Apăsă un buton și fereastra își pierdu opacitatea lăsând să se vadă clar lumina artificială de afară (abia atunci am remarcat că geamul nu era translucid ci doar acoperit cu o folie mobilă semitransparentă). Am ocolit în tăcere masa pentru a mă apropia de peretele din sticlă și i-am confirmat:
― Desigur, sunt acolo, am indicat eu cu degetul direcția în care se aflau. Cinci la număr de o culoa…
Nu am apucat să-mi duc propoziția până la capăt. Huruitul se porni brusc la fel ca și de celelalte dăți.
― Se întâmplă chiar acum! am țipat eu panicată.
L-am văzut pe tata ridicându-se de pe scaunul unde era așezat și pornind către mine în fugă. M-a cuprins în brațe spunându-mi ceva.
― Nu te aud, vorbește mai tare, i-am răspuns cu brațele încleștate de el.
― Nu se aude niciun fel de zgomot, prințesă! Iar afară, nimeni de aici nu vede niciun cerc, îl auzeam eu vorbind ca și cum s-ar fi aflat la o mare depărtare.
Nu a durat mai mult de un minut. Speriată, pendulam cu privirea de la fereastra unde ultimul cerc începea să-și piardă din strălucire treptat-treptat către încăperea în care cei de la masă ridicau din umeri, priveau afară curioși și discutau ceva ce nu auzeam prea bine și înapoi. Huruitul se stinse în momentul în care cel de-al cincilea cerc dispăru complet.
― Gata, au dispărut amândouă.
― Amândouă, ce? se interesă bătrânul în halat alb abandonând discuția în care se afla.
― Cel de-al cincilea cerc… cel de-al cincilea cerc și huruitul, i-am răspuns eu. Acum se va întâmpla ceva rău.
Ultimele mele cuvinte, spuse pe un ton mai ridicat, captară atenția tuturor. Mi-am dat seama după priviri cât de mult se îndoiau de spusele mele (de fapt, cred că de toată povestea mea). Neavând nicio soluție, nicio explicație pentru cele întâmplate, au socotit de cuviință să verifice și această pistă. Probabil erau un pic disperați dacă ajunseseră să interogheze o fată de doisprezece ani.
― Desigur… desigur… îmi dădu el dreptate cu o falsă complezență, doar pentru a scăpa de mine.
După câteva momente de tăcere penibilă (cel puțin pentru mine) discuțiile fură reluate. Cei de la masă uitară de mine. L-am întrebat pe tata care între timp îmi dăduse drumul din brațe:
― De ce nu vor să mă creadă?
―Deoarece povestea ta nu are nicio logică, nimic rațional, îmi răspunse el încurcat. Și, cel mai important, cele spuse de tine nu au putut fi verificate până acum. Nimeni nu a auzit niciun huruit, nimeni nu a văzut niciun fel de cercuri.
Aveam impresia că și lui îi părea rău de încrederea pe care mi-o acordase.
― În ultimele două zile ți s-a părut cumva că lucrurile au mers normal? Că au avut vreo logică? l-am întrebat eu stupefiată de faptul că iarăși se îndoiește de mine. Mi-ar fi plăcut mai multă consecvență din partea lui.
― Nu știu dacă…
Se întrerupse pentru ai privi uluit pe cei de la masă. Discuțiile lor se împotmoliră dintr-o dată. Trei dintre ei mai încercară preț de câteva momente să vorbească, dar se opriră într-un final când realizară că acest lucru devenise imposibil. Unul dintre ei vorbea într-o limbă est-asiatică ― am recunoscut sonoritatea specifică limbilor din această zonă a globului. Cel cu care discuta, își continuase la rândul său argumentarea în spaniolă (limba străină pe care am ales s-o studiez la școală), iar ultimul ― ei bine, habar n-aveam ce limbaj folosește. Ulterior m-am gândit dacă nu cumva fiecare credea că vorbește în limba maternă, dar lucrul acesta avea să rămână un mister până la sfârșit.
― Vezi? Ți-am spus că se va întâmpla ceva rău. Nimeni nu a crezut că am dreptate decât atunci când…
Am tăcut și eu ca fulgerată. Oare tata înțelege ce-i spun?
― E imposibil așa ceva… murmură el.
Nu știu cum aș putea să descriu mai bine șocul care îi cuprinsese pe toți cei din încăpere. Oricine ar fi fost în locul lor, bănuiesc, ar fi reacționat mult mai îngrozit. Ceea ce se întâmplase era în afara oricărei logici, doar rațiunea îi oprea probabil să nu se comporte ca niște animale panicate. Singurul lucru luminos (dacă mai pot spune așa ceva) din toată povestea asta era faptul că încă îl înțelegeam pe tata. Trebuia însă să verific dacă și reciproca era adevărată.
― Tată, tu înțelegi ce spun?
― Ce anume să înțeleg? îmi răspunse cu o privire pierdută.
