Aslo, Şobolanul, stăpânul tavernei „Servul Însetatului, Regele Burţilor” în care se hotărâse întâlnirea, apăru de după o draperie vălurită ce ascundea intrarea-n încăperea de taină. Stăpânul locului –despre care se zicea c-ar fi mai-marele ghildei hoţilor din Asnar– se amestecă cu lotrii, mişunând printre ei, zbârlindu-şi mustaţa, şuşotind binevoitor şi făcând semne largi cu mânuţele-i dolofane. Fu urmat la scurtă vreme de-un alt personaj, ce nu se potrivea defel în acea adunare de soi. Căci dacă ceilalţi, în frunte cu hangiul, aveau chipurile luminate de făgăduiala răsplatei ce-i aştepta negreşit, lunganul care se-arătase ultimul era încruntat iar înfăţişarea-i părea trasă-n ceară, doar pecetea Tar’na’aan ce-i împodobea creştetul ras stălucea la fiecare geană de lumină.
-Stăpânii tăi pot să şadă liniştiţi, kutene! vorbi Aslo cu mare mulţumire. Cufărul e-aici, oamenii sunt pregătiţi, avem chiar şi doi meşteri ordari…. Nimic nu poate da greş!
-Totul se poate nărui la o singură adiere de vânt!
Urechile se ciuliră ca la lighioane şi linişte de mormânt se aşternu printre lotrii; pofta din ochi le pieri de parcă nici nu fusese acolo vreodată.
-Să nu vă-nchipuiţi că-i lucru de şagă! continuă slujitorul cu glasul tărăgănat. El e bătrân, mai vechi pe-aceste meleaguri decât poate mintea voastră să priceapă…. E viclean ca un şarpe, ager ca o pajură şi neînfricat precum un urs! Să nu vă lăsaţi amăgiţi de înfăţişarea sa….
Încet, încet, cu toţii se strânseră în jurul Însemnatului, sorbindu-i vorbele şi luând aminte.
-Cufărul acesta măiestru îl veţi folosi de-ndată ce-l veţi avea-n putere! Nu-l priviţi în ochi, nu luaţi seama la vorbele sale sau vă veţi pierde minţile! Iar de nu se poate săvârşi altfel, Stăpânii mei mi-au dat dezlegare să vă spui… viu sau mort, răsplata va fi aidoma! Să nu v-atingeţi de dânsul, de cumva o să cadă, doar încuiaţi-i leşu-n sipeţel şi-aduceţi-l degrabă-n Tuernallo.
-Da’ dacă-i mort… îndrăzni unul din asqwanni… de ce să-l mai punem subt lăcate?
-Faceţi cum v-am povăţuit, hurui glasul slujitorului, sau se va întoarce de pe ceea lume şi vă va răpi vlaga din oscioare, ca la niște pui de găină neajutoraţi! De azi în trei zile, odată cu apusul soarelui, să-l întâmpinaţi în Pasul Şoimancelor…
*
Luna se ridica de-o prăjină deasupra orizontului întunecat şi nu prea, căci amurgul nu se aşternuse în plinătatea sa peste întreaga fire. Câteva stele clipeau neputincioase printre vârfurile arborilor ce străjuiau la intrarea-n Pas. Era frig şi din nările armăsarului se ridicau spre ceruri aburi străvezii. Moşneagul îşi îndesă tichia pe creştet şi-şi netezi straiul, apoi dete pinten firav iar calul o porni la pas prin trecătoare. Nu trecu prea multă vreme şi de pe coastă începură să şuiere săgeţi. Câteva străpunseră bietul animal şi-l prăvăliră pe-o rână, prinzându-i călăreţul dedesubt. Chiuind, lotrii se porniră devale, printre steiurile de piatră cenuşie îngemănate-n strânsoare drăgăstoasă cu omătul sclipitor. Dinspre apus, de către ieşirea pasului, se ivi un car burduhănos, mânat cu mare grijă printre creste de fraţii trackha. Moşneagul fu scos de sub leşul armăsarului, i se cetluiră încheieturile mâinilor şi-ale picioarelor, şi-apoi fu vârât degrabă în cufărul dinainte pregătit.
Totul merse strună mai departe…
-Vrea apă! Pelandrul îşi iţi căpăţâna hirsută prin deschizătura coviltirului, apărând între cei doi pitici precum o arătare din poveştile cu balauri. Zice că nu poate răsufla şi că o duşcă i-ar unge gâtlejul, mai ceva decât o vadră de vin…
-Dă-i! Căpetenia, tot pelandru şi el, călărea în marginea carului cu mâna pe paloş şi ochii cercetând întruna depărtarea. Dar fii cu băgare de seamă când vei desfereca sipetul…. poate-ar fi mai bine să te-nsoţească unul dintre meşterii trackha. Adu-ţi aminte ce-a păţit Olor… Asqwannul al cărui nume fusese rostit, aducând pe chipurile tuturora umbra deznădejdii şi frica cea mai cruntă, îşi luase viaţa cu câteva ceasuri mai devreme. Vorbise cu moşneagul, nimeni nu ştie anume ce, apoi, pe când carul trecea pe lâng-o râpă adâncă şi stâncoasă, se aruncase-n gol…
Karr mâna căişorii aşa că Toran fu acela care se ridică de pe capră şi se făcu nevăzut în pântecele hărăbaiei. Din câteva mişcări sigure, jumătatea-de-om desfăcu încuietoarea şi dădu de-o parte capacul ciuruit. O mogâldeaţă cu părul vâlvoi şi straiele prăfuite îl privi dinăuntru, fără urmă de răutate, ba chiar îi mai şi zâmbi. Îl ajutară pe bătrân să se ridice şi unul dintre asqwanni îi aduse o butelcuţă cu apă sălcie.
-Frumoasă lucrătură! glăsui prinsul, măsurând cu ochi de cunoscător securea din mâinile piticului. Are şi-o soră, dacă bine-mi amintesc eu… făurită din acelaşi metal…
Toran întoarse capul spre capătul carului, unde-ar fi trebuit să se afle frăţâne-său şi răspunse mulcom, cum nu-i era felul:
-Lothan şi Quarill, bardele Premergătorului…
-L-am cunoscut pe Ordun, să ştii… gâlgâi bătrânul cu nesaţ. S-ar putea spune chiar c-am fost… hmm… prieteni… Prieteni buni, da… aşa s-ar zice! Ce vremuri… şi ce dibăcie… aşa armuri nu s-au mai văzut iar securi mai măiastre nici că s-a mai pomenit…
-Huh?! Toran nu găsea nici plăcere şi nici împlinirea de care aminteau alţii, între paginile roase de vreme pe care cărturarii de sub munte îşi aşternuseră istoria, dar orice trackha ştia prea bine că Ordun, Premergătorul, trăise în urmă cu evuri, pe când Ținuturile Răsăritene erau încă tinere. Prea mulţi ani de-ai soarelui se scurseră de când oasele sale se prefăcuseră-n pulbere, dar meşteşugul său nu-l întrecuse nimeni… Prieteni?! N-nu.. se poate… Bătrânul ce-l privea cu ochi calzi şi înţelegători vorbea nerozii, pesemne că se scrântise la tărtăcuţă de când îl trântise calul…
Înainte să-l ferece-napoi în cufăr, moşneagul mai glăsui odată şi tot pentru urechile piticului: Şi zi-mi meştere, ce s-a ales cu lucrarea de căpătâi a Premergătorului? Vocea se-auzea din ce în ce mai slab, parcă venind din pântecele pământului. Tomul Premergătorului …un singur volum, încondeiat cu har şi dibăcie, ce-adună-ntr-însul tot meşteşugul seminţiei trackha!
Când îşi luă-n primire locul la dreapta lui Karr, jumătatea-de-om avea chipul pământiu şi fălcile-ncleştate. Tomul Premergătorului s-a pierdut în adâncurile Argilului… Când Hraagul a erupt, scuipând foc înspre ceruri, scrierile au fost îngropate sub munţi de lavă şi cenuşă… Se stăpâni o vreme, îşi făcu de lucru cu cozile împletite din barbă, începu să numere stelele care-i sclipeau `napoi în ciudă, ba chiar se şi-apucă de fredonat un cântecel năstruşnic, ce-l ştia din fragedă pruncie… Nimic nu izbuti însă să-i întoarnă gândul de la ceea ce-i spuse moşneagul… dar fratelui său nu-i dezvălui nimic…
*
Nesăbuitul! În ce bocluc s-a mai băgat de data asta?! Karr măsura cu pasul covălia, sprinten ca un prâsnel, ferind dogoarea cuptoarelor, aproape plutind printre nicovale şi uneltele atârnate-n lanţuri grele de coperiş. Se stinge puţin câte puţin de dorul de casă, asta-am priceput-o de mult… Dar încă nu ne putem întoarce, n-am adunat nici învăţătură şi nici avere ca să ne-ntoarcem cu fruntea sus printre ai noştri… Iar el.. pripit cum e… Jumătate-de-om îşi scutură creştetul ca dup-un vis urât. Dar ce-i făcut, bun făcut rămâne! Suntem trackha şi cuvântul dat nu ni-l putem lua-napoi! Altă cale nu-i…
Se strecurară prin scobitura joasă ce se deschidea-n zidul de către stradă, intrarea tavernei fiind făurită anume pentru muşterii mici de statură însă laţi în pântec… De cum păşiră înăuntru, li se înfăţişă privirilor Aslo, stăpânul de la Servul Însetatului, Regele Burţilor.
-Lăudat fie Premergătorul! Iată că ne întâlnim cu bine înc-o dat’. Şi multe s-au schimbat, dar şi mai multe au rămas la fel… zâmbi ghildarul cu bunăvoinţă, dezvelind o pereche de dinţi galbeni, subţiri şi lungi, care-i porneau de sub buza de sus făcându-l să semene cu-n şoricel. Dincolo e adunarea, bunii mei! trase cu ochiul spre-o cămăruţă întunecoasă. Pesemne că acum se vorbeşte despre plată, căci i-am auzit mai devreme cum se ceartă… Toran o şi luă la picior, fără să mai aştepte. Domnia ta să mai zăboveşti oleacă! îi şopti Aslo mezinului.
Jumătatea-de-om se opri în mijlocul sălii, nedumerit pe de-o parte şi curios nevoie mare de cealaltă. Şobolanul îi citi vrajba din suflet şi-l trase de mânecă după el, într-o firidă, departe de ochi şi urechi nepoftite.
-Ascultă-mă cu luare-aminte meştere făurar! Dincolo, în odăile mele secrete, se va pune la cale-n noaptea asta o mârşăvie! Nu, nu mă întrerupe, doar ascultă-mă, căci ştiu prea bine din ce aluat eşti plămădit! Karr închise gura şi-şi înghiți nodul din gât, umeri-i căzură a neputinţă, în vreme ce Aslo continuă. Porunca vine taman din Tuernallo, Oraşul de sus al Asnarului. Stăpânii de-acolo poftesc să puie-n fiare pe-un sallohmir bătrân, un înţelept de la câmpie ce le-a pricinuit cine ştie ce pagubă… Du-te cu ei, dar ai grijă să nu-l vatăme careva pe moş, căci mare nenorocire se va abate peste toţi cei care-or lua parte la asemenea fărădelege!
Karr cugetă o clipă, mormăi precum un urs stârnit de-albine în vreme ce se-nfruptă din stup, apoi vorbi limpede, fără ascunziş:
-Fratele meu… n-are habar de toate astea… e căpos ca un berbec şi poate chiar mai tare-n ţeastă… Îmi spui despre stăpânii din Asnar iar eu te-ntreb, stăpânii tăi care-s?
-Să nu-ţi faci griji pentru frăţâne-tău! Şi-n el e-o lecuţă din aceeaşi plămadă de care-am amintit mai ’nainte, doar că la el dospeşte repejor şi câteodată se şi-arde coca de pe fund… Cât despre stăpâni… Aş vrea să-ţi pot spune mai multe dar nu mi-este îngăduit! Atâta doar să ştii, bunule meşter, că dacă pentru acest colţ de lume stăpânitorii din Asnar sunt ca nişte cetăţi cu multe turnuri şi ziduri crenelate, apoi ai mei sunt munţii-n umbra cărora sunt aşternute-acestea, de-aceea îţi mai spui odată: să nu-ţi faci griji de Toran…
*
-Cine mână căruţa?! Nu termină bine de rostit, că jumătatea-de-om se şi prelinse printre butoaie.
Eu meştere, cine altul!
-Iar dumitale-i fi…?!
Mă iartă, dar bătrâneţea mă face să-mi uit câteodată buna purtare, pe care te-ncredinţez că o aşez la mare rang, mai ales într-o tovărăşie atât de plăcută. Mă numesc Vyneer Amsur-Amir; unii-mi spun Făcătorul de minuni sau Călătorul, alţii, mai poznaşi, solomonar, sallohmir –prin aceste părţi– dar dumneata poţi să-mi spui cum doreşti… Ai de unde alege, nu-i aşa?
Karr nu mişcase-o palmă de când se pornise toată tărăşenia şi înspre el se-ntoarse cealaltă jumătate-de-om, tânguindu-se ca un prunc neajutorat.
-E-un vrăjitor! Un grindinar, un zgrebunţaş ce-ncalică balauri! Ştie de Tomul Premergătorului şi zice că l-a cunoscut pe-Ordun însuşi! M-am îndoit la-nceput dar acum, că mă gândesc mai bine…
Linişteşte-te meştere… nu ţi-am arătat până-acum că nu grăiesc doar să mă aflu-n treabă? N-ai văzut cu ochii minţii sălile cele măreţe ale vechiului Argil? Şi, mai mult, nu ţi s-a adeverit oare că Tomul Premergătorului e-aievea, şi-aşteaptă doar să fie scos la lumină?!
Mezinul încuviinţă, întărind fiecare cuvânt al moşneagului şi Toran se mai alină oleacă. Dar firea nu-i dădu pace şi trebui să-ntrebe, trebui să afle mai multe…
-Şi… de n-o fi cu supărare, preacinstite sallohmir, acu’ ce-o să se-ntâmple?
N-a fi niciun bai! Domniile voastre vă-ntoarceţi acasă, căci e vremea… da… edella imma farni iccodé… vremea isprăvilor măreţe se-apropie…
-Acasă?! Ce să căutăm acasă făr-un sfanţ în buzunare? Or răsuna Cudaii pân’ la câmpie de râsetele batjocoritoare ale bătrânilor neamului nost…
N-am zis nimic de vechiul tărâm al griphargilor, de Cudaii cei înceţoşaţi… N-ai ascultat nimic din ce-am amintit mai devreme? Sălaşul seminţiei de sub munte e-Argilul din vechime! Acolo vă veţi duce… ca să-mi găsiţi Tomul Premergătorului…
-Iar domnia ta? Încotro? iscodi piticul în continuare, deşi nu pricepuse mare lucru din bălmăjeala moşneagului.
Spre răsărit, către Grindul Novacului, la o-ntâlnire de taină cu-n tâlhar…