Firicelul enervant ce i se prelingea pe ceafă, căzând apoi cu zgomot surd pe hârtia din poală, îi dădea de înţeles că mantaua ce-l acoperea, trebuia înlocuită curând cu una nouă. Băiatul îşi şterse gâtul, pipăi cu degetul spărtură din haină, apoi îşi trecu palma cu fermitate peste fila umedă a pliantului, gest ce produse uscarea paginii.
Era un tânăr slăbuţ, de statură medie, cu păr cenuşiu, trăsături efeminate, dar privire ageră şi glacială. Deşi era un norocos căci mai găsise un mijloc de transport pe acea ploaie torenţială, nu părea să se simtă avantajat în vreun fel, barcagiul putea să jure chiar că băiatul n-ar fi fost mai posac în bătaia vântului şi a ploii decât era acum, la adăpost.
De când se urcase în barca lui, abia de rostise zece cuvinte, preferând să citească broşura profeţiei decât să discute cu barcagiul. Omul încercă în două rânduri să deschidă subiectul despre Clepsidra către care se îndreptau, dar Lyan îi dădea răspunsuri evazive, care-i potoleau limbuţia.
Curând ajunseră la vâltoarea ce străjuia cele două şiruri de stânci cu forme omeneşti, ce însoţeau drumul spre insulă. Barcagiul se gândi să-şi şantajeze clientul aşa cum făcea cu toţii nebunii ce ţineau să atingă învelişul Clepsidrei, dar băiatul i-o lua înainte:
– Da, merg mai departe şi plătesc mai mult, răspunse el plictisit la întrebarea nerostită.
Omul rămase mut de uimire şi convins fiind că băiatul trebuie să fi fost vreun vrăjitor ceva, scuipă în palme şi se strădui să mânuiască cât mai bine ambarcaţiunea ca s-o scoată frumos până la prima statuie.
După cum scria în broşura, cele două rânduri de stânci erau de fapt, cei nouă ostaşi care legaseră Clepsidra şi fuseseră pedepsiţi de Zalmoxe pentru îndrăzneala lor. Şirul din stânga cuprindea primele cinci statui, iar cel din dreapta, pe celelalte patru.
Stânca care deschidea şirul era şi cea mai înfiorătoare. Un soldat burtos, ce-şi ţinea braţele într-o poziţie ciudată, de parcă ar fi încercat să se ferească de ceva nevăzut şi impunător. Gura lui deschisă larg şi ochii măriţi în orbite exprimau un urlet surd, alimentat de o groază teribilă.
– Condu-mă, te rog, la suită. Eu voi coborî singur pentru câteva minute; tu poţi lua o pauză, adăugă cu calm.
Statuile ce formau suita regelui se aflau în faţa Clepsidrei, în mijlocul celor două şiruri de ostaşi. Barca se strecură uşurel printre stânci şi se opri în dreptul insulei. Lyan cobori pe mal, apoi se întoarse spre om.
– Aşteaptă-mă aici, te rog, nu lipsesc mult. Şi încă ceva, să nu spui nimănui ce vei vedea în clipele următoare…
Barcagiul încuviinţă, luând punga din mâna băiatului.
– Aici mă găseşte domnul.
Din Suita lui Dapix nu mai erau acum decât regele, ministrul de externe şi paharnicul. Nobilii şedeau pe scaune de piatră, în jurul unor de stâlpișori, ce trebuie să fi fost cândva picioarele unei mese ce se năruise, în timp. Statuia lui Dapix, din electrum curat, se găsea într-o stare excelentă spre deosebire de ministru şi paharnic, stânci de argint şi de cupru, ce aveau unele lipsuri – unuia i se scorojise nasul şi un obraz, iar altuia i se sfărâmase braţul drept şi o parte din cap. Era o suită jalnică.
Lyan cercetă puţin statuile, apoi scoase din buzunarul hainei un fel de medalion pe care îl balansă de două ori înspre bula inferioară a Clepsidrei. Omul îl privea cu încordare, sigur că e vorba de nişte vrăji nemaipomenite.
Într-adevăr, de fiecare dată când medalionul se balansa înainte, în perdeaua fluidă apăreau scântei roşiatice, ca şi cum obiectul s-ar fi lovit de un zid invizibil şi impactul ar fi produs scântei.
Omul căscă gura de uimire. Nu îndrăzni să-l întrebe pe băiat ce făcea acolo.
La a treia ciocnire, se deschise brusc o poartă ireală şi limbile unei vâlvătăi linseră mantaua băiatului. Acesta se feri îndărăt cu ţipăt ca de copil şi rosti nişte cuvinte ce închiseră poarta. Barcagiul sări în picioare, speriat, strigând la băiat.
Acesta îi făcu semn că n-are nimic şi repetând operaţia cu medalionul, la vreo doi metri mai spre stânga, deschise acum o altă poartă, iar omul putu să vadă un hol cu făclii aprinse, agăţate de-a lungul pereţilor. Băiatul arunca o privire către el, apoi paşi pe acel hol şi dispăru…
Lyan intră, iar poarta se închise în spatele lui. Palatul lui Dapix. Băiatul traversă holul şi intră în a cea de-a doua cameră de pe partea dreaptă. Se vedea că mai fusese pe acolo şi altă dată.
