Huruitul nu se mai auzea, dar eu nu îndrăzneam încă să-mi desprind mâna de cea a tatălui meu. Apoi, la un moment dat, am simțit cum mâna lui devine moale, fără vlagă. Parcă aș fi ținut în mână o simplă bucată de carne. Mi-am ridicat ochii alarmată. Privirea lui era ațintită în gol, lipsită de orice scânteie care mi-ar fi dat de știre că trăiește. Mi-am lipit urechea de pieptul lui. Inima îi bătea în continuare puternic. L-am strigat pe nume, dar nu mi-a răspuns. I-am spus că nu avea nici o urmă de umor dacă se comporta astfel. Degeaba. Speriată și furioasă în același timp, l-am împins. A căzut într-o parte fără nici o încercare de a se eschiva de impact. Capul i s-a lovit de o piatră și un firicel de sânge a început să i se scurgă pe tâmplă.
Probabil din cauza durerii, a început să bâiguie sunete incoerente. S-a ridicat în patru labe și a început să înainteze mecanic către râu. M-am așezat în calea lui și am încercat să-i schimb traseul, dar nu a fost cu putință. Era mult mai puternic decât mine. M-a înlăturat fără nici cel mai mic efort și și-a continuat drumul imperturbabil. Am început să țip ca o apucată. Crizată, îl loveam, îl împingeam, făceam tot ceea ce eram în stare ca să-l opresc. Inutil. În mai puțin de un minut, a intrat în apă și a continuat să înainteze până când nu l-am mai văzut.
I-am zărit corpul, mai târziu, agățat în crengile unui copac ce se apleca deasupra apei, însă nu am îndrăznit să mă apropii. Nu vroiam să-l văd așa. Eram dărâmată. În mai puțin de 24 de ore îmi pierdusem ambii părinți. Un imens sentiment de culpabilitate mă măcina. Dacă nu l-aș fi împins, ar mai fi pornit oare înspre râu? Eram vinovată de moartea tatălui meu sau a ceea ce mai rămăsese din el.
Cel puțin mama încă mai trăia (sau așa speram) undeva în mijlocul oamenilor aflați în fostul oraș. În transă, m-am îndepărtat de râu îndreptându-mă către aglomerația de oameni. Bănuiesc că atunci a fost clipa când am ridicat caietul observat pe malul râului puțin mai devreme.
Cum am putut să-mi mențin cumpătul când am ajuns ″acasă″? Nu știu. Cu greu aș putea descrie ceea ce vedeam. Numai cineva cu o imaginație extrem de bogată ar putea să-și închipuie grotescul ce mi se înfățișa.
Instantaneu, mi-am adus aminte de vorbele profesorului de biologie la una dintre lecții: ″Omul este mândria din vârful lanțului trofic″. După ce ne-a explicat despre ce era vorba, m-a pufnit râsul privind unul din exemplarele mândre de care vorbea. Chel și bondoc, puțin adus de spate, cu niște ochelari mari de vedere care săltau la orice mișcare pe un nas enorm, profesorul era departe de imaginea speciei pe care el o situase în vârful acestui lanț.
Iar acum, toată această mândrie era redusă la o masă amorfă de corpuri aflate într-o mișcare haotică, fără niciun țel. Cei care supraviețuiseră până în acest moment ofereau un spectacol jalnic și îngrozitor în același timp.
Peste tot se zăreau cadavre. De la poalele dealului, de unde ne retrăsesem doar cu câteva zile în urmă nu reușisem să disting totul clar. Mulți dintre cei pe care îi crezusem în viață sucombaseră, unii de spaimă (după figurile lor îngrozite), alții din cauza propriilor semeni (am observat numeroase urme de violență). Dar cel mai crud lucru a fost să-i observ pe cei încă rămași în viață. Am văzut oameni care mușcau din alți oameni (vii sau morți) doar în virtutea unor mișcări mecanice. Am văzut oameni care se mutilau sau care îi schilodeau pe alții. În fața mea, la un moment dat, cineva a ridicat o piatră și a început să se lovească în mod repetat cu ea în cap. Începuse să țipe de durere dar asta nu l-a împiedicat să se lovească în continuare până când a căzut la pământ într-o baltă de sânge. Altcineva pornise să meargă într-o direcție oarecare și s-a lovit de unul dintre castanii aflați la intrarea fostului nostru bloc. Cu fața proptită de scoarța copacului continua să-și ridice picioarele unul după celălalt și să meargă în gol. Alții stăteau pur și simplu întinși pe jos și doar mișcări sporadice, necontrolate, îți dădeau de știre că încă trăiesc. Nu am putut să zăresc nicăieri, trădate de vreo mișcare sau privire, semne de rațiune sau măcar instinct. Totul în fața mea se reducea la un număr impresionant de carcase umane însuflețite doar de scânteia vieții.
Nu știu cât timp am petrecut acolo și când am ajuns înapoi pe deal. M-am trezit doar că mă uitam fără nicio noimă la caietul pe care-l cărasem peste tot cu mine.
