E vremea… e-aproape… Nu pricepu mai mult căci şoapta se rătăci-n străfundurile grotelor, unduind printre colonade şi podeţe, înfăşurându-se printre mănunchiurile de cristal lucitor, ce împânzeau tavanul precum veşmântul unui arici. Drept înainte… urmează podul peste genune… statuile… Privi mai bine de-a lungul peretelui zgrunţuros şi printre buze-i scăpă un strigăt de uimire. Cei doi războinici griphargi sclipeau în întunecime, cu ochii de smaragd şi aripile suflate-n aur, taman cum îi fuseseră descrişi de nenumărate ori, pe când era doar un prunc şi se-adunau meşterii-n covălie, la depănat amintiri şi snoave; duraţi în cremene la intrarea-n catacombe, priveghind de pe piedestaluri de marmoră neagră… Îndrăzneşte!

Îl cuprinse teama, doar o clipă o lăsă să-i dea târcoale, pe când i se dezvăluiau urmele pârjolului, apoi ochii i se umeziră şi căzu-n genunchi, căutând să-mbrăţişeze cu mintea şi braţele întreaga vedenie. Acasă… Argilul a rămas în cugetul şi-n istoria seminţiei sale drept sălaşul binecuvântat, Mahk’a’rwn, Tărâmul Fericirii, unde ordarii s-au prăsit şi-au prosperat, pe când Ţinuturile Răsăritene erau încă tinere. Apoi a venit Potopul… iar neamul jumătăţilor-de-om a pornit în bejenie, începându-şi Căutarea, dar n-au mai găsit nicăieri un locaş la fel de primitor… Palmele i se afundară într-un strat gros de cenuşă, fină ca praful-de-aur însă mai întunecată decât noaptea. „Potopul Asqwann a nimicit sălaşul seminţiei mele…” vorbele nu-i părăsiră buzele însă le auzi limpede, reci şi tăioase precum îngheţul de pe înălţimi. …coloană de foc şi pucioasă s-a ridicat până la cer, din străfundurile Hraagului, de s-a întunecat întreaga fire. Pământul s-a cutremurat, săltându-şi podoaba şi cerul s-a roşit ca para…

Porni şontâcăind, urmând coloanele cioplite-n piatradură….şi se trezi într-o sală imensă, ticsită de acareturi. Sus, sus, pe scăriţă… Căpăţâna ciufulită i se plecă pe spate, căutând scara spiralată. O geană de lumină străpunse tavanul împintenat, şi-apoi alta, şi-altele, chemându-l, susurându-i la ureche promisiuni aurite. …pe scăriţă, spre Hrota… Pătrunse-n încăpere prin podeaua zdrenţuită, plină de crăpături şi găuri, ca nişte şerpi cu fălcile căscate. Din mijloc îl întâmpină o masă grea de stejar, înconjurată de jilţuri îmbrăcate-n piei moi de jder. Aici n-a ajuns focul… Hrota a fost cruţată, şi-odată cu ea… Deasupra mesei, ancorat în patru lanţuri coclite, se află un sipet cu pereţii străvezii. Apropie-te… Înăuntrul răcliţei de cleştar stă aşezat un tom gros, sau poate doar nişte foi de pergament prinse într-o legătură de piele roasă… Se prăbuşi pentru a doua oară în genunchi, cu ochii măriţi de adoraţie-n faţa paginilor zgrunţuroase …un singur volum, încondeiat cu har şi dibăcie, ce-adună-ntr-însul tot meşteşugul seminţiei trackha! Vedenia se destramă într-o răbufnire de culori şi sunete, sălile cele mari se luminează din nou, mişunând de mogâldeţe bărboase, neobosite-n preumblarea lor, cuptoarele ard şi baroasele tocănesc, apoi totul se liniştete, se-ntunecă şi dispare.  Acum mă crezi, meştere?

 

*

 

Căscă prelung şi-apoi tresări deodată, treaz-lumină, înghiontit în coaste de-o cizmă prăfuită. Căruţa hurducăia şi scrâşnea din toate încheieturile precum un moşneag suferind iar jumătatea-de-om se ridică de-a buşilea, măsurând cu ochii cârpiţi de somn marfa stivuită cu rost: baloţii de lână fină şi sulurile foşnitare de pânză, butoaiele cu ulei ori vin; şi-n cele din urmă dădu peste cufărul lângă care stătea de strajă Karr, frăţâne-său.

Urra nagh! Ţi-am spus să-mi dai de veste când or miji zorii! Vocea groasă, hodorogită, ce vine dintr-un trup ca de copil, şi mai împuţinat aşa cum apare chircit printre poloboace, face să tremure coviltirul de piele argăsită.

Celălalt nu păru să-l bage-n seamă, zgândărindu-l şi mai tare, căci Toran al seminţiei trackha se trezea întotdeauna ursuz şi pus pe ceartă. Iar acum se deşteptase dintr-un somn neliniştit, cu vântoase, guarwi şi balauri, mai ostenit decât atunci când aţipise.

-Azar s-a prăpădit!

-Hă? Toran se preschimba într-o clipită-n stană de piatră, tare de urechi şi cu buzele cusute, când nu clincănea aurul ori se făceau socoteli de care nu se prea sinchisea.

-Ultimul asqwa, cel negricios şi cu chipul crestat, a murit pe la miezul nopţii… Iar ceilalţi doi pelandrii şi-au luat tălpăşiţa de cum mi-am întors capul…

-Pagubă-n ciuperci! Or rămâne mai mulţi galbeni pentru noi! Zâmbi larg, cu ochii sticlindu-i lacom de sub sprâncenele stufoase, pe când se scotocea-n chimir după pipă. Toran avea obiceiul să pufăie câte-o lulea de cum făcea ochi; să-l împiedici de la o asemenea desfătare ar fi fost lipsit de chibzuinţă, chiar şi pentru fratele său mai mic şi mai cumpătat. Ia stai…. încremeni jumătatea-de-om, cu muştiucul într-un colţ de gură… cine-i pe capră? Cine mână căruţa dacă n-a mai rămas niciunul?!

Karr ridică din umeri, cu chipul schimonosit într-un zâmbet neliniştitor.

Sipetul! gemu înfundat, pe când încerca să se ridice şi să se repeadă spre barda ce hodinea într-un colţ al carului, dar vlaga-i părăsi picioarele butucănoase şi jumătatea-de-om se scurse printre butoaie…

*

 

-El e, meştere Karr? Pelandrul se apropiase târâş, mlădios ca un şarpe, şoptindu-i la ureche cu voce gâtuită. Blestemată fie clipa-n care şi-a deschis gura Însemnatul! Poveştile sclavului Tar’na’aan îi înspăimântaseră pe toţi. Poate că asta le şi fusese menirea: loveşte la-nceput, întreabă de sănătate mai târziu… Doar ne-a spus limpede că viu sau mort, răsplata va fi aceeaşi… Încuviinţă înspre omul care se aşezase pe brânci, în umbra stâncii după care-şi făcuse culcuş şi-apoi gândul i se îndreptă de cealaltă parte a trecătorii, către fratele său mai mare.

Pânda nu ţinuse prea mult; soarele de-abia asfinţise şi vorbele Însemnatului se adeveriră. La intrarea-n Pas apăruse odată cu stelele un armăsar ciolănos, de pe care se zărea o formă întunecată şi subţire. Ne-a spus că-i bătrân, dar nu-l văd a se încovoia în şa iar toiagul îl strânge cu destulă siguranţă. Piticul îşi miji ochii, străduindu-se să-l zărească mai bine pe călăreţ. E singur, n-are nicio slugă care să-l însoţească… Roba lungă, purpurie chiar şi-n amurgul târziu, îi învăluia trupul arcuindu-se împrejurul pieptului. Poartă platoşă pe sub strai… cumpăni Toran cu şiretenie. Arcaşii de pe cealaltă parte or să fie uimiţi când săgeţile vor sări din trupul moşneagului, pocnind ca nişte vreascuri uscate. Iar asta îi va spăimânta pe toţi şi mai tareblestematul kutene şi limbariţa sa

 

…să nu vă amestecaţi cu alathi şi nici să nu care cumva să vă lăsaţi învăluiţi de patima jocurilor de noroc născocite de divinatorii asqwanni... Făurarul îi dăscălea pe-amândoi de mai bine de-un ceas. Cel mai trupeş ţopăia de pe un picior pe altul, ba mototolind marginea tunicii, ba oftând feciorelnic şi cotindu-şi tovarăşul care stătea drept ca un cui, cu ochii pierduţi în tavan. La vârsta bărbăţiei fiecare vlăstar al neamului de sub munte trebuie să-şi desăvârşească învăţăturile pe la celelalte seminţii, e Legea lăsată de Premergător! Nu-i de şagă cu aşa ceva! Vă veţi întoarce cu căpăţânile pline de-o mulţime de lucruri noi, multe din ele mai nefolositoare decât un lup fără dinţi într-o stână, dar cu buzunarele doldora de galbeni! Toran ciuli urechile şi pe buze-i înflori un zâmbet dulceag, ce nu zăbovi acolo mai mult de-o clipă, pe când Karr îl săgetă cu privirea.

Aşa are să facă şi-acuma! se-ncruntă piticul, frământând în mâini coada securii de luptă, Lothan cea năpraznică. O să mă măsoare cu căutătura aceea osebită, ce-o ţine pregătită anume, doar ca să-mi stârnească mie vinovăţia! Apoi o să mormăie printre dinţi: hmmm –şi-l închipuia deja cum îi stă dinainte, cu braţele încrucişate la piept– hmmm, frăţioare, de data asta ai făcut-o lată! Dar ce-i făcut, bun făcut rămâne! se linişti piticul. O să priceapă că altă cale nu-i, e ager şi… doar e fratele meu! îşi sfârşi Toran gândul, apoi se propti cu umărul în uşă, hotărât şi cu izbânda lucindu-i în ochi.

Cuptoarele dogoreau ca nişte guri de zmeu iar lângă o nicovală urieşească stătea mezinul, mânuind cu neobosire barosul, îndreptând capătul strâmb al unei potcoave. Pentru aşa ceva am pornit de-acasă, din străfundurile liniştite ale Cudailor! aproape că suspină Toran. Cai verzi pe pereţi… cu tot cu încălţările lor blestemate!  Doar de nimicuri avem parte mai nou! Nu tu o spadă de-ascuţit ori o platoşă de netezit, doar lame de plug boante, târnăcoape frânte şi sape tocite… şi potcoave… mulţime de potcoave blestemate…

-Frăţioare… Karr se opri din bocănit, îşi trecu braţul peste frunte şi se întoarse încet, precum o ţestoasă de pe plajele strălucitoare ale Întinsului de Ceaţă. Avea chipul ostenit, însă ochii îi străluceau ca nişte felinare. E fericit! El se mulţumeşte cu puţin… Dar au trecut deja prea mulţi ani de când ne-am părăsit neamul, iar galbenii promişi sunt la fel de nevăzuţi ca ielele din poveşti! Cât despre-nvăţătură… Aşa nu se mai poate!

-Spune-mi că n-ai făcut iar vreo boacănă… Vorba ce-i stătea pe limbă se izbi de înfăţişarea jumătate mulcomă, jumătate hâtră a celuilalt.

-Nu…

-…ori te-ai luat la harţă cu vreun breslaş…

-Nee..

-… sau ai pierdut iarăşi la Război? Ţi-am spus de-o sută şi de-o mie de ori, c-acela nu-i un joc nimerit pentru tine! Acolo trebuie să cugeţi adânc şi să fii cumpătat, nu să-ţi avânţi în luptă toate piesele, încă de la prima mişcare…

-Nu-uh…

-Atunci?!?

Toran îi zâmbi senin şi curtenitor, ca un peţitor în faţa socrilor, apoi trânti câteva vorbe repezite, ce-i ţâşniră taman din străfundurile pântecelor, într-atât de gros şi de aspru îi sună glasul:

-Am dibuit o slujbă ce-o să ne facă pe-amândoi putred de bogaţi!

 

*

 

Înăuntrul încăperii strâmte se zăreau câteva siluete înconjurând cufărul, preumblându-se ca nişte jivine-ntr-o cuşcă. Fraţii trackha se aflau şi ei acolo, ţinându-se mai la o parte de ceilalţi, asqwannii şi pelandrii năimiţi de slujitorul însemnat. La minunăţia din lemn, aramă şi aur le zăboveau tuturora ochii iar Toran era tare mândru; el alesese lemnul de brad, precum şi vătuiala ce îmbrăca pereţii minunăţiei şi-apoi forjase metalul galben-roşietic. Lâna cea mai moale şi inul cel mai fin, aramă şi aur pentru trăinicie şi frumuseţe, lucru meşteşugit, ca pentr-un prinţişor! Karr născocise mecanismul broaştei, geluise scândurile şi le adunase laolaltă-n îmbrăţişarea fâşiilor de aur roş şi la urmă tocmise găurile mititele din capacul cufărului. Doar nu l-om lăsa să se înăbuşe în asemenea cămăruţă măiastră, cugetaseră amândoi fraţii, pe când lucrarea se apropia de sfârşit.