Odaia nu avea ca mobilier decât o masă cu scaun, un dulap, un pat şi o sobă. Aceasta era camera Vistrei, regina îndrăgită de zeu.
Băiatul se apropie de fereastră şi zâmbi fără să vrea, văzând aceeaşi Clepsidră din prezentul său, dar fără statui. Deodată se auziră paşi şi tânărul se întoarse spre uşă.
Intră o femeie înaltă, cu părul lung, blond, pieptănat cu cărare pe mijloc şi strâns în coc bogat la spate, coafura obişnuită a femeilor dace. Purta o rochie simplă, lila, dar multe brăţări pe încheieturi, braţe şi glezne. Ochii erau de un albastru marin, iar în colţul pleoapelor avea câte o camelie tatuată, a cărei codiţă se întindea peste pomeţii Vistrei. Diadema de pe fruntea-i lată poseda şi ea tot flori de camelie, iar în mijloc, un dracon.
– Stai jos, băiete, îl rugă femeia, iar Lyan se aşeză pe scaun, privind-o curios.
După asta, păru să uite de prezenţa tânărului şi aşezându-se pe marginea patului, se aplecă şi deschise cufăraşul de lângă el. Scoase din el o oglindă, în care începu să se uite, visătoare.
La un moment dat, pe peretele din dreapta ferestrei, apărură nişte pete întunecate. Din petele acestea, contopite, se născu umbra unui trup omenesc şi aproape imediat, de pe perete coborî Decaforus însuşi, fiul zeului.
– Stăpâne, murmură femeia şi ridicându-se în grabă, se aruncă în genunchi şi stătu astfel, cu fruntea-n ţărână, până ce zeul o apucă de umeri şi o ridică înapoi pe pat.
– Te ascult, stăpâne, rosti ea.
– Regina scumpă, linişteşte-te! spuse zeul, rămânând în picioare, în faţa ei. Am venit să te avertizez asupra unor lucruri ce se vor întâmpla chiar mâine şi de care vreau să te cruţ.
– Stăpâne… murmură ea, copleşită.
Decaforus se aşeză lângă ea, pe marginea patului. Trupul femeii fu scuturat de un fior uşor şi atunci când găsi puterea necesară, îşi întoarse privirea către zeu şi îi zâmbi.
– Vorbeşte, stăpâne!
– Copila mea, mâine e sâmbătă şi după cum a promis soţul tău, regele trebuie să bea cele şase pahare în cinstea părintelui meu.
– Iubit fie Zalmoxe, de toată suflarea! spuse Vistra, atingându-şi diadema şi apoi, buzele.
Lyan râse pe înfundate.
– Ca în fiece zi, va da şi mâine un banchet în fata Ceasornicului… Băuturi, muzică, tot ce-i pe placul hedonistului Dapix. Numai că mâine va invita la banchet un prieten din altă ţară, care-l va ispiti să încerce să se eschiveze, la momentul închinării paharelor.
– Vai de mine! Dar asta îl va supăra pe tatăl tău!… se sperie femeia.
– Normal. Regele tău se va declara stăpânul suprem al acestor meleaguri. Ba mai mult, într-o clipă de nebunie, va ordona slugilor să priponească zdravăn clepsidra.
– Nu, asta nu se poate!!! se îngrozi Vistra.
– Oricum, tata s-a săturat de supuşi pământeni, nu va ezita să facă rău. Mamă, şopti el, luându-i mâna, tu eşti înţeleaptă, vei ştii să-l sfătuieşti să nu dea porunca asta necugetată. Cât timp nisipul va curge mai departe în Clepsidră, Aeternumul e în siguranţă.
O sărută pe frunte, apoi se ridică să plece. Lyan îl urmă.
– Ia-mă de braţ, micuţule, îi şopti Decaforus, zâmbind, pe când treceau prin zid.
Ajunseră într-o cameră goală, ca o celulă, cu un pat şi o vatră aprinsă. Era odaia zeului.
– Probabil te întrebi de ce o iubesc, vorbi Decaforus, contemplând oraşul de sus, de la fereastra camerei – un muşuroi de furnici. Fiindcă e muritoare, cum a fost şi mama mea… Dar tata e foarte gelos şi bănuind-o pe nedrept că i-ar fi fost necredincioasă, a înjunghiat-o şi-a aruncat-o din cer.
Decaforus îşi acoperi faţa cu palmele, suspinând.
– Dar ea nu l-a trădat!! Aşa că în momentul căderii în abis, s-a petrecut ceva ce i-a dovedit nevinovăţia: trupul i s-a metamorfozat, preschimbându-se într-o imensă grădină cu tot soiul de flori. Pe urmă, aşezarea a fost populată de neamuri getice, care au numit-o Aeternum, iar zămislirea lui aproape planetară, a făcut din ea un oraş atipic, cu un relief şi o climă nemaiîntâlnite.