Am simțit că trebuie să scriu. Trebuia să las o ultimă mărturie a ceea ce s-a întâmplat aici. Am mai spus-o și înainte, nu cred că cineva va citi vreodată aceste rânduri, dar pur și simplu nu știu ce altceva mai bun aș avea de făcut.
Acum nu mă mai interesează nimic decât să pot termina la timp ceea ce mi-am propus. Știu că probabil mâine va dispărea și ultimul cerc, dar pentru mine nu mai contează ce va aduce (iar pentru ceilalți, cu atât mai puțin).
Scriu fără întrerupere și mă opresc doar atunci când se aude huruitul. Îl aștept să treacă pentru că mă deranjează. Dispare și ultimul cerc. Nu mă preocupă ce se întâmplă. Cu ochii încă în caiet am pentru câteva secunde (nu știu cum) imaginea dezolării totale.
O liniște nefirească se întinde la nesfârșit. Străbăte locurile unde altădată viața pulsa în marile aglomerații urbane, se prelinge de-a lungul plajelor pustii de care niciun val nu se mai sparge, traversează întinsele stepe înnegrite total de absența vegetației, înaintează pe firele văilor în munți doar pentru a descoperi mormane de piatră tăcute. O imensă pânză a tăcerii ce a cuprins întreg Pământul și căreia i-a căzut victimă viața însăși. Extincția totală.
Ați fost vreodată singuri? V-ați simțit vreodată părăsiți? Știu că nu mai există nimeni care să răspundă la aceste întrebări, dar țin să îi contrazic pe toți cei care au răspuns cândva sau care ar fi putut răspunde vreodată afirmativ. Sunt singura în care mai pâlpâie focul vieții. Poate au mai fost situații în care credeam că sunt abandonată, la fel ca mulți alții, însă nimic nu poate depăși intensitatea acestui moment. Am reușit să decimăm alte specii? Ne-am decimat între noi? Banalități față de situația prezentă. Simt că mă prăbușesc în gol — fără niciun rost, fără niciun viitor.
Mă opresc iarăși din scris. Ceva se întâmplă. Nu mai sunt singură. Nu zăresc pe nimeni și totuși simt cu acuitate că în preajma mea se mai află cineva. Apoi, sunt înconjurată… invadată… de o altă conștiință? de o entitate? Cuvintele sunt insuficiente pentru a putea descrie prezența sesizată mai devreme. Corecție. Nu una, ci două prezențe. Diferențele între noi sunt incomensurabile. Mă gândesc la o căruță care încearcă să folosească pentru deplasare combustibil nuclear și, totuși, discrepanțele despre care scriu sunt atât de imense încât nici această comparație nu mă ajută deloc să cuprind cu mintea ceea ce mă înconjoară. Între cele două entități are loc un schimb (o comunicare?) sesizat și de mine. Realizez că, intenționat, sunt lăsată să iau parte la acest schimb. Totul parcă se petrece în afara timpului și a spațiului, în afara a orice cunoscut până acum de om.
Mai jos am încercat să traduc acest schimb în termeni inteligibili omului deși îmi dau seama că ceea ce fac acum este inutil (sunt singura care a mai rămas) și nu reprezintă nici măcar o copie palidă a acestei comunicări (unele nuanțe le-am interpretat ca forme de ironie, însă nu știu dacă am procedat corect).
― Nu ai niciun regret?
― Chiar tu ai recunoscut că Pământul este damnat. Mai devreme sau mai târziu, oamenii tot aici ar fi ajuns. Cu singura deosebire că metodele lor ar fi fost diferite și reușita le-ar fi aparținut în totalitate. Iar mie nu-mi place să rămân fără ocupație.
― Mai devreme sau mai târziu, dar în niciun caz acum.
― Aaaa… tu ai fost cel nemulțumit de specia asta ciudată pe care ai creat-o. Tu ai fost acela care mi-a spus că omul în egoismul, ignoranța, nepăsarea și lipsa lui de discernământ va ajunge să distrugă în cele din urmă totul. Eu doar am grăbit puțin lucrurile îndeplinind, să spunem așa, o simplă formalitate de bun simț. Și nu poți să nu afirmi că am făcut-o cu stil.
― Dar ai distrus totul, absolut totul, nu numai specia umană…
― În caz că nu m-ai ascultat, adineaori pe tine te citam: ″Omul în egoismul, ignoranța, nepăsarea și lipsa lui de discernământ va ajunge în cele din urmă să distrugă totul″. Vezi? Ți-am îndeplinit doar profeția. Oricum nu-mi place când încerci să mă minți.
― ….?
― Da! Ce te uiți așa la mine? Una dintre creaturi a scăpat (e vorba de mine). E adevărat, nu ar fi supraviețuit operei mele așa că a fost nevoie să intervin puțin. Să o protejez într-un fel. Știi prea bine că întotdeauna păstrez câte un exemplar al tentativelor tale nereușite. Ai grijă, menajeria în care îți colecționez eșecurile este în creștere. Poate ar trebui să te lași păgubaș.
