Matei se hotărî asupra proiectului. Avea să trimită un balon meteorologic în atmosfera înaltă cu care să înregistreze temperatura și presiunea aerului. Stătea în scaunul cu rotile și privea spre cerul pe care începeau să răsară stelele. „Sper ca proiectul meu să obțină locul întâi măcar la originalitate, medită el. Unde mai pui că în nacela balonului meteo se vor afla o serie de periferice și un „astronaut” din piese de lego: Kolea. Cu sistemul GPS voi localiza cu ușurință traseul întregului sistem zburător.” Se uită la omulețul din piese de lego.

–       Ce părere ai, Kolea? O să te descurci, nu? Trebuie, altfel pierdem concursul la Științe, vorbi Matei privind cu subînțeles la omulețul din piese de plastic. Piticul din lego zâmbea absent din palma copilului. Nu depășea zece-cincisprezece centimetri înălțime dar era tovarășul său tăcut cu care împărțea bunele și relele unei zile întregi. Se atașase de păpușa aceea imediat după accident. Când s-a mutat la bunici, atât și-a dorit să ia cu el din fostul cămin: pe Kolea și albumul cu părinții săi.

Nu împlinise încă 12 ani, dar era ambițios și printre cei mai buni elevi din școală. În urma accidentului și-a pierdut ambii părinți iar bunicii dinspre tată s-au angajat să-l crească. De atunci copilul s-a transformat mult. Prieteni n-a mai căutat. Handicapul său îl ținea departe de grupul de copii de seama lui. Doar Sorin, colegul de bancă, era agreat în preajma sa, chiar și în garajul unde Matei petrecea mare parte din timp. Aici era lumea lui. Cu hărți, atlase, enciclopedii și o mulțime de cărți înghesuite într-o bibliotecă recondiționată. Pe pereții atârnase patru din picturile sale favorite „pentru a încălzi atmosfera rece din garaj”. Uneori Sorin venea să-l scoată la aer. Primea de fiecare dată un refuz însoțit de replica lui favorită:

–  Tu ca să reușești trebuie să fii bun. Eu trebuie să fiu cel mai bun, înțelegi? De aia nu pot ieși afară.

Adormi cu gândul la proiectul său. Visă că micuțul Kolea s-a rătăcit în spațiu iar el, neputincios și singur, nu știa cum să-l recupereze. Auzea vocea tatălui său: Nu teme Matei. Nu ești singur…

De cum începeau căldurile, Matei își schimba locul de studiu. Renunța la camera lui și apela la  garajul din spatele casei. Aici avea mai mult spațiu și mai multă liniște. Nu-i auzea niciodată pe copiii de vârsta lui jucându-se și țipând pe stradă.

Se așeză la biroul improvizat din garaj și începu să noteze pe caietul cu coperți tari ultimele detalii:

–  Decolarea: 14.04.2011, ora 11.22, din curtea interioară a Școlii nr. 5

–  Echipament la bord: barometrul, termometru, altimetrul, sistemul GPS, un aparat foto digital, o cameră web

–  Durata misiunii: între 12-24 de ore, în funcție de condițiile atmosferice

–  Rezultate așteptate: 10 fotografii realizate la 5.000 și 10.000  de metri altitudine, un filmuleț de 10 minute  toate într-un material ce va fi postat pe site-ul școlii și pe pagina mea de internet, www.doarexperimente.ro.

–  Echipaj: Kolea, la prima misiune, adăugă el cu toată seriozitatea.

„Acestea fiind scrise pot face publică intenția mea de a cuceri atmosfera din jurul orașului Tîrgu Neamț, medită băiatul așezându-și caietul frumos pe unul din rafturile din lemn masiv ale garajului.” Mai privi odată la obiectele care formau de-acum celebrul sistem de navigație și ieși optimist afară.

În aplauzele colegilor și a profesorului de fizică, Matei lansă balonul meteo din curtea interioară a școlii. S-au făcut poze, s-au făcut și pronosticuri, toată lume a fost bine-dispusă. Doar Matei privea cu atenție cerul și direcția vântului. „Nord-nord-vest. Cam 4-5 m/s. Destul …” Balonul se ridică mai repede decât s-ar fi așteptat cineva. În câteva minute dispăru din câmpul lor vizual și toți colegii erau acum prinși în alte activități la ora de Științe. „Sper să zboare măcar 20 km și să reziste în aer cel puțin 12 ore. Am toată baza în Kolea”, se gândea el …

A doua zi, Sorin îl vizită acasă.

– Matei! Ești în garaj?

–       Hai Sorine! Intră! Avem treabă cu balonul ăsta! Cu brațele sale puternice, Matei își mișcă roțile scaunului în care stătea imobilizat de la opt ani.

Sorin intră în garaj și se îndreptă spre laptopul colegului său.

–       Fii atent aici! Timp de șapte secunde acest balon nu a existat! Uite. Câteva clipe balonul meu n-a avut coordonate. Apoi deodată apare aici. Privește și tu!