Totul era bine; mă jucam cu doica, ce-mi povestea despre mămica mea şi cu clepsidra aceasta, un bibelou pe care ea îl adorase. Dar tata a trebuit să se însoare din nou, continuă el, mâniindu-se, şi femeia aia mi-a aruncat jucăria în ţărâna Aeternumului, geloasă fiind pe amintirea mamei. Am plâns până ce tata a coborât să-mi ia jucăria, dar s-a întors fără de ea; suportul piramidal se înfipsese adânc în sol şi părintele meu s-a văzut nevoit să renunţe.
Atunci, m-am mulţumit s-o privesc de aici, de sus. Ceasornicul şi furnicarul acesta pe care-l văd zilnic, au devenit în timp speranţa mea de viaţă, căci priveliştea mă liniştea şi îmi dădea putere să continui. Mi-am dorit atunci ca Aeternumul să nu fie vizibil decât pentru anumiţi călători, iar cei care părăseau oraşul să nu mai aibă posibilitatea de a se întoarce vreodată înapoi, să le fie ascuns aşa cum le era şi celorlalţi. Şi asta pentru că e al meu, unica mea amintire maternală.
– Da, dragule, noi suntem jucăriei tale, soldăţei de plumb, murmură Lyan, ironic.
– Zeul a vrut s-o urăsc pe mama, dar eu n-am putut: dacă florile sunt minunate, atunci şi ea a fost bună…
Decaforus se aşeză pe marginea patului. Lyan se apropie de fereastră, oftă adânc, apoi ridică din umeri şi se cocoţă pe pervaz. Brusc, se ridică în picioare, de parcă ar fi vrut să sară.
– Dacă vrăjitorul m-a minţit, cât îmi e de drag, îl bântui şi îl fac să vină după mine în iad, zise băiatul şi se aruncă în gol.
Se trezi în faţa mesei, unde Dapix cu suita sa îi încuraja pe ostaşi să tragă cu putere de sforile cu care legaseră Ceasornicul. Vistra, îngenunchiată lângă rege, îi cuprinsese braţul cu mâinile şi se ruga de dânsul s-o asculte. Însă Dapix n-avea ochi decât pentru soldaţi şi pentru băutură din cană; râdea şi striga la soldaţi.
– Stăpâne! Stăpâne, ce să fac?… murmură ea, uitându-se spre cer.
– Am cerut îndurare, se auzi vocea lui Decaforus de undeva, din neant. Dar oare merită?…
Un cutremur mare se porni dintr-o dată. Mesenii ce nu se dezmeticiseră îndeajuns pentru a se putea apăra, fură preschimbaţi în stane ca să petreacă pe vecie, fiecare după rangul său.
Lyan urmări cu respiraţia tăiată cum Dapix se transformă în piatră, de la cizme până la cuşma de pe cap. Regina plângea, îngrozită.
Grindina cât pumnul avea să surpe oraşul. După ce i-a pedepsit, Zalmoxe a eliberat Clepsidra.
– Când ceasul se va opri pentru a doua oară, Aeternumul va pieri cu adevărat, nimeni nu-l va mai îndupleca pe zeu să nu-l distrugă, îşi spuse Lyan, care se ascunsese sub masă, uitându-se cu spaimă la acea liotă înnebunită, ce-şi căuta scăparea. Orice am face noi, acest final este inevitabil.
Curios, dar sub masa regelui, era ferit de orice. Decaforus apăru dintr-o dată, strigând-o pe regină.
– Nu ţi-e teamă, nu?… îl întrebă pe Lyan, aplecându-se şi atingându-i părul.
Zeul începu s-o caute pe femeie şi în final, o găsi strivită sub greutatea unei coloane prăbuşite şi mult prea târziu pentru a o mai putea salva. Lyan îşi aminti că se zicea că ar fi îngropat-o la rădăcina clepsidrei, iar el ar fi rămas în Aeternum pentru totdeauna, ca să vegheze asupra celor două iubiri ale sale.
Barcagiul tresări, când îl văzu pe Lyan ieşind prin poartă.
– Ce, nici uşa aia nu era bună?…
– De ce mă întrebi? spuse băiatul cu prefăcută curiozitate.
– Păi, abia aţi intrat şi aţi ieşit afară. Unde duc porţile astea?…
– Parcă te-am rugat să uiţi ce vei vedea pe această insulă…
– Normal că uit, nici nevastă-mea n-o să mă creadă şi doar sunt om serios.
– Du-mă în oraş, îl rugă băiatul. Acum nu mai este nici o grabă, adăugă el cu tristeţe.
– S-a făcut, domnul, zâmbi omul, primind a doua pungă.
Vrăjitorul avea să fie dezamăgit de eşecul acestei incursiuni în trecutul Aeternumului, dar trebuia să înţeleagă că ce fusese odată scris, nu se putea schimba nicicând.
Lyan urcă şi barcagiul îşi reluă drumul molcom printre statuile funebre.