— O singură ființă…
— … protejată, totuși, și căreia i-am dat și un rost. Va nota mereu și mereu cele petrecute. Îmi place să-mi observ lucrările prin ochii altora… E drept că am ales un exemplar prea tânăr așa că am fost nevoit să-i îmbunătățesc anumite structuri mentale pentru a-și îndeplini menirea.
― Erau ființe raționale…
― Recunosc, prezența rațiunii la această specie a fost un element nou pe care nu l-am luat în calcul. Ai fost aproape. Hmmm… Amândoi am neglijat reacțiile celuilalt. Nici tu nu ai observat ― decât atunci când era prea târziu ― că rațiunea cu care i-ai înzestrat a fost pusă în slujba propriilor instincte. Iar în aceste instincte am sădit germenii distrugerii. Frumoasă riposta, nu?
― Bine. Ai câștigat și de această dată.
― Pari oarecum dezamăgit. O luăm de la capăt? Ca de obicei, tu vei fi cel care va alege locația și forma de viață. Poate vei avea mai mult noroc acum.
Ana sări din pat ca electrocutată. Respirația grea și șuierătoare era însoțită de picături mari de sudoare ce îi curgeau pe față. Duse mâna la spate și își simți cămașa de noapte udă leoarcă. Afurisitele ăstea de coșmaruri. De când se mutaseră nu-i mai dădeau pace deloc.
Pașii mărunți, însoțiți de un ciocănit ușor în ușă, se auziră de afară, de pe hol. Înainte de a apuca să răspundă, în încăpere își făcu apariția mama cu o cană de ceai din care ieșeau aburi îmbietori.
― Observ că te-ai trezit deja. Vezi să nu întârzii ca de obicei pentru că de data asta nu mai pot să te aștept. Am o întâlnire importantă, așa că astăzi trebuie să ajungi și tu la școală la timp.
Ana nu mai zâmbi ca de fiecare dată la gluma pe care o făcea mama sa dimineața, lucru observat și de ea.
― Să nu-mi spui că iar ai avut coșmaruri, se încruntă ea.
― Ba da, recunoscu cu o mină ușor vinovată Ana.
― Ce ai mai visat de data asta? o chestionă mama.
― Nu prea mai țin bine minte, minți ea. Era ceva legat de sfârșitul lumii, de o discuție între două persoane pe care nu le puteam vedea ― dar care discutau despre sfârșitul lumii. Și mai era implicat într-un accident urât, nu știu de ce și cum, și George, băiatul vecinilor.
― Lasă, că știu eu de ce, zâmbi mama oarecum ușurată la auzul ultimelor cuvinte. Nu va fi niciun sfârșit de lume dacă el nu te bagă în seamă. Tu ești încă prea mică, iar el a trecut de vârsta la care fetele existau doar ca să fie trase de păr.
― Dar nu despre asta este vorba, roși Ana instantaneu. E vorba că nu mai pot dormi noaptea, se plânse ea încercând să schimbe subiectul.
― Probabil e din cauza mutatului prea des, recunoscu mama. Oricum, va trebui să am o discuție cu tatăl tău. În continuare cred că salteaua asta cu apă pe care dormi îți tulbură somnul și-ți provoacă coșmarurile.
― Nu cred. Știi și tu că doctorul i-a spus tatei de efectele benefice ale saltelei. Iar mie chiar îmi place să dorm pe ea.
― Mă cam îndoiesc eu de cunoștiințele vraciului ăluia, vorbi mai mult pentru sine mama. Haide, treci în baie să te speli. Ne vedem jos într-un sfert de oră, stabili ea plecarea.
Ana așteptă să rămână singură, apoi se repezi la cana cu ceai aburind încercând să bea cât mai mult, fără să se frigă, din lichidul fierbinte. Încă nu-i trecuseră de tot fiorii coșmarului. Se duse la geam și-l deschise larg pentru a lăsa loc realității de afară să-i inunde camera.
Zgomotele obișnuite ale dimineții, fură sparte de un scârțâit puternic de roți prevestitor de rele și de țipetele ascuțite ale oamenilor de pe stradă care se strângeau grăbiți, ca atrași de un magnet uriaș, la locul accidentului.
Ana scăpă cana din mână, iar aceasta se sparse vărsându-și conținutul fierbinte peste picioarele-i goale. Ea nici măcar nu simți acest lucru. Privirea îi rămase pironită în stradă, în locul unde zăcea pe jumătate îngropat sub o mașină, George, vecinul ei. Mâna acestuia plină de sânge i se mișca spasmodic, ca și cum ar fi încercat să descrie tainice hieroglife. Lângă el, imobilizat într-un scaun cu rotile, un cerșetor desenă cu vârful degetului arătător șapte cercuri concentrice care începură să se înalțe ușor în aer.