Îmi lăsa impresia că mintea îi merge în gol. L-am tras cu putere de mână pentru a-i atrage atenția asupra mea:
― Nici nu știi cât mă bucur că mă înțelegi. Acum vezi că am avut dreptate cu dispariția celui de-al cincilea cerc?
Am tăcut fără să mai aștept replica lui. N-aș putea spune cu siguranță cât timp a trecut până când tata a dat semne că-și revine. Cei nouă din încăpere mai încercau sporadic să discute câte ceva, dar se opreau aproape imediat când realizau că e inutil. Niciunul dintre ei nu vorbea aceiași limbă. Mai târziu m-am gândit că poate doar întâmplarea a făcut ca eu și cu tata să ne înțelegem.
― Trebuie să vedem ce face mama, a spus el pe neașteptate și s-a năpustit spre ușă.
Afară, mama aștepta în tăcere neștiind ce s-a întâmplat. Cei doi soldați erau la fel de tăcuți.
― Megem acasă. Nu mai e nimic de făcut aici, s-a îndreptat tata către ea.
Mama a căscat ochii mari de uimire când l-a auzit. A răspuns ceva într-un limbaj gutural pe care nu-l mai auzisem niciodată. Nici după ce am căutat pe internet, acasă, cuvintele pe care ea le rostea nu am reușit să mă dumiresc ce vorbea. Cel mai probabil (opinia lui tata), ea vorbea o limbă moartă din care nu se mai păstrase niciun cuvânt.
După ce a reușit, cât de cât, să se facă înțeles prin semne, am coborât toți trei la mașină. Soldații nu ne-au creat niciun fel de probleme atunci când ne-am îndreptat către lift. Aparent nu primiseră niciun fel de ordine, și, la drept vorbind, mă cam îndoiesc că așa ceva s-ar mai fi putut întâmpla. Am străbătut precauți clădirea până la ieșire, atenți la toate reacțiile din jurul nostru. Majoritatea celor pe care îi întâlneam erau prea buimăciți de noua realitate pentru a mai interacționa cu cineva.
Orașul devenise în mai puțin de câteva minute un viespar al groazei. Liniștea și pustietatea dinainte dispăruseră. Vedeam pe stradă oameni țipând (doar ei știau ce) și alergând fără nicio țintă, oameni care se băteau între ei, indivizi care plângeau și implorau cerul ori pur și simplu stăteau încremeniți în timp ce alții spărgeau vitrinele magazinelor sau incendiau mașini. Nimeni nu se mai înțelegea cu nimeni. De câteva ori era să lovim pe cineva și doar faptul că tata a reușit să-și păstreze cumpătul la volan (nu știu cum) ne-a ferit de accidente. Panica și dezordinea se răspândiseră rapid, mai iute decât orice molimă cunoscută, astfel încât, atunci când am ajuns acasă, haosul se instalase definitiv.
Fără să mă gândesc prea mult ce fac am intrat în sufragerie și am pornit televizorul. Avidă de știri, vroiam să văd cum stau lucrurile în alte locuri. Majoritatea posturilor nu mai difuzau deja nimic cu două excepții: una din televiziunile locale transmitea un film de dragoste care rula cu o indiferență totală față de ceea ce se întâmpla afară, în timp ce pe principalul canal național de știri se perindau aceleași imagini cutremurătoare transmise din aproape toate colțurile lumii (din câte se părea mai existau și profesioniști care, indiferent de situație, își făceau datoria).
Mai practic, tata s-a apucat să facă un inventar al celor necesare supraviețuirii. Hrana ne ajungea pentru cel puțin o săptămână, nu trebuia să ne facem griji în privința aceasta. Sub impulsul momentului, s-a decis să iasă în oraș pentru a mai cumpăra câte ceva (oare cum ar fi făcut lucrul acesta?), însă la fel de repede s-a răzgândit atunci când a realizat ce trebuia să înfrunte afară. Încă mai aveam energie electrică. În plus, am găsit o cutie cu lumânări parfumate uitate de cine știe când în debara. Singura problemă adevărată o reprezenta apa, dar, în ciuda consistenței, ea continua să ne astâmpere setea chiar dacă pentru asta trebuia să fie mestecată.
Una peste alta ne puteam considera suficienți de pregătiți pentru a înfrunta viitorul (cât de naivi eram!) care de la o zi la alta ne pregătea surprize din ce în ce mai înfricoșătoare. Nu știam de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă, nu știam cum este posibil așa ceva sau dacă era cineva în spatele acestor lucruri și, cel mai groaznic dintre toate, nu știam cum avea să se termine totul.
Într-un sfârșit, însoțiți de zgomotele și teroarea revărsată pe străzi ― filtrată cumva protector de apartamentul nostru ― ne-am înghesuit toți trei în patul din dormitor și în cele din urmă am adormit.
Astfel s-a scurs și cea de-a treia zi.
* * *