își privi ceasul de la mână și fixă ora exactă pendulei: 9:32.

–  Cum de i-ai spus Ochi păpușii ăsteia?

–  Oky. Păi nu vezi ce ochi mari are?

–  Hm. Interesant. Știi, vorbi bătrânul așezându-se pe unul din scaune, știi, când era Lucian copil era cel mai isteț de pe aci, de pe strada asta. La ascunselea, jocul acela cu …

–  …știu, îl joacă și acum copiii.

–  …Lucian era cel mai bun. Îi spuneau toți Ochilă. Ochilă-n sus, Ochilă-n jos. Apoi i-au spus simplu Ochi. Și Ochi i-a rămas porecla până a plecat la liceu. De aia am rămas surprins…

–  Hm. Ce chestie bunicule.

–  Mda…

***

–  Vacanța de vară are și avantajele ei. Pot lucra bine mersi cât vreau la ce doresc fără un program prestabilit, înțelegi? Vorbi Matei privind pe furiș la Oky. Acum de exemplu, stăm lejer în garaj și ne concentrăm pe relieful Lunii… Oky era orientat cu fața spre căruciorul puștiului. Pe fața sa apăru un zâmbet discret. Abia sesizabil.

Dinspre ușă se auziră niște pași.

–  Salut! Azi la ce lucrăm, maestre?

–  Sorine, cred că dacă studiem craterele de pe Lună, tot e ceva. Am niște materiale descărcate aseară de pe net. Am tradus câteva articole bazate.

–  Tu ce mai faci, Oky? Stai și te uiți sau…

Zâmbetul acela discret dispăru ca prin farmec. Sorin avea parte acum de o privire inexpresivă.

–  Este asistentul meu. Nu fac nimic fără să-l am în preajmă.

–  Văd. Uneori am sentimentul că aude ce vorbim. Sau că ne vede pur și simplu.

–  Probabil că ne și înțelege. Glumeam. Cred că este din cauza ochilor supradimensionați… M-am obișnuit cu el. Îmi ține de urât.

Cei doi prieteni s-au apucat de tradus articolul din revista Science, în timp ce Oky asculta și privea cu mare atenție la tot ce discutau cei doi colegi.

 

Visele alea cu tăticul său îi bântuiau somnul de fiecare dată când îl avea pe Oky în preajma sa. Experimentase asta de mai multe ori. Când dorea să-și întâlnească tatăl în vis îl lua pe Oky în pat lângă el. În visele sale mergea normal. Pe picioarele lui. Acum urca un deal mare și destul de abrupt. Înainta greu. Un vânt aspru îi biciuia fața.  Nu te teme, Matei. Nu ești singur. În jurul său copacii aproape erau smulși din rădăcini de vântul acela tot mai violent, dar el continua să înainteze. Balonul meteorologic era agățat de o creangă. Se bălăngănea într-o parte și în alta mai mai să-l sufle vântul. Se apropie de nacela balonului. Acolo era păpușa lui din lego. Era cu fața în jos. O răsuci și o privi cu teamă. Avea chipul tatălui său. Îi zâmbea iar el plângea speriat. Nu te teme. Nu te teme, Matei.

 

Dimineața, Matei luă micul dejun pregătit de bunica Petruța și se apucă de citit ultimul număr al revistei on-line Terra magazin. Începea zilele lecturând una sau mai multe reviste de geografie sau de fizică. Pregătea un proiect interdisciplinar inedit: paralele.

–  Auzi Matei? Era bunica ce băgase capul pe ușă zâmbind.

Matei se opri din citit. Ridică privirea din monitor și închise ochii. Un sturz își făcuse cuibul în mărul din curte de câteva zile și toți ai casei erau încântați de repertoriul înaripatei.

–  Da bunico, sturzul ăsta mă vrăjește pur și simplu. L-am auzit și aseară, să știi.

Ascultă câteva momente acele sunete după care reveni la ale lui. Când se concentra asupra unei activități nu mai auzea nimic în jurul său.

N-a auzit nici pașii lui Sorin apropiindu-se de garaj. Nici glasul acestuia. Sorin apăsă clanța dar aceasta parcă era înțepenită.

–  Matei! Ești acasă?

Abia atunci Matei îl auzi strigând de dincolo de ușa garajului.

–  Intră! Este deschis, măi.

Sorin încercă din nou, dar nu reuși. Matei îi aruncă o privire lui Oky și înțelesese că acesta este autorul blocajului. „Deschide ușa te rog, Oky”. Ușa se deschise cu un scârțâit ușor iar Sorin intră nedumerit.

–  Ce naiba are ușa asta? Știam că n-ai nicio încuietoare la ea.

–  Da nu știu nici eu ce are. Mi-a mai făcut odată figura asta…

–  Ce lucrăm azi, maestre?

–  Vreau să-mi fac de lucru cu studiul țărilor de-a lungul ecuatorului…

–  Ce vorbești? Hai mai bine afară. Este așa frumos…

Pe Matei nu-l interesa câtuși de puțin ce era afară. Oky simți că Sorin îl deranjează și porni televizorul stricat din spatele musafirului. De parcă l-a ciupit ceva de fund, Sorin sări la doi metri în față, alb ca varul.

–  Băi! Ce se-ntâmplă aici???

Ușa garajului se deschise larg și Sorin nu mai așteptă nicio invitație.

–  Mai bine plec. Te las cu… ale tale. Saluuut!

–  Pa. Te mai aștept. Râse singur dar conștientiză pentru prima dată că poate comunica cu păpușa aceea de lego. A vorbit cu ea. A intuit ce vrea el să facă. Este fantastic. A luat-o în mâna lui de copil și pentru prima dată a simțit niște furnicături în picioarele lui reci. Chipul lui Oky căpătă alte trăsături. Clipi de câteva ori apoi parcă așteptă ceva din partea copilului.

–  Oky, cine ești tu? Hai spune?

Omulețul din lego îl privea cu niște ochi blânzi de parcă ar fi vrut să-i spună ceva.

Nu-i vorbi nimic, dar o lacrimă caldă căzu de sub ochii săi mari direct pe mâna lui care începea să-l strângă la piept…