Sorin privea fără să înțeleagă mare lucru.  Observa totuși un șir de date întrerupt apoi continuarea acelui șir ceva mai jos.

–       Mda, văd și eu că nu este continuitate. Ce s-a întâmplat oare?

–       Balonul nostru a interferat cu o altă lume, vorbi grav Matei. O lume nouă din care a revenit după fix șapte secunde. N-am mai pomenit așa ceva!

Sorin nu știa ce să zică. Glumea sau vorbea serios băiatul ăsta? De unde știa el că a interferat cu altă lume? Dacă spunea Matei acest lucru înseamnă că așa era.

Pe monitor erau acum alte date, un tabel, un grafic pe care Matei le interpretă foarte ușor:

–       Este în atmosferă de 19 ore. Uite! A atins și altitudinea de 11.300 metri la un moment dat! Îți dai seama!

–       Fantastic, Matei!

–       Da, dar de câteva ore pierde din altitudine. Va trebui să ne pregătim de recuperarea echipamentelor și a lui Kolea.

–       Sunt alături de tine. Spune-mi ce trebuie să fac…

–       Vom porni după balon, băiatule. Imediat. Aștept să văd unde aterizează ca să-l recuperăm ușor…

Sorin nu mai spunea nimic. Îl privea pe Matei cufundat în schemele și hărțile lui digitale. Se așeză alături pe un scaun din lemn și aștepta curios să vadă ce se întâmplă. Privi în jur și observă rafturile de cărți de pe pereți. „Nici nu le-am observat până acum cărțile și revistele astea.”

–       Cărțile astea erau până acum aici?

Matei nu-l auzea. Era prea concentrat la cursul balonului. Altitudinea scădea și trebuia să știe cu exactitate locul aterizării. Alături de rafturile din lemn masiv, Sorin descoperi câteva din picturile prietenului său frumos înrămate.

–       Arata minunat desenele asta. Cu ramă asta albastră zici că sunt niște capodopere!

–       Sunt niște capodopere. În câteva minute balonul aterizează pe stânga Ozanei, la ieșirea din satul Pipirig.

–       Să-l anunțăm pe nea Ioan…

–       Bunicu știe de recuperare. Așteaptă semnalul nostru. Cred că încălzește deja motorul opelului.

La 20 kilometri  distanță de locul lansării, stătea atârnat de-o creangă un balon meteorologic spart de care se bălăngănea ușor un coș mic din nuiele.

–       Caută un băț ceva să recuperăm balonul ăsta, Sorine. Până revine bunicu de la văru-su noi trebuie să recuperăm tot echipamentul.

–       Imediat.

Sorin porni spre pădurea de peste râu lăsându-l pe prietenul său sub copac lângă opel.

După câteva minute balonul era dat jos.

–       Acum să te văd, Kolea! Ce date mi-ai adus tu mie!

Matei apucă păpușa din plastic și simți imediat ceva nou: muchiile erau rotunjite, materialul din care era facută era moale și cald. Privi cu atenție la „astronautul” din mâinile sale. „Parcă nu-i Kolea! Kolea era altfel… Iar ochii ăștia mari nu i-am mai văzut niciodată. Se uită la mine???”

–       Ce s-a întâmplat?

Matei nu fu în stare să zică nimic. Îi veni în minte cuvintele tatălui său din visele recente: Nu te teme Matei! Nu ești singur!

Se rezemă de tulpina fagului și se gândi. „Cum a apărut jucăria asta în coșul din nuiele? Și unde este Kolea?” Era confecționat din alt material decât omulețul lui din piese de lego. Era cald, maleabil și elastic. „Ciudată creatură. Sorin cred că n-a observat mare lucru…”

–       Hai acasă să descărcăm toate datele. Profu’ vrea și el să știe ce ne-a adus Kolea de sus! Go!

***

Acasă, Matei descărcă pozele și filmul pe laptop apoi pe site-ul școlii. Datele colectate de aparatele de la bordul balonului erau cât se poate de importante. Le transferă în Excel iar de acolo realiză câteva grafice sugestive: Evoluția temperaturii și a presiunii aerului în raport cu altitudinea. Era mai mult decât încântat de realizările lui. După despărțirea de Sorin îl luă pe „astronautul” clandestin la cercetat. Îl numi Oky. Avea niște ochi mari, expresivi uneori, care dădeau senzația că te privesc din orice unghi s-ar afla. La un moment dat avu sentimentul că i-a zâmbit. „Mi s-a părut” se liniști el. Îl așeză pe primul raft al bibliotecii din camera lui. Părea suveran de acolo peste toate obiectele din jur. Matei adormea și se trezea uitându-se la Oky. Uneori avea senzația că îl găsește în altă poziție, iar ochii, ochii aceia mari parcă îi transmiteau ceva în fiecare clipă.

***