M-am trezit din somn proaspătă și odihnită semn că dormisem destul de mult. Părinții nu erau lângă mine și pentru moment am avut aceiași reacție ca în zilele de week-end: să mă întorc pe partea cealaltă și să mă lăfăi ceva vreme până ce alungam definitiv somnul. Apoi, realitatea năvăli necruțătoare peste mine. Din bucătărie, mama strigă ceva în aceeași limbă aspră, auzită și ieri, pe care nu am putut-o asimila nici în ruptul capului cu constituția ei fragilă. Am auzit și răspunsul tatei care încerca să-i explice că nu înțelege nimic din ce-i spune.
În silă, am coborât din pat să văd despre ce era vorba (nu că aș fi reușit eu să o înțeleg pe mama, ci doar din obișnuință). Am bănuit că existau ceva divergențe legate de conținutul sau poate cantitatea de hrană pe care ne-o puteam permite la micul dejun deoarece, atunci când am intrat peste ei, amândoi țineau de câte un capăt singura cutie de lapte pe care o aveam în frigider.
Nu m-am băgat în dispută. De obicei, ori de câte ori încercam să intervin într-o neînțelegere casnică de-a lor, sfârșeam ca eu să fiu cea pedepsită, ca și cum eram singura vinovată de certurile lor.
Apariția mea a avut însă darul de a-i calma de această dată. Ca într-o înțelegere între muți, fără ca nimeni să scoată niciun cuvânt, ne-am așezat la masă și ne-am ghiftuit cu un mic dejun pe cinste. Nu știu de ce nu am făcut niciun fel de economie la mâncare, nu știu de ce ne-am comportat ca într-o dimineață normală, dar bănuiesc că fiecare dintre noi, în felul lui, se gândea la posibilitatea că aceasta putea fi una dintre ultimele noastre mese. După ce am terminat, mama s-a apucat să strângă vasele în timp ce tata, cu un oftat de mulțumire și o scobitoare între dinți, a început să bată darabana cu ochii ațintiți în gol. Era felul lui de a-și face siesta. Am avut pentru un moment impresia că totul nu este decât o mare glumă sau, mai degrabă, că am fost victima unei farse universale, iar acum lucrurile au revenit la normal. Doar tăcerea mamei ― care de obicei în acest moment recapitula cu o voce plină de energie programul de peste zi al familiei ― era singurul semn că lucrurile stăteau altfel.
― Tati, cum crezi că o să se termine totul? am dat glas gândului care mă frământa de ceva vreme.
― Nu am nici cea mai vagă idee. Dacă ceea ce spui tu este adevărat, înseamnă că mai sunt patru zile, inclusiv acesta, în care se va petrece câte ceva. Trebuie să așteptăm sfârșitul perioadei, iar apoi lucrurile se vor clarifica într-un fel sau altul, deși am o presimțire că nu are să ne fie deloc ușor. E de ajuns să arunci o privire afară pentru a vedea că multe din ceea ce-am obținut și construit de când ne-am ridicat în două picioare au dispărut ca șterse cu buretele în ultimele trei zile.
― De când ne-am ridicat în două picioare? l-am întrebat nedumerită.
― Vroiam să spun de când maimuța a devenit rațională transformându-se în om și cucerind pământul, încercă el să mă lămurească într-o notă pedagogică. Ascultă, să mă anunți neapărat dacă începi să auzi huruitul de care tot vorbești. Nu vreau să fim prinși nepregătiți indiferent de ce s-ar întâmpla.
De parcă ai putea tu sau oricine altcineva să facă ceva. M-am ferit, mirată de ce îmi trece prin cap, să dau glas acestui gând. Cumva gândul nu-mi aparținea ― ca și cum o voce străină insinuată în capul meu se apucase să dea verdicte (pentru a doua oară mi se întâmpla așa ceva).
― Pot să mă retrag la mine în dormitor?
― Desigur, dar să lași ușa deschisă ca să te pot vedea, îmi răspunse cu un zâmbet blând tata.
Am încercat să-mi găsesc o poziție cât mai confortabilă pe salteaua mea de apă și, cu privirea pironită în tavan, am început să număr. Următoarele ceasuri s-au scurs într-o așteptare chinuitoare ― probabil la fel de greu ca cele ale condamnaților la moarte care se trezesc în dimineața execuției.
Când a început să se audă huruitul am răsuflat ușurată. Nu mai trebuia să aștept. L-am strigat pe tata care, a venit, m-a luat de mână și împreună ne-am îndreptat către mama. Nu ne-am vorbit nimic, dar privirile noastre ne trădau frica. Ne-am strâns toți trei într-o îmbrățișare (ultima îmbrățișare oare?), iar eu am închis ochii.
― S-a întâmplat ceva? am deschis eu ochii cu teamă atunci când huruitul se potoli. Nu aveam niciun chef să plec de lângă ai mei ca să mă uit pe fereastră. Cu siguranță și cel de-al patrulea cerc dispăruse.
― Nu știu, mi-a răspuns tata, dar dacă nu s-a schimbat încă nimic bănuiesc că nu vom mai avea prea mult de așteptat (începuse să mă creadă!).
Avea dreptate. Nu am mai avut prea mult de așteptat. Totul s-a petrecut extrem de repede. Poate nu a durat nici o secundă. Acum eram în sufragerie, doar noi trei îmbrățișați, iar în următoarea clipă ne-am trezit în mijlocul unui câmp alături de o mulțime de alți oameni. Am recunoscut printre ei o parte din vecinii noștri.
Totul era schimbat, dar, cumva, anumite repere rămăseseră aceleași. La câțiva metri în fața noastră doi castani se înălțau nepăsători în fața tânguirilor și vaietelor care se auzeau de pretutindeni din ce în ce mai puternice. Brusc am recunoscut unde ne aflam și m-am albit la față. Nu fuseserăm mutați nicăieri. Stăteam tot în locul unde, cu câteva momente mai devreme, se ridicase blocul în care locuiam, a cărui intrare era străjuită de cei doi castani pe care-i recunoscusem. Numai că el dispăruse. Dispăruse odată cu strada, cu clădirile învecinate, cu mașinile parcate în față, dispăruse odată cu tot ceea ce fusese orașul nostru.
Între castani mai rămăsese o treaptă: prima treaptă care ducea la intrarea în bloc. Atât. Iar oamenii… ahhh… oamenii erau toți dezbrăcați ca în ziua în care apăruseră pe lume. Ici și colo, ca și cum cineva ținuse cu tot dinadinsul să-și bată joc de noi, mai vedeam câte o pălărie, un tricou sau o gheată în piciorul cuiva, dar cei mai mulți dintre noi eram goi-goluți ca în ziua în care ne născuserăm. La câțiva metri în stânga mea, vecinul nostru de apartament era așezat pe o toaletă făcându-și nevoile. De obicei într-o situație ca asta mă apuca râsul, dar acum nimic nu mai era de râs.
M-am gândit, nu știu de ce, la sistemul cel nou de alarmă pe care tata îl cumpărase cu câteva zile în urmă pentru a ne proteja pe mine și pe mama. Cele mai importante ființe de pe lumea asta, după cum susținuse chiar el. M-am gândit la salteaua mea cu apă în care obișnuiam să mă lăfăi, la proviziile pe care cu atâta grijă le împachetasem mai devreme, la televizorul înspre care mă năpustitsem aseară pentru a vedea dacă ceea ce ni se întâmplase nouă era valabil și în altă parte, la dulapul meu cu haine de care eram atât de mândră. Dispăruseră.
Totul dispăruse. Sau aproape totul. Am observat că, din loc în loc, mai existau rămășitele a ceea ce odată reprezentase creația omului. Așa cum am mai spus, unii oameni mai aveau câte o haină pe ei, dar am văzut, de exemplu, capacul unei roți de mașină pe care cineva îl transformase ad-hoc într-un fel de scaun fără picioare, cioburile unei farfurii ― spartă probabil în șocul care-l cuprinsese pe proprietarul ei ― o bancnotă și alte lucruri total inutile în situația în care ne aflam. Chiar eu am găsit pe malul râului unde ne retrăsesem la un moment dat un caiet și un pix agățat de el (cel în care scriu în momentele de față). Dar să nu anticipez.
Neverosimil. Nimic nu mai era la locul lui sau mai bine spus lumea așa cum o știam nu mai exista. Cei mai mulți erau prea șocați ca să mai facă ceva. Motivele pentru care veacuri întregi omenirea se agitase, asuprise sau măcelărise pieriseră. Nu mai existau bani, lux, poziții sociale, resurse de orice fel.
În curând aveam să văd că mă înșelasem. Dispăruse doar orice vestigiu al lumii materiale. Prejudecățile și violența nu.
Incidentul care a dat tonul s-a petrecut la doar câțiva metri de noi. Unul dintre vecinii noștri, proaspăt imigrant din câte știam, rătăcea fără rost bolborosind ceva într-o limbă total necunoscută. Ghinionul său a fost să se împiedice și să cadă grămadă peste un grup care, acum câteva zile, probabil alcătuia o bandă. Fără nici un fel de avertisment loviturile începură să curgă peste el. Cineva a sărit să-i despartă, iar de aici și până la bătaia generală care a avut loc nu a mai fost decât un pas. Cred că, la un moment dat, nimeni nu mai știa cu cine se bate și din ce motiv. Fără nicio deosebire, bărbați și femei, tineri sau bătrâni, ofereau un spectacol grotesc de fețe tumefiate, pline de sânge și strigăte inumane.
― Plecăm, acum! a strigat tata arătând în direcția dealului aflat în apropierea fostului oraș înainte ca intensitatea confruntărilor să atingă paroxismul. Era o locație excelentă de unde puteam observa toată panorama zonei (o atracție turistică la mare căutare cu doar câteva zile înainte, acum un deal golaș mărginit de râul care altădată străbătea orașul).
Trăgându-ne pe amândouă de mână, înainta ca un rinocer înfuriat prin masa de oameni care devenea din ce în ce mai agitată, pe măsură ce conflictul se extindea. Mai mult alergam decât să merg, dar cu toate acestea privirea îmi fugea invariabil înapoi pentru a vedea ce se întâmplă.
Am găsit rapid un loc unde să ne oprim, undeva la poalele dealului, având râul în dreapta noastră și aglomerația de oameni în față. Picioarele desculțe îmi erau pline de zgârieturi și vânătăi, dar nu îndrăzneam să mă văicăresc. Nu eram singuri pe malul râului, însă cel puțin aici lucrurile erau mai calme. Odată cu noi se mai retrăseseră și alții care își păstraseră cumpătul. Încercau să comunice prin semne, dar de cele mai multe ori nu reușeau să se facă înțeleși.
Bătaia cred că a durat peste un sfert de ceas, până când cei mai mulți au obosit. Ici-colo, violențele mai continuau, dar nu cu aceeași intensitate. După-amiază, cred, (folosesc acest cuvânt din obișnuință fiindcă totul zace în crepuscul, dar numai așa mai pot aprecia timpul) am zărit indivizi singuri, însă și grupuri de oameni, nu foarte mari, care începură să se alăture mulțimii compacte ce alcătuia populația fostului oraș. Murdari și obosiți își exprimau dezamăgirea în diverse moduri atunci când realizau că orașul devenise o himeră.
Nu știu de unde îmi izvora siguranța că ceea ce ni se întâmpla nouă se petrecea aievea peste tot în lume, însă acea migrație continuă de persoane care își căutau în mod inconștient securitatea îmi întărea certitudinea asupra dimensiunilor dezastrului.
La un moment dat, în apropiere, cineva reuși să aprindă un foc. Curând tot malul râului, apoi și câmpia, fură presărate de puncte luminoase, mai mari sau mai mici, care îndulceau crepusculul ( prima dovadă că, totuși, putea exista și înțelegere între oameni).
Tata reuși să ademenească un câine care se aciuase nu știu cum prin zonă. Prima dată când l-am văzut cum se juca și se gudura printre picioarele noastre nu am bănuit ce va urma. După ce câinele s-a obișnuit cu noi, tata l-a prins și mi-a cerut:
― Întoarce capul în altă parte, te rog.
― De ce? l-am întrebat eu mirată.
― Trebuie să mâncăm ceva dacă vrem să supraviețuim.
― Doar nu ai de gând să… m-am oprit eu din vorbă cutremurată când am realizat ce urma să facă.
― Nu prea avem alternativă, mi-a răspuns el posomorât.
După câteva minute de parlamentări inutile am realizat faptul că tata avea dreptate. Singurul lucru pe care nu l-am acceptat a fost acela de a mă uita în altă parte. Văzusem destule în ultima perioadă pentru a nu mă mai impresiona moartea unui câine. Nu același lucru l-am putut spune despre mama care nu a înțeles nimic din discuția noastră. S-a repezit, țipând ininteligibil, asupra lui tata în momentul în care acesta, cu un gest scurt, a frânt gâtul câinelui.
Ne-am dat seama prea târziu că, în timpul necesar pentru a o potoli pe mama, cineva ne furase câinele. Cu toate că tata și-a asumat riscul de a ne lăsa singure lângă foc ― în încercarea de a-l recupera ― nu a reușit să-l mai găsească.
Într-un sfârșit, ne-am ghemuit toți trei lângă foc. Am reușit să adorm destul de greu deși lumea viselor devenise pentru mine realitatea protectoare în care aveam nevoie să evadez din cel mai neimaginabil coșmar în care se transformase Pământul.
Așa s-a încheiat cea de a patra zi de când începuse